Ingerul a strigat!


Anunțuri

In Saptamana Luminata toate se umplu de lumina


Biserica vesteste de Sfintele Pasti: „Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant”. Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

cititi mai mult aici

7 decembrie: Sfanta Filofteia de la Curtea de Arges


Sfanta Filofteia in traditia populara

Sfanta Filofteia este considerata ocrotitoarea copiilor si a tinerilor, si in special a fetelor, pe care le ajuta sa se casatoreasca si sa aiba o viata linistita. In traditie, Sfanta Filofteia este o sora indepartata a Sfantului Ilie. Astfel, ea mai este numita si „aducatoarea de ploi”. Istoria consemneaza mai multe procesiuni cu moastele Sfintei pe timp de seceta, iar traditia spune ca prin mijlocirea ei in fata lui Dumnezeu, a plouat si roadele au fost bogate.

citeste mai multe despre Sfanta

21 noiembrie: Intrarea Maicii Domnului in Templu


Nu este de ajuns sa stim ca Fecioara Maria a fost dusa la Templu si a stat pana la varsta de 15 ani. Important este sa patrundem in intelesul profund al evenimentului istoric si sa descoperim ca prezenta ei in Sfanta Sfintelor, e roditoare: face ca Fiul lui Dumnezeu sa Se nasca din ea. Deci, Hristos Se va naste, va muri si va invia tainic cu tot omul care vietuieste in Biserica.

(citeste mai mult)

8 noiembrie: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil


„(…) Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: „Si s-a facut razboi in cer: MIhail si ingerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce inseala pe toata lumea, pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el. (Apoc., 12, 7-9) Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhanghel precum graieste Domnul: „Am vazut pe Satana ca un fulger cazand din cer” (Luca, 10, 18). Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub dansul, inaltandu-se, a cazut si demoni, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.
Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, „credinta catre Stapanul Sau, s-a aratat ca adevarata capetenie peste cetele cele fara de trupuri.” Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul tuturor si a zis: „Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel ce era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu? Mi-ca El? ca numele de Mihail asta insemeaza: „Cine este ca Dumnezeu”. (…)

Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta, luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele.

Pe capeteniile ingerilor Treimii, pe Mihail si Gavriil, sa-i laudam noi toti, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu aripile amandurora si din nevoile cele de multe feluri ne izbavim; unuia graind: Bucura-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicand: Bucura-te, ingere al darului!

Adormirea Maicii Domnului- Cantari psaltice


6 august: Schimbarea la fata a Domnului



Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune „Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2), in vreme ce evanghelistul Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada (Marcu 9,3). Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era „ca soarele”, iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca „erau ca zapada”, ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, caci „zapada” nu a fost topita de „soarele” din El. Amintim ca firea umana si dumnezeiasca din Hristos, sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.

Schimbarea la Fata a Domnului – scurt istoric

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului dateaza de la inceputul sec. al IV-lea, cand Sfanta Imparateasa Elena zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in documente din prima jumatate a secolului al V lea. In Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III ca multumire pentru biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.

Exista obiceiul ca in aceasta zi sa se faca pomenire generala a celor trecuti la cele vesnice (Biserica Rusa). In unele zone, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului se aduc la biserica struguri, care se impart credinciosilor.

Icoana Schimbarii la Fata a Domnului

In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie.

Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in prezenta lui Moise si a lui Ilie pe Tabor, o exprimare a faptului ca la indumnezeire se poate ajunge atat pe calea casatoriei, simbolizata de Moise care a fost casatorit, cat si pe calea necasatoriei, aratata prin Ilie.

Faptul ca Dumnezeu nu se mai arata intr-un mod chenotic ucenicilor, adica se arata fara nici un val, vederea Sa de ucenici devine imposibila pentru starea in care se aflau. Duhul Sfant inca nu se coborase peste ei, motiv pentru care nu-L puteau privi pe Domnul fata catre fata. De aceea ei cad cu fetele la pamant, spre deosebire de Moise si de Ilie care nu fac acest lucru, pentru ca ei nu mai sunt din lumea aceasta.

citeste tot articolul

Sfantul Stefan cel Mare. Despre sfintenie.


Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti si nici cei intelepti, ci cei pacatosi si cei simpli se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primeau si-si ofereau sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau, mai curand cei care se considerau drepti, se inchideau asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il respingeau pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cu putin timp in urma un post de televiziune a finalizat un sondaj privind desemnarea celui mai mare dintre romanii din toate timpurile. Rezultatul final a indicat pe Binecredinciosul Domnitor Stefan cel Mare si Sfant ca ocupand aceasta pozitie in constiinta romanilor. Nu sunt in masura sa ma pronunt in privinta justetei metodelor de sondare a opiniei care au stat la baza acestui demers. Nu am urmarit procesul care a condus la acest verdict – aud foarte elaborat dar si foarte contestat ­ de aceea nu despre aceasta vreau sa scriu. As dori sa fac cateva considerente cu privire la unele reactii care au urmat acestui verdict. O anumita parte a intelectualitatii noastre – mereu aceeasi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Stefan cel Mare, mai ales cand acestuia ii este asociata sfintenia, recunoscuta de Biserica Ortodoxa Romana cu cativa ani in urma prin hotararea Sfantului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios roman a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumita presa care revendica pentru sine rigoarea, obiectivitatea si corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideratii care trimit mai curand la suficienta de sine, trufie si dispret, vorbind despre „calitatile” de bataus si varsator de sange ale domnitorului si de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia.

De unde aceasta discrepanta intre verdictul inteligentiei oneste romanesti de astazi si verdictul popular. Am sa incerc sa caut cateva explicatii. Intai de toate este o chestiune de cultura. Paradoxal, reprezentantii de frunte ai intelectualitatii noastre, care sunt fara indoiala toba de carte, fac dovada unei lipse de cultura elementara atunci cand vine vorba de credinta crestina, mai ales in varianta ei ortodoxa. Nici poporul nu este detinatorul unei culturii ortodoxe formale prea temeinice, dar acesta are alte repere, mai putin cele ale stiintei.

Am sa fiu foarte concret. Atunci cand pun in discutie problema sfinteniei lui Stefan cel Mare, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr­un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu. Vocabularul limbii romane a atribuit acest inteles cuvantului. Folosim atributul de sfant nu numai pentru oameni, ci si pentru lucruri sau stari. Spunem despre un loc ca este sfant, despre o carte sau despre un obiect. Mai toate obiectele care alcatuiesc instrumentarul liturgic sunt considerate si numite sfinte: Sfintele vesminte, Sfantul Altar, Sfanta Masa, Sfantul Disc etc. Aici este clar ca nu poate fi vorba despre vreo calitate intrinseca a anumitor lucruri de a fi sfinte, ci despre o calitate dobandita in urma unei lucrari anumite de sfintire. Se sfinteