Rugaciunea pentru azi


Doamne, binecuvinteaza romantismul meu! Doamne, binecuvinteaza singuratatea mea! Doamne, binecuvinteaza forma fiecarui om de a iubi! Doamne, binecuvinteaza neamul meu, tendintele firii mele ingreunate de pacatele neamului meu! Doamne, binecuvinteaza adancul meu, umbrele mele, si toata viata mea! Amin!

„Menirea vietii noastre consta in a intemeia o relatie puternica cu Hristos”, Pr. Zaharia de la Essex


Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi în legătura noastră cu El pătrundem în taina persoanei, a ipostasului omenesc, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că fiecare suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Încetul cu încetul, învăţăm deasemenea să îl iubim pe celălalt dezinteresat, cu credincioşie şi necondiţionat. În felul acesta ne păstrăm şi libertatea de a rămâne ucenici ai crucii lui Hristos care este cel mai minunat şi mai de folos lucru. În această legătură punându-L pe Hristos pe primul loc, ca Celălalt prin excelenţă, ne vom afla adevărata identitate, pentru că împreună cu El putem să ne pierdem viaţa şi să o aflăm iarăşi în desăvârşită siguranţă.
De adevărul celor spuse mai devreme, ne putem încredinţa prin descoperirea dumnezeiască. În capitolul 32 al Facerii este descrisă nemaipomenita şi minunata luptă a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune că Iacov, la îndemnul mamei sale, a furat de la tatăl său, Isaac, binecuvântarea celui întâi născut, care i se cuvenea fratelui său Isav. Deşi în clipa aceea Rebbeca nu făcea decât să împlinească voia lui Dumnezeu, precum este scris: Pre Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât, totuşi Iacov a fost silit să ia calea surghiunului ca să scape de mânia ucigătoare, de frate, a lui Isav. Iacov a fugit în pustie şi a suferit acolo timp de mulţi ani trudind din greu în casa socrului său Laban, dar Dumnezeu era cu el şi îl binecuvânta în toate câte făcea. Însă cu trecerea anilor a ajuns la capătul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la casa tatălui său. Iacov s-a aflat atunci într-un mare impas. Să rămână în pustie s-ar fi istovit cu totul, să se întoarcă acasă îi era teamă de fratele său Isav care dorea să îl ucidă. Atunci Iacov însingurându-se a stat în rugăciune înaintea Domnului toată noaptea. La revărsatul zorilor a simţit că se luptă cu cineva puternic şi şi-a înteţit rugăciunea zicând: -Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta! Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov şi i-a zis: -Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puternic vei fi! În ziua următoare, Iacov, purtând pecetea binecuvântării lui Dumnezeu a plecat să îl întâlnească pe Isav. Atunci acesta, în loc să îl ucidă, l-a îmbrăţişat căzând pe grumazul lui, l-a sărutat şi au plâns şi au fost iarăşi ca fraţii. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică încât atunci când a văzut chipul sălbatic al fratelui său Isav a fost de parcă ar fi văzut chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, ne dăm seama, că dacă în legătura noastră cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să Îi fim bineplăcuţi şi în toate cele ce facem să Îi aducem mulţumită. Însă mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a Fiului Risipitor.
Dumnezeu astfel l-a zidit pe om încât în legătura sa unică şi personală cu Ziditorul lui, omul să îşi afle menirea şi desăvârşirea. Astfel, scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constă în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştrii îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, în lumina acestei legături. Iar dacă singura noastră grijă va fi să îmbunătăţim legătura noastră cu El atunci înlăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Şi cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar însuflarea noastră nu va înceta să se reînoiască. Nu vom teme de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea Lui.
Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru încă din această viaţa, legătura care va continua şi în veacul ce va să fie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt rostit de Hristos şi cuprins în Evanghelie. Întocmai cum Hristos l-a întrebat pe Petru, după Înviere: -Mă iubeşti tu pe Mine? la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: -Tu mă iubeşti pe Mine? Şi noi vom răspunde la fel la rândul nostru: -Tu ştii că te iubesc. Dar hotărârea şi îndrăzneala cu care vom răspunde vor depinde întru-totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta va continua şi dincolo de mormânt, fapt care se vădeşte în Sfânta Evanghelie, în pericopa despre judecata drepţilor: Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie se cuvine slavă, nouă ruşinea feţei! Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu, gând hrănit de pocăinţă. Şi nouă ne va fi de folos să învăţăm încă de pe acum această atitudine smerită pentru a ne învrednici de viaţa veşnică cu Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu îşi au locul în Domnul. Însă, din păcate, ele ne pot însoţi în veşnicie, osândidu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu.
Pentru noi, Raiul este Hristos. Sfântul Siluan adevereşte: Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu atunci Raiul ar fi pe pământ, căci Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru! Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer şi pe pământ acelaşi este! Raiul începe aici pe pământ prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice căci omul a fost zidit ca să mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu Însuşi.

preluat din conferinta Parintelui Zaharia de la Essex la Iasi, 29 septembrie 2011

De ce nu alege omul Bucuria daruita gratuit de Dumnezeu…?


Nu omul suferind din fața ta face alegerea. El este deja robul unei alegeri făcute cândva, demult, în primii ani de viață. Atunci „lumea” în care s-a născut l-a învățat și i-a întipărit în minte, i-a scris în „frunte”, cu lanțuri de neuroni, un scenariu de viață urzit din suferința nemântuită a părinților și bunicilor și strămoșilor. Suferința omului se naște din împotrivirea la voia lui Dumnezeu. Mulți oameni nici nu-și mai dau seama de asta, adică nu mai sunt conștienți. S-au născut și au crescut într-o lume, într-o mentalitate construită pe această împotrivire. De aceea se și întreabă fiecare om „oare, de ce sufăr atât?”.
Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos, în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți…
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
Oferta lui Dumnezeu este deplină, ușor de dobândit și luminoasă, dar puțini sunt cei ce o aleg… De ce? De ce nu alege omul Bucuria dăruită gratuit de Domnul în Biserica Lui? De ce alege să rămână în închisoarea sa sufletească ? Pentru că nu vrea să se lepede de sine. Se iubește pe sine atât de mult și de bolnav încât, acest om, alege să sufere oricât numai să nu accepte durerea lepădării de sine, de voia sa aducătoare de nefericire. E paradoxal, nu? Alege să sufere ani și ani plin de ură și de dorința unei răzbunări, de exemplu, în loc să treacă împreună cu Domnul prin poarta strâmtă a iertării care duce la Bucurie…

citeste tot raspunsul maicii aici

o mare iubire…


O mare iubire, adancă, curată, puternică, se naște după o mare pocăință.

Cand cineva ma intelege, inseamna ca imi face loc in inima lui, mie, ca prezenta vie, ca persoana. Eu intrand acolo, (fiind primit) ma linistesc, ma simt bine, dar se mai intampla ceva, care adesea nu este tematizat: incep sa-l cunosc direct pe cel care ma intelege, de dinauntru. De aceea, noi cautand sa fim intelesi de cineva, nu cautam altceva decat sa fim iubiti de ceilalti, desi substituim termenii. De aceea e foarte mare riscul, dar si rasplata pe masura. Cand cineva cauta sa ma inteleaga fara sa ma iubeasca, ma primeste doar in mintea lui. Iar mintea este rece, ea nu are putere de cunoastere, functia mintii in sensul de ratiune nu este cunoasterea, ci doar organizarea, sistematizarea, rationalizarea cu alte cuvinte a ceea ce inima cunoaste prin iubire. Cel care nu iubeste nu cunoaste realitatea, lumea, ci doar o ghiceste prin aproximari. Adevarata intelegere largeste inima, iar asta vine mai mereu insotita de suferinta. Adesea incercam sa-i prindem pe ceilalti doar cu functiile ratiunii. Astfel avem contacte moarte. Nu cu persoane vii, ci cu entitati abstracte. Domnul cand ne lasa sa intram in iubirea lui ne face o mare favoare, un mare dar, pentru ca astfel il cunoastem. Caci cunoasterea Domnului nu e nimic altceva decat iubire. El este Iubirea.

preluat de pe blogul lui Calin

gand pentru azi


Adu-ti aminte de Dumnezeu in toate clipele tale. Adu-ti aminte de El in munca ta, in discutia ta, la pranzul tau. Cheama-L si pe El sa fie cu tine, El isi doreste asta atat de mult. Numai asa poti avea odihna si libertatea mult dorita, om drag. Adu-ti aminte de El mereu.

gand pentru azi


„Sufletul are nevoie de merinde vesnica…Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, in lumea simturilor. Numai inima poate s-o gaseasca, fie in vreo tainita a ei, fie in vreo lume noua, mai presus de vederea ochilor si de auzul urechilor.” (Liviu Rebreanu, „Padurea spanzuratilor”)

Raul care se desfasoara in lume este tocmai dovada ca Dumnezeu ESTE!


Paradoxal, una dintre dovezile minunate (și poate cu cel mai mare impact asupra mea) ale faptului că Dumnezeu este și că este Cel adevarat ne-o oferă părintele Rafail într-un cuvânt al său: faptul că m-a făcut cu această înfricoșătoare putere de a-i spune NU. Mi se trezesc foarte mult respectul și admirația, dar mai ales plecarea genunchilor în fața Celui care mi-a conferit un asemenea respect, încredere și demnitate pentru că un mare și tainic risc a fost asumat. Tocmai răul incredibil din lume demonstrează că există Dumnezeu, și încă Unul foarte puternic, de vreme ce văzând atâta rău cât există, încă ține lumea. Numai din libertatea mea de a alege răul pe care mi-a dăruit-o în marea Lui înțelepciune, se vede nemărginita Lui măreție și atotputernicie. Un Dumnezeu care nu ar fi fost atotputernic, nu și-ar fi permis să creeze pe cineva după Chipul său și după asemănarea Sa și să-i confere deplina libertate de a alege, chiar și de a-I fi împotrivă.

preluat de aici

gand pentru azi


DOAMNE, TU ESTI AUR CURAT!

Gand pentru azi


Slava Domnului pentru boala (de oricare, fizica, psihica, sufleteasca)! Boala te aduce la a-ti cunoaste slabiciunea si neputinta pana la deznadajduire aproape, iar daca O PRIMESTI SI O ACCEPTI SI MAI SI MULTUMESTI PENTRU EA, Domnul te trage dupa el zece etaje! Imi vine sa zic „sarmanii oameni carora Domnul nu le da nicio boala, niciun accident, nimic”. Poate ca acestia nu au nevoie de asa ceva, pentru ca au in ei o sanatate psihica, un fel de ghid bun (care tot de la Domnul e) care ii ajuta, pe cei mai multi, cativa ani buni de viata. Dar vine o zi cand aceste daruri se intuneca tot mai mult din cauza pacatului si mai ales, din cauza pacatului mandriei. Asta pentru ca mai ales omul liber-cugetator de astazi se amageste ca tot ce are bun si tot binele pe care il face e de la el, prin puterile lui, prin puterea lui- si inteligenta, si abilitatile profesionale, si frumusetea si orice calitate. Toate acestea sunt de la Domnul, si El vrea sa le folosesti, dar facand Voia Lui, pe care o poti afla prin rugaciune.
„Forta” noastra pentru a face lucrurile de zi cu zi trebuie sa vina din „rezervorul Lui Hristos”, din smerenia si iubirea Lui. De aceea pentru omul duhovnicesc care ajunge si el un mic Hristos printre oameni, tot ceea ce face in timpul zilei, toate situatiile, toate intalnirile sunt doar mijloace de gasire a Lui Dumnezeu, de cunoastere a Lui. Calea aceasta a nevointei crestin-ortodoxe e cam cea mai grea cale, e mai grea decat a ioghinilor, a catolicilor sau a masonilor sau a altor confesiuni si credinte, daca e dusa cu onestitate, dar e cea mai grea pentru ca e cea mai adevarata, e singura care duce SIGUR la Adevar si Viata Vesnica. SI DE ACEEA E SINGURA CARE MERITA TOT EFORTUL! De unde stiu asta? Inima credea asta de mult, iar mintea mi s-a convins din experienta si invatatura Sfintilor Parinti.

Teologia ca traire duhovniceasca- Pr. Rafail Noica


Aş vrea să dau două exemple de teologie ca şi conţinut al rugăciunii: Unul este viaţa Mariei Egipteanca, bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă. La noi în mânăstire şi cred în toate mânăstirile şi poate şi în parohii se citeşte această viaţă în săptămâna a cincia a marelui post. Maria Egipteanca o tânără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei care îşi pierduse fecioria la 12 ani. Deci de la 12 ani, până la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge tot pentru destrăbălări în biserica unde se înălţa Sfânta Cruce a Mântuitorului – aste este în veacul al 15-lea – şi vroia din curiozitate să intre în biserică să vadă Lemnul Crucii şi o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de viaţa ei care o divorţa de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Dacă vă uitaţi la rugăciunea ei simplă dar uimitor de teologică, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani timp de 17 ani; ce teologie a învăţat ea în cei 17 ani dar în cei 12 ani ce teologie putea avea? E uimitor în simplitatea ei ce conţinut teologic simplu, hai să zicem chiar primitiv, dar lucrător. Fiindcă aşa gândire teologică… Ea îşi amintea că deşi eu sunt păcătoasă, Fiul Tău (se ruga Maicii Domnului, la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi păcătoşii să ne mântuiască. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător şi când a încercat din nou să intre în biserică, cum mărturiseşte povestirea, acea putere care o oprea acum parcă o ajuta. S-a închinat Lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului unde făgădui-se înainte să-şi schimbe viaţa şi acum tot de la icoana Maicii Domnului cere călăuzire, ce să facă şi aude un glas să meargă în pustie. 40 de ani a rămas în pustie, şi ar fi rămas în pustie, şi ar fi murit necunoscută dacă pronia Lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca să o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare. Deci, copila asta trăind în destrăbălare toată viaţa, mă gândesc ce lume să fi fost aia în comparaţie cu a noastră, ce conţinut minunat de teologic fiind el şi simplu, încă, dar lucrător.

Al doilea exemplu de teologie ca şi conţinut al rugăciunii este însăşi viaţa noastră liturgică. Toată viaţa noastră liturgică este o teologie în rugăciune, în formă de rugăciune. Şi socotesc că adevărata teologie a Bisericii se învaţă şi se trăieşte între altar şi strană, şi tot restul este un ajutor sau o completare că nu ne putem trăi toate cele 24 de ore în slujbă din felul cum Dumnezeu a lăsat viaţa asta. Dar restul vieţii trebuie să fie o completare a ceea ce primim în slujbe. Trebuie să trăim slujbele cu multă luare aminte, fiecare cuvânt este un mărgăritar. Şi mai ales în marile praznice Domneşti şi ale Maicii Domnului şi ale marilor sfinţi. Sau să zicem Triodul; Triodul care este slujba postului care culmină cu Săptămâna Sfântă şi cu noaptea Luminată a Paştilor este culmea teologiei Bisericii. Dacă înţelegem drept aceasta şi slujbele înmormântării – îmi vie să zic că sunt culmea teologiei Bisericii -, dar trebuie înţeleasă în termenii ei proprii şi această înţelegere este parte din devenirea noastră.

Teologia, ca şi cuvântare cu Dumnezeu, ca şi conţinut al rugăciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu trebuie să ducă undeva şi acolo acel undeva unde trebuie să ducă este acolo unde teologia devine însăşi starea duhului nostru. Şi aici distingea părintele nostru Sofronie a treia treaptă a teologiei: teologia ca disciplină, unde primim poate primele noţiuni teologice; Teologia ca şi conţinut al rugăciunii noastre când teologia începe să înrădăcineze în viaţa noastră; Aici poate ne amintim de acel părinte care a zis: „dacă te rogi cum trebuie eşti teolog dacă eşti teolog te rogi cum trebuie”. Trebuie să înţelegem şi noi acel cum trebuie şi să ajungem la înălţimea asta. De acum teologia începe să se înrădăcineze în însuşi actul vieţii noastre, fiindcă rugăciunea noastră trebuie să se răsfrângă şi neapărat se răsfrânge în însăşi viaţa noastră. Tot ce este conţinut al gândirii omului se răsfrânge în viaţa omului ba şi în istoria omenirii. Aşa şi teologia de acum însuşită trebuie să se răsfrângă şi se răsfrânge într-o măsură sau alta în viaţa omului până unde ajungem la culmea acestei teologii care este însăşi starea duhului nostru. Ca stare a duhului nostru aş vrea să amintesc cuvântul Sf. Pavel care zice:”Iară noi avem mintea lui Hristos”. Păi Hristos este Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos este teologia (theologhia) al Lui Dumnezeu – Cuvântul (Cuvântul Lui Dumnezeu). Dacă avem mintea Lui Hristos şi părintele nostru Sofronie spunea că Hristos este expresia Dumnezeiască pe planul istoriei. În măsura în care noi devenim asemănători cu Hristos dea Domnul identici, cu Hristos pe planul acestei istorii o să fim asemănători sau identici cu El şi în planul veşniciei. Hristos este proiecţia Lui Dumnezeu în planul istoriei. Şi noi însuşindu-ne, asemănându-ne, identificându-ne cu această proiecţie în planul istoriei vom fi şi în planul veşniciei asemănători sau identici cu cel care s-a proiectat în acest fel în istorie. Cuvântul Sf. Pavel ca pildă a teologiei, ca stare a duhului care zice:”Iară noi avem mintea Lui Hristos”… şi multe altele… ştiţi sau dacă nu ştiţi, să ştiţi să vă educaţi şi cu citirea Noului Testament – Epistolele Sf. Apostol Pavel.

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului, aş vrea să o aduc pe Sfântul Siluan de la Athos. Sfântul Siluan despre care unul din troparele Lui îl numeşte Teolog, şi prin asta văd că Biserica, conştiinţa Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui în care zice „Între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios”(în greacă…). Acest Siluan era un ţăran cu două ierni de şcolire în Rusia ţaristă, dar din trăirile şi din citirile lui în viaţa monahicească, părintele Sofronie, spunea că era un om citit în sensul călugăresc al cuvântului. Iar un mare teolog al epocii noastre care era într-o zi cu noi la mânăstire la trapeză, când de praznicul Sf. Siluan se citea din cuvintele Sf. Siluan, cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog şi arhiereu al Bisericii noastre, a şoptit după masă că pentru fiecare cuvânt al acestui ţăran cu două ierni de şcolire ca diplomă, s-ar putea scrie o carte. Şi asta dădea mărturie despre el însuşi, cu siguranţă, el ar fi putut scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan, fiindcă şi el ca erudit şi Siluan ca om simplu dar trăit trăiau într-o anumită măsură în acelaşi Duh şi se înţelegeau aş zice unul pe altul. Siluan era trecut demult trecut la Domnul dar cred că şi Siluan s-ar fi înţeles cu acest eminent teolog.

Pe Sf. Siluan vreau să-l dau ca pildă într-un moment al vieţii lui, criza cea mai mare în care primeşte uimitor de la Mântuitorul: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După 15 ani de nevoinţă extremă, limită, în fiecare noapte pentru a ajunge, a ieşi, din iadul… înstrăinarea de Dumnezeu, ăsta e iadul, nu mai importă că sunt draci sau că era împresurat de draci în fiecare noapte, dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care îl cunoscuse, îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte. 15 ani de nevoinţă sterilă. Nopţile lui poate că le dormea vreo două ceasuri, majoritatea vieţii lui doar aşezat pe un scaun fără spetează şi somnul era crâmpeie de somn când adormea în nevoinţa rugăciunii şi nu ajunge nicăieri şi la un moment dat vrând să arate lui Hristos intenţia lui, vrea să se scoale de pe scaun să se închine icoanei, vede un drac în faţa lui, că nu se putea închina icoanei fără să aibă aerul că se închină dracului. Şade înapoi pe scaun zdrobit: şi cere Domnului „Doamne tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată şi diavolii mă împiedică”. În 15 ani pentru prima oara primeşte răspuns şi aude în inima lui: cei mândri suferă de draci. În loc să deznădăjduiască că acuma îi mai trage şi una peste obraz şi-l face şi mândru, se umple de nădejde şi zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut spune-mi ce să fac ca să mă smeresc” şi Domnul îi spune – altă palmă peste obraz am înţelege noi: ”Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Dacă îmi îngădui să parafrazez „ţine-ţi mintea în iad” aş zice: fi realist, unde vrei să ajungi?; vezi că nu poţi 15 ani te-ai luptat, asumă-ţi iadul să ştii că asta este veşnica ta moştenire pentru păcatul pe care îl ai, pe care l-ai moştenit de la Adam şi pe care îl trăieşti şi tu. ”Dar nu deznădăjdui” şi cuvântul important pentru Siluan a fost acest “nu deznădăjdui”. L-a trăit ca pe o făgăduinţă aş zice, apofatică a Lui Dumnezeu. „Ţine-ţi minte în iad” e foarte catafatic, foarte pozitiv, dar „nu deznădăjdui” nu explică de ce. Şi Siluan ştie ce să facă şi ceea ce face, face că mărturiseşte că: atunci am început să fac aşa precum m-a învăţat Domnul (sau m-am pus să fac…în rusă…). „Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. De abia a început şi teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Şi de atunci a devenit ceea ce putem numi Siluan cel Mare în sensul că acest cuvânt, este acelaşi cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare de care Sisoe cel Mare zicea:”Cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie? Şi ştiu totuşi un bărbat care poate să-l poarte.” Acelaşi cuvânt pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea:”Să ştiţi fraţilor că unde este satana acolo va fi aruncat şi Pimen.”şi nu deznădăjduiau. Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic, este cea mai desăvârşită şi este o formă care ne este şi nouă tuturor de folos. Că cine poate gândi fără să deznădăjduiască ca Sf. Antonie: “Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: ţine-ţi minte în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înălţa în ce crezi că eşti, dar tu nu deznădăjdui. Aş parafraza cuvântul Lui Dumnezeu: tu de mine, de dragostea mea să nu deznădăjduieşti. Părintele Siluan a început să-şi însuşească să-şi asume starea asta de iad cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui preferat, „cântul lui cel iubit”, era că aici voi pieri, aici voi petrece veşnic în flacăra asta întunecoasă şi voi zice: „Unde eşti Doamne al meu, unde eşti Lumina mea, unde eşti Viaţa mea?”. Cu minte era în iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeţi că a biruit? Iată că nu iadul este atotputernic. Teologul Siluan a înţeles ce însemna cuvântul acesta scurt şi apofatic al Domnului:”Ţine-ţi minte în iad şi nu deznădăjdui”. Nu deznădăjdui de dragostea Domnului. Ce vreau să subliniez este că dacă în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică:”Doamne, Tu eşti milostiv” şi să-şi aducă aminte de mila Lui Dumnezeu, „sufletul meu Te-a cunoscut – spune-mi”ş.a.m.d. Noi toţi ştim într-o măsură sau alta, astăzi socotesc foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia aceasta: criză, depresie nervoasă, ş.a., terminologie clinică, ne dezorientează gândirea, ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieţii noastre, după terminologia părinţilor şi a Bisericii.

Ce este o criză? Sau o depresie nervoasă? Este o stare a duhului, este o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic este o stare prost înţeleasă şi prost tratată. Deci, de aceea zic că pentru Siluan era criza cea mai adâncă, o criză pe care, dacă am trăi ceva pe liniile acelea…iertaţi. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puţin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general omul îşi ia viaţa în deznădejde şi se sinucide. Vreau să arăt ca să nu citim cu închipuire, momentul ăla este un moment de criză. Cine în criza lui îşi mai aminteşte de mila Lui Dumnezeu, cine în criza lui mai poate afla de la sine, în sine, în teologia lui un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză şi să reajungă la viaţă? Iată că Siluan îşi amintea permanent de mila Lui Dumnezeu şi dacă Dumnezeu îi vorbeşte răspunsul lui Siluan este: „Doamne Tu eşti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut”. Aş vrea să arăt că asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaşte omul în viaţa asta pământească.
Aş vrea să zic numai un cuvânt de Sfântul nostru părinte Stăniloae. Ce m-a uimit la părintele nostru Stăniloae, ca teolog, ca om al culturii, cărturar, un profesor, este că în el ce am văzut în părintele nostru Sofronie, şi ce văd în cartea Sfântului Siluan şi atâtor sfinţi este că e nu un teolog doar al disciplinei, este un trăitor. Din majoritatea notelor lui de subsol şi din cam toate articolele şi scrierile şi cărţile lui reiese că este un trăitor. Puţin l-am cunoscut pe părintele Stăniloae, în 1993, cu câteva luni înainte de trecerea lui la Domnul. Eram cu un părinte de la noi de la mânăstire şi în smerenia lui ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Părintele Simion care era cu mine îi spune păi părinte noi am venit ca să vă auzim pe dumneavoastră. Şi ne-a vorbit părintele Stăniloae, simplu, a început să ne vorbească. Şi-mi amintesc – nu-mi amintesc ce ne-a zis acuma –, dar îmi amintesc că am ieşit plini şi împliniţi şi că cuvântul lui purta exact aceeaşi mireasmă ca şi cuvântul părintelui nostru Sofronie. Părintele nostru Sofronie, îmi vine să zic ultimul filocalic, nu în sensul că era singurul, dar generaţia lui a fost generaţia cu care s-a încheiat perioada filocalică a Bisericii. Şi iată un filocalic, un trăitor , un monah, care şi-a trăit chilia care a trăit 7 ani de pustie la muntele Athos într-o peşteră. Evident şi el un erudit, nu un erudit, iertaţi-mă, dar un om al culturii din copilărie, din moştenirea lui şi din formaţia lui nu era străin nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor în tinereţe, dar mai ales un trăitor al teologiei. Şi iată că părintele Stăniloae a cărui viaţă este foarte diferită de cea părintelui Sofronie şi cei doi parcă vorbeau în acelaşi duh în aceeaşi mireasmă. Şi socotesc că asta este rezultatul teologiei ca devenire. Teologia care începe să devină însăşi starea duhului nostru pentru că trăiau în acelaşi Theos, acelaşi Dumnezeu şi vorbeau în acelaşi duh şi cuvântul lor purta aceeaşi mireasmă.

citeste/asculta toata conferinta aci

« Older entries