Care este Voia Domnului?


Voia Domnului este mântuirea și fericirea noastră, acum și în veacul ce va să vină. Acum însă, așa cum deja ai descoperit, inima noastră bolnavă încă mai dorește să facă sau să aibă lucruri care o îmbolnăvesc și o întunecă. De aceea avem nevoie să învățăm să ne cunoaștem bunele dorințe prin asceză, prin „antrenament” condus de cei ce au înaintat pe Cale și știu să ne orienteze și nouă pașii. Iar când sfatul duhovnicului stârnește nedumerire sau chiar împotrivire în inima sau mintea noastră, să oferim tot acel tumult sufletesc Domnului în rugăciune cerându-I să facă din el loc de întâlnire și zidire duhovnicească. Vei trăi astfel încă multe alte minuni pe Cale și vei învăța, clipă de clipă, ce înseamnă să-I dăm Lui „toată viața noastră”. Viața noastră nu este o poveste în desfășurare, ci chiar vâltoarea trăirilor noastre, acest plin și preaplin psihosomatic numit eu care tânjește după Sensul, Binele și Adevărul pe care noi, fiecare, Îl putem primi și urma clipă de clipă.
Da, Copila mea, chemându-L pe Domnul, ne lepădăm de voia noastră bolnavă, care ne duce la atâta suferință fără rost, și ne așezăm, mereu mai profund, în voia Lui care, în realitate, e chiar voia noastră cea bună. De știut, nu vom ști niciodată așa cum știm „tabla înmulțirii”, dar vom simți și cunoaște, tot mai adânc lucrând poruncile Lui, după putere.

preluat de aici

Stresul- o stare inventata de oamenii moderni


Este gresit sa afirmam ca stresul, depresia si alte boli atat de des intalnite in prezent, sunt un dat al lumii in care traim. Un dat al lumii sunt dragostea, curatia, bunatatea, blandetea, smerenia, rabdarea, credinta si multe alte virtuti, pe care Dumnezeu le-a sadit in firea noastra. Dar daca in lume s-a inmultit atat de mult stresul, acest fapt nu face decat sa arate ca s-au imputinat virtutile si vietuirea intru Hristos.

Pe zi ce trece ne este dat sa ne incredintam de faptul ca traim intr-o „civilizatie a stresului”. O civilizatie generatoare de stres, in care omul zilelor noastre gaseste tot mai greu timp si dispozitie sufleteasca pentru odihna, pentru a se reculege, pentru a se intoarce catre acele mici bucurii parca uitate ale inimii.

Cu totul altfel ar arata lumea in care traim daca progresul civilizatiei pe care l-a atins omenirea, la acest inceput de mileniu, ar fi fost dublat si de un progres duhovnicesc al acesteia.

De asemenea, cu totul altfel se poate infatisa viata noastra in masura in care nu lasam ca civilizatia „sa ne traiasca”, ci noi o traim, participam la ea, raportand-o in fiecare clipa la acel „dincolo” atat de „aproape” de noi, la necreat, la necuvant (la negrait), la vesnicie, la Dumnezeu.

citeste mai mult

Ce este colindul?



Termenul „colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin „calendae“, derivat din verbul „calare“ („a vesti“). Astfel, a colinda inseamna a vesti. In vechime, se colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun. Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: „Buna dimineata la Mos-Ajun…“, ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar „noaptea pe la cantatori”.

Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.

Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai. Sunt impartiti pe cete sub con­ducerea unui vatav de ceata. Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: „ca-i mai buna a lui Craciun.” E datina ca pitereii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in mani.

Prin Muntii Apuseni, in zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formati in cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc in strigari a co­linda pe la case. Cand ajung in curtea gospodarului rostesc :
– Bur ajurul lui Craciur ! iar iesind :
– Noi iesim, Dumnezeu intra!

Prin unele parti din Oltenia, copiii isi fac un steag alcatuit dintr-o prajina lunga, in varful careia leaga o basma, un ban de argint, cateva fire de busuioc si putina tamaie, inchipuind darurile pe care magii le-au adus la nasterea Mantuitorului.

La fiecare casa, urarea este aceasta:
– Buna dimineata la mos-ajun!
Ca-i intr-un ceas bun!

Noapte de Ajun este noaptea bucuriei, caci este momentul cand se naste Mantuitorul. Acesta este motivul pentru care colindatorii exclama:”sculati, sculati boieri mari!”, „nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de’mpodobit”.

Fiecare gospodar din sat trebuia sa primeasca ceata colindatorilor. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi fost vremea Se credea ca atunci cand nu se vor mai auzi colinde pe pamant vor iesi diavolii si vor pune stapanire pe lume. Pentru cei care nu deschideau usa colindatorilor, a aparut si o forma de descolindat, care consta intr-o serie de actiuni negative asupra acestora: rosteau formule de urari negativ-umoristice, ori luau poarta si o mutau din loc.

Misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun, caci urmau steaua, sorcova si plugusorul.

Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului „ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca „se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci“.

Ar fi minunat sa fim cu totii in randul vestitorilor, asa cum ne indeamna un colind din Ardeal:
„Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor,
Laudati Si cantati, Si va bucurati.
Ca ni s’a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos”.

Adrian Cocosila

preluate de aici

Deslusirea povestii de viata


Omul este, prin constituţia sa (cea după chipul lui Dumnezeu ca fire şi ipostas), un „inel de legătură între văzut şi nevăzut”:
o Pe de o parte omul se arată în lume sub aspectul unui corp obiectiv asemănător celui al lucrurilor. Se face văzut pentru sine şi pentru ceilalţi, acţionează în lume prin mişcări văzute.
o Pe de altă parte, omul este suflet viu (trup însufleţit şi suflet întrupat) făcut din trăirile sale, impresiile, dorinţele, eforturile, bucuriile şi suferinţele lui pe care le încearcă în inima lui, în ascuns. Nevăzutul omului, sinele său ascuns, tainic şi impenetrabil, e traversat de o privire care îi străpunge inima, exact acolo unde este ascunsul său. Această privire este privirea lui Dumnezeu. Omul nu e om decât în relaţia sa cu Dumnezeu. Această relaţie se desfăşoară în ascuns. Condiţia umană nu se mai defineşte pe plan uman prin sistemul relaţiilor reciproce între oameni, ci prin relaţia lăuntrică a fiecăruia cu Dumnezeu. Adevărata condiţie umană este „condiţia de fiu în Fiul”.
Condiţia de fii cere de la noi o participare, o con-lucrare cu Dumnezeu, care este dificilă pentru că merge împotriva spontaneităţii instinctive a firii neînduhovnicite.

Când omul se preocupă de ceea ce „vede lumea” şi nu de ceea ce se petrece „în ascuns”, apare o distanţă între cele dinăuntru şi cele din afară, distanţă din care ţâşneşte ipocrizia şi făţărnicia care domneşte în lumea oamenilor. (Vezi Matei 6,1-18).

Cel mai adesea oamenii caută în privirea celorlalţi o justificare a ceea ce fac şi a ceea ce sunt -„prestigiul”. Atunci omul cade din condiţia sa de om şi-şi fixează interesul în această lume care este mai puţin decât el şi îşi reglează conştiinţa şi dorinţele după ea.

Dumnezeu bate la uşa inimii omului, şi acolo i se dezvăluie, i se arată, se face cunoscut, iar omul cunoşte şi simte că este cunoscut şi iubit doar cu inima, în inimă, în duhul său devenit templu al Duhului Sfant. Când omul fuge de Dumnezeu, se ascunde „in cele din afară” iar. inima devine o oarbă faţă de ea însăşi şi de Adevăr, o surdă la Cuvântul Vieţii care nu încetează să-i vorbească, o insensibilă la pulsiunile pe care i le comunică Iubirea, o învârtoşată, o închisă în ea însăşi, de egoul care se socoteşte de acum înainte unica realitate, plasându-se în centrul a tot ceea ce i se întâmplă şi considerând că nu datorează nimic nimănui.

o Devine izvorul „relelor” pe care le menţionează Mântuitorul că izvorăsc din inima omului (Matei: 15,19 şi Marcu 7,21 – 22): gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, cugete rele, lăcomii, viclenii, înşelăciune, neruşinare, ochi pizmaş, trufie, uşurătate.

o Raportând totul la sine, se aruncă de fapt în afara sa, căutând ceea ce îi face plăcere şi transformând lucrurile lumii din afară, inclusiv pe sine, în idoli, în instrumente de căutare a plăcerii şi confortului

o Loc al durerii propriei vieţi, al repetării scenariilor de viaţă şi nereuşitelor din relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.

Curăţirea inimii noastre, a locului de întâlnire a Domnului cu noi, a ascunsului nostru, presupune:
• cunoaşterea schemelor şi gândurilor care au ocupat locul inimii noastre.
• numirea lor, anamneză, retrăirea lor cu rugăciune şi în prezenţa Domnului
• chemarea ajutorului Domnului pentru a ne elibera de puterea lor
• dezbrăcarea de ele şi îmbrăcarea cu ajutorul Domnului prin rugăciune şi Sfintele Taine (acte simultane)
• primenirea locului inimii, loc de întâlnire cu Domnul, printr-o continuă Liturghie a iertarii.

Chiar actul identificării şi retrăirii evenimentelor care au determinat schemele noastre de gândire, făcut cu rugăciune, devine un act de eliberare de ele, un proces de vindecare pentru că energia din scheme se consumă în retrăirea durerii ei şi rugăciunea o transformă în putere de viaţă, în energie eliberatoare şi vindecătoare.

Poveştile noastre sunt formate din amestecul de sentimente, credinte si concluzii pe care le-am acumulat si le-am purtat dupa noi toata viata. Experienţele trăite atârna greu, deoarece sălăşluiesc în cadrul ego-urilor proprii, care au aproape întotdeauna o tenta serioasa. Rareori sunt pline de lumina, iubire si de zbenguiala vesela a unui copil care se joaca, dar cel mai des se concentrează asupra negativului. Intreaga baza a poveştilor noastre exista în spaţiul a ceea ce ar fi trebuit sa fie, sau ar fi putut sa fie. Experienţele ne sunt presărate cu durere, pierdere si regret, în plus fiind poleite cu speranţa, dorinţa si fantezie. Dramele locuiesc în memoria trecutului si în fantezia viitorului. Fiecare gând negativ cu privire la trecut care ne intra în minte trăieşte în cadrul poveştilor proprii, la fel cum se întâmpla cu toate sentimentele de pierdere si de lipsa de speranţa. Fanteziile legate de „Când se va întâmpla asta”, sau” Când îmi voi atinge/ în sfârşit scopul’, coexista în istorisirile în cauza.

Rareori întâmplările trăite apar în momentul prezent, atunci când ne mulţumim, pur si simplu, cu ceea ce exista.
Precum umbrele, poveştile proprii ne urmăresc oriunde mergem, ascunzând adevărul despre cine suntem. Nu se afla niciodată departe, însa pot fi văzute numai atunci când sunt examinate în lumina zilei.

Exerciţiu: închideţi ochii si încercaţi sa va amintiţi un moment în care au fost mici, înaintea vârstei de cinci sau sase ani, când v-ati simţit pierduţi, singuri, trişti sau speriaţi – o anumita perioada în care s-a întâmplat ceva care v-a zguduit realitatea.

Exemplu: Incidentul care mi-a apărut era o scena din fata casei în care am trăit când aveam trei ani. Puteam vedea multi oameni care alergau de colo-colo, adapostindu-se dupa tufişuri si vorbind încet unii cu alţii. Stăteam lângă casa, ascunsa într-un colt de lângă perete. Cineva tocmai jefuise un magazin din cartier, iar politia credea ca omul a fugit prin curtea noastră. Intreaga mea familie si vecinii căutau indicii pentru a ajuta la capturarea acestui hot. Stăteam deoparte, speriata si separata de grup. Nimeni nu părea sa ma observe. Simţeam ca sunt prinsa într-o lume în care nu aveam nici un rol. Tot ce puteam vedea prin ochii mei de copil de trei ani era un grup de adulţi căreia nu-i pasa unde ma aflam, sau ceea ce făceam.
Fara sa-mi dau seama, în acea zi am luat o decizie importanta care avea sa-mi modifice pentru totdeauna felul în care ma percepeam pe mine si pe alţii. Am făcut ca acest incident sa însemne ca nimeni nu tine la mine. Si, ca orice om bun, trebuia sa inventez ceva care sa explice motivul pentru care nimeni nu-mi dădea atenţie. Am decis sa consider ca nu eram destul de importanta pentru a le merita atenţia – deoarece, la urma urmei, daca as fi fost, familia si rudele m-ar fi observat si le-ar fi pasat de faptul ca ma simţeam singura si ignorata. Desigur, as fi ales oricare dintre interpretările pe care le atribuisem, însa odată ce am ajuns în interiorul povestii mele, a trebuit sa aleg explicaţia care avea sa-mi ia cea mai multa putere. S-a dovedit, bineînţeles, ca „nimănui nu-i pasa de mine” este una dintre convingerile esenţiale ale umbrei mele si tema centrala în povestea personala. Chiar si dupa treizeci de ani, când ma gândesc la acest moment înca îmi amintesc ca ma simţeam total exclusa si singura.

Elizabeth, o fata timida si cea mai tânăra din grupul nostru, a aşteptat tăcuta sa-i vina rândul si a vorbit doar dupa ce am asigurat-o din nou ca totul era în regula. Cu voce stinsa, Elizabeth ne-a spus ca era unica la părinţi, ca tatăl si mama sa aveau studii superioare si ca si-au pus întotdeauna speranţe foarte mari în ea. Spre marea dezamăgire a părinţilor ei, Elizabeth nu s-a descurcat niciodată bine la scoală. Pâna si cei mai buni meditatori nu au reuşit s-o ajute sa-si mărească notele, iar la vârsta de şaptesprezece ani a primit vestea zdrobitoare ca nu fusese acceptata la universitatea pe care părinţii o aleseră pentru ea.
Elizabeth a ales ca acest incident sa însemne ca „ceva nu este în regula cu mine”, iar aceasta convingere a umbrei a devenit tema povestii vieţii ei. S-a simţit ca o ratata si s-a resemnat cu gândul ca viata ei va fi mereu lipsita de valoare. Având în vedere ca s-a decis deja ca nu este suficient de deşteaptă pentru a câştiga aprobarea părinţilor, a optat sa nu mai meargă la facultate si si-a concentrat toata atenţia asupra căsătoriei si întemeierii unei familii. Insa, dupa trei ani în care a încercat sa ramâna însărcinata, doctorii i-au spus ca nu putea face copii. S-a confruntat, din nou, cu sentimentul copleşitor ca „ceva nu era în regula cu ea” si ca îsi dezamăgea soţul, familia si pe ea însasi.

Exista trei mari credinţe ale umbrei, împărtăşite de aproape fiecare fiinţa omeneasca – si anume:
Nu sunt destul de bun(a).
Nu am nici o importanta.
Ceva nu este în regula cu mine.

Totodată, mai exista nenumărate variatiuni ale acestor convingeri. în timp ce citiţi lista de mai jos cu’
certitudini ale umbrei, vedeţi daca sunteţi capabili sa identificaţi convingerea esenţiala care este tema
povestii voastre.

Nimeni nu ma place.
Nu ma integrez nicăieri.
Ceva este în neregula cu mine.
Sunt prea prost (proasta).
Sunt incompetent(a).
Nu ma doreşte nimeni.
Nu ofer suficient.
Sunt calcat(a) în picioare.
Nu am nimic special.
Sunt nevrednic(a).
Nu merit nimic.
Sunt nepotrivit(a).
Sunt incompetent(a).
Nu sunt important(a).
N-am valoare.
Viata mea nu creează nici o schimbare în jur.
Sunt un nimeni.
Sunt ranit(a).
Sunt un nenorocit (o nenorocita).
Sunt o greseala.
Sunt rau (rea).
Nu sunt în regula.
Sunt incomplet(a).
Am defecte.
Nu merit sa fiu iubit(a)
Sunt un ratat (ratata).
Nimănui nu-i pasa de mine.
Nu pot avea încredere în nimeni.

Atunci când credinţele umbrei sunt declanşate, acestea ne potenţează poveştile, demonstrându-ne cât de „exacte” si de „adevărate” sunt dramele pe care le trăim. Fiecare gând pe care îl avem ne declanşează un răspuns emoţional în corp, iar atunci când trăim în cadrul povestii, avem acces la o gama foarte redusa de trăiri. Exista doar sentimentele experienţelor trăite: resemnare, lipsa, resentiment, victimizare, singurătate, mânie, vina, ruşine, disperare, deznădejde, tristeţe, frica, gelozie, invidie, regret, autocompatimire si dispreţ de sine.

REFRENUL POVESTII PERSONALE

Cum putem sa ne dam seama ca trăim în interiorul poveştilor noastre. Cum le putem auzi? O cale sigura de a afla daca ne trăim povestea este de a analiza calitatea gândurilor si a dialogului interior pe care le avem frecvent. Mulţi oameni îsi petrec o mare parte din viata fiind în alta parte decât în locul în care se găsesc în momentul prezent.
Atunci când se afla la serviciu se gândesc ca si-ar dori sa fie acasă. Atunci când sunt acasă mintea le zboară la vacanta. Când se plimba cu copiii lor în parc, îsi imaginează ca vizionează emisiunea preferata de la televizor. Corpurile lor sunt prezente însa minţile le zburda în alta parte.

Privirea ‘în viitor este un semn clar ca ne aflam adânc înrădăcinaţi în povestea noastră.

Când te afli în interiorul povestii personale, calitatea gândurilor avute poate varia de la frica si
morbiditate – cum ar fi grija pentru accidente stupide sau tragedii improbabile – la trivialitate si
absurditate, ca de exemplu obsesia legata de un nasture lipsa de la bluza sau de câinele vecinului care îsi face nevoile pe peluza voastră.

Atunci când ne aflam ‘în povestea personala, niciodată un gând nu vine o singura data. Nu ne gândim ca: Mi-as dori sa am parte de o relaţie minunata si lăsam lucrurile sa fie asa.
Din contra, gândim în felul următor: „Of, sper ca el sa apară repede. Sper sa nu aiba o fosta soţie. Mi-as ‘ dori să fie blând si iubitor si să-mi cumpere un inel. Sper sa nu râgâie, sau sa-mi imputa baia. Putem visa ca stam pe o plaja din Hawaii, arătând mai bine decât în ultimii zece ani si făcând dragoste pasional. Apoi ne spunem în gând: „Nădăjduiesc sa nu ma rănească si sa nu fie ca ultimul nemernic mincinos”. Si când ne gândim la ultimul ticălos cu care am avut o relaţie, începem imediat sa ne amintim cât de rau am fost trataţi si cât de bine am fi dus-o, daca nu ne-am fi întâlnit cu acea persoana, în cadrul poveştilor, retrăim aceleaşi gânduri mereu – viitor, trecut, viitor, trecut, viitor, trecut, trecut, trecut – povestea tot continua la nesfârşit. Nu oboseşte niciodată.

Atunci când ne complăcem în micimea experienţelor individuale, adeseori devine atât de dureros, încât unicul mod prin care mintea poate face fata suferinţei este visatul cu ochii deschişi, sau trăirea în trecut.

Nota mea: Cu alte cuvinte, atunci cand nu Il lasam pe Dumnezeu sa intervina in viata noastra,si ne ghidam dupa capul/ego-ul nostru, atunci cand uitam ca nu suntem decat copiii Lui, atunci cand uitam sa ne jucam si luam lucrurile prea in serios, si ne certam sau ne blocam/deznadajduim, uitandu-ne prea mult la pacate- atunci, da, suntem in povestea noastra (si atat), si nu in cea in care suntem cu Domnul, traind liber si spontan fiecare moment al vietii.

Violenta domestica nu e poveste


Citeste mai multe aici

Arta de a trai in duh si in adevar


Crestinul crede ca OMUL este creat de Dumnezeu si supus Lui, Singurul care are dreptul sa o supuna unei judecati adevarate si drepte. Numai El stie totul despre om, ii cunoaste structura si stie ce a pus in El. Numai Dumnezeu il poate invata pe om si ajuta sa se cunoasca pe sine, altfel, omul nu poate, in aceasta viata, decat banui sau ghici anumite lucruri despre el sau despre aproapele lui si in niciodata nu va sti ceva sigur. Crestinul se lasa invatat de Dumnezeu toate aceste lucruri.

Pentru crestin, arta de a trai nu este o stiinta de „a face” cu un nou fel de „a fi”, o deschidere pentru o noua viata, si o noua stiinta in sensul concret al cuvantului. Este viata devenita marturie a Vietii (Imi veti fi Mie martori). Misiunea omului in aceasta viata este aceea de a fi MARTORUL VIETII care este Mantuitorul, aici si acum prin:
-simturi: cand vezi, auzi, atingi, mirosi, gusti ceva, Il vezi, auzi, atingi, mirosi, gusti si Prezenta Celui nevazut.
-fapte: orice ai face este o ocazie de a marturisi Prezenta lui Dumnezeu.
-formarea permanenta a noastra si a celor de care suntem raspunzatori. Formarea ca persoane transparente fata de Dumnezeu, fata de sine si fata de aproapele.

Viata crestina implica o metoda stiintifica a autotransformarii omului, cu ajutorul harului, pana la „varsta barbatului desavarsit”, Dumnezeu-Omul.
Intre dorintele si preferintele noastre cazute si potentialul divin din noi este o uriasa prapastie.

Pasii pe care ii putem face pentru a traversa aceasta prapastie sunt:

1. Smerenia, care presupune:
-lepadarea, nu negarea eului in care subzista toate prerorgativele dezvoltarii egocentrice ale auto-justificarii si auto-gratificarii;
-indepartarea de tirania sinelui celui cazut;
-alegerea libera a Caii spre sinele launtric, sinele restaurat salas al Sfintei Treimi;
-transferul prioritatilor de la „mine” la „Tine”;
-curatirea, eliberarea sinelui de nevoia de a se proteja;

2. Ascultarea, care presupune:
-implinirea Voii Lui Dumnezeu asa cum se manifesta in Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant, in granitele stricte ale Sfintei Traditii;
-alinierea vointei proprii la poruncile lui Dumnezeu si invataturile si normele Bisericii;
-fixarea scopurilor si prioritatilor stabilite prin Revelatia dumnezeiasca;

3. Pocainta, care presupune:
-innoirea mintii, intoarcerea ei catre Dumnezeu, lepadarea si plangerea pacatului, cererea si primirea iertarii si hotararea de a nu mai pacatui;
-fara pocainta nimeni nu poate savarsi riscanta calatorie spre sinele launtric unde il asteapta „Cel ce sta la usa” inimii noastre si „bate ca sa cineze cu noi” in Imparatia Lui.

4. Dragostea
Omul modern are idei confuze despre iubire care poate fi identificata cu: impulsuri ale sistemului nervos si cu atasamentul afectiv. El nu mai intelege iubirea spirituala.
Iubirea spirituala (pnevamatike agape) la nivelul ei cel mai inalt nu are nimic de-a face cu viata psihologica sau cu motivatiile psihologice. Aici e necesara distinctia dintre iubirea umana si iubirea dumnezeiasca:
Iubirea umana:
-se bazeaza in principal pe sentimente
-este o iubire care consoleaza, asigura si in detrimentul devenirii vesnice
-urmareste sa ii dea celui iubit un sens in viata, un sentiment de siguranta si sa-i dea un adapost intr-o comunitate
Iubirea dumnezeiasca:
-este iubirea care raspunde la chemarea Lui Dumnezeu
-este iubirea care-l ajuta pe cel iubit sa se trezeasca, sa afle in inima lui, acolo unde salasluieste Domnul, sensul, consolarea si siguranta aduse de El
-aceasta iubire il va ajuta pe cel iubit sa afle viata si in moarte, iubire si in singuratate si mangaierea si in necazuri. E o iubire care poate fi foarte severa.

conform invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul

Cum trebuie sa fie invatatorul autentic?


Invatatorul autentic in efortul lui de cunoastere va fi nevoit sa aiba o smerita cugetare, sa fie consecvent intr-o fierbinte pocainta care sa-l constientizeze asupra propriilor limite. El va sti ca adevarata invatatura este numai de la Dumnezeu si ea se descopera numai celor cu mintea si inima curatite de pacate. Adevaratul invatator stie cu exactitate daca invatatura e un dar de la Dumnezeu, o roada a Duhului Sfant primita pentru a-i folosi si pe ceilalti. „Si fiecaruia i se da aratarea Duhului spre folos. Ca unuia i se da prin Duhul Sfant cuvant de intelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvantul cunostintei.” (1 Corinteni 12, 8 )

Cu o asemenea constiinta invatatorul va fi ferit de orgoliul ucigator si mutilant a celor care, iluzionati de rationamentele lor, isi inchipuie ca detin marile adevaruri. „Caci chiar daca cele dumnezeiesti si cele privitoare la cele dumnezeiesti sunt asternute in scris si pot fi citite de catre toti, ele se descopera numai celor care au facut pocainta fierbinte si s-au curatat frumos printr-o pocainta sincera…

citeste tot articolul

Gand pentru azi: Nu ma iubesc pe mine cand…


Nu te iubesti pe tine atunci cand:

-nu iti pui mintea la contributie;
-nu te bucuri de un dialog simplu cu un coleg de serviciu pentru ca crezi ca este „pierdere de timp”;
-ramai mereu cu impresia ca tu „stii mai bine si mai multe”;
-te prefaci ca ai inteles doar pentru a reactiona mai repede si nu iti dai timp sa iti manifesti adevarata reactie;
-eviti discutiile sau raspunsurile simple pentru ca ai impresia ca „trebuie sa fie mai complicat”;
-raspunzi cum crezi ca i-ar placea celuilalt ignorand ceea ce iti doresti tu;
-iti pasa mai mult de ce gandeste celalalt despre tine sau despre o anumita situatie decat ce si cum gandesti tu;

Si te iubesti pe tine atunci cand faci si ai atitudinea opusa celor enuntate mai sus.

Sfantul Stefan cel Mare. Despre sfintenie.


Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti si nici cei intelepti, ci cei pacatosi si cei simpli se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primeau si-si ofereau sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau, mai curand cei care se considerau drepti, se inchideau asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il respingeau pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cu putin timp in urma un post de televiziune a finalizat un sondaj privind desemnarea celui mai mare dintre romanii din toate timpurile. Rezultatul final a indicat pe Binecredinciosul Domnitor Stefan cel Mare si Sfant ca ocupand aceasta pozitie in constiinta romanilor. Nu sunt in masura sa ma pronunt in privinta justetei metodelor de sondare a opiniei care au stat la baza acestui demers. Nu am urmarit procesul care a condus la acest verdict – aud foarte elaborat dar si foarte contestat ­ de aceea nu despre aceasta vreau sa scriu. As dori sa fac cateva considerente cu privire la unele reactii care au urmat acestui verdict. O anumita parte a intelectualitatii noastre – mereu aceeasi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Stefan cel Mare, mai ales cand acestuia ii este asociata sfintenia, recunoscuta de Biserica Ortodoxa Romana cu cativa ani in urma prin hotararea Sfantului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios roman a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumita presa care revendica pentru sine rigoarea, obiectivitatea si corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideratii care trimit mai curand la suficienta de sine, trufie si dispret, vorbind despre „calitatile” de bataus si varsator de sange ale domnitorului si de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia.

De unde aceasta discrepanta intre verdictul inteligentiei oneste romanesti de astazi si verdictul popular. Am sa incerc sa caut cateva explicatii. Intai de toate este o chestiune de cultura. Paradoxal, reprezentantii de frunte ai intelectualitatii noastre, care sunt fara indoiala toba de carte, fac dovada unei lipse de cultura elementara atunci cand vine vorba de credinta crestina, mai ales in varianta ei ortodoxa. Nici poporul nu este detinatorul unei culturii ortodoxe formale prea temeinice, dar acesta are alte repere, mai putin cele ale stiintei.

Am sa fiu foarte concret. Atunci cand pun in discutie problema sfinteniei lui Stefan cel Mare, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr­un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu. Vocabularul limbii romane a atribuit acest inteles cuvantului. Folosim atributul de sfant nu numai pentru oameni, ci si pentru lucruri sau stari. Spunem despre un loc ca este sfant, despre o carte sau despre un obiect. Mai toate obiectele care alcatuiesc instrumentarul liturgic sunt considerate si numite sfinte: Sfintele vesminte, Sfantul Altar, Sfanta Masa, Sfantul Disc etc. Aici este clar ca nu poate fi vorba despre vreo calitate intrinseca a anumitor lucruri de a fi sfinte, ci despre o calitate dobandita in urma unei lucrari anumite de sfintire. Se sfinteste locul pentru biserica sau pentru casa, se sfintesc obiectele folosite in slujbele bisericesti, se sfinteste casa de locuit etc. Actul de sfintire este foarte clar identificat cu invocarea din partea credinciosilor prin preot a harului dumnezeiesc si prin pogorarea acestuia peste locul sau lucrul adus spre sfintire. Iata o formula frecvent uzitata care face evidenta intelegerea: „Se sfinteste icoana aceasta cu harul Prea Sfantului Tau Duh prin stropirea cu aceasta apa sfintita, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin”!

La fel se intampla si cu omul, el se sfinteste prin lucrarea sfintitoare a Bisericii, impartasindu­se de harul sfintitor pe care Biserica il ofera prin Sfintele sale Taine si prin orice lucrare sfintitoare a ei. A se avea in vedere preponderenta lucrarii sfintitoare a Bisericii, mai ales in traditia rasariteana. Se intelege ca lucrarea aceasta sfintitoare nu este eficienta in mod automat si de la sine, starea omului primitor fiind foarte importanta. Hotaratoare ramane dorinta de impartasire de Dumnezeu, ca izvor, ca suport si ca finalitate a existentei. De aceea, simtamantul suficientei de sine – pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta – este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cine judeca in felul acesta sfintenia lui Stefan cel Mare va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine – sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile noastre nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor.

Un al doilea aspect pe care doresc sa-l pun in discutie este discrepanta dintre verdictul popular si cel al intelectualitatii. Cele doua nu numai ca se diferentiaza, ci sunt evident contrare. Ceea ce poporul – simplu si necultivat, sa zicem, si nu ma rusinez sa spun aceasta, vorba Sfantului Ioan Gura de Aur – considera drept sfant este contestat vehement de patura culta a poporului.

Este vorba despre tensiunea dintre intelepciunea omeneasca sau lumeasca pe care o reprezinta oamenii culti in special si intelepciunea dumnezeiasca reflectata deseori sau mai ales in oamenii simpli, pur si simplu pentru ca acestia o primesc. A se vedea discursul Sfantului Apostol Pavel pe aceasta tema, in primele capitole din Epistola I Corinteni si comentariile Sfantului Ioan Gura de Aur la aceste capitole. Adevarata intelepciune sau intelegere este data de Duhul lui Dumnezeu.

Logica este clara, daca puterile de judecata ale omului nu sunt suficiente pentru o judecata corecta si completa a lucrurilor, sansa prima o are cel care are constiinta acestor limite si nu cel care se amageste cu suficienta de sine, care se inchide astfel datelor ce vin din afara si care eventual ii depasesc puterile proprii, oricat de dezvoltate ar fi acestea.

Preot prof. dr. CONSTANTIN COMAN
Articol publicat si in Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 388-389 (2006)


cum arata Sfantul Stefan cel Mare
articol si poze preluate de aici

Reportaj la Muntele Athos- viata calugarilor athoniti


« Older entries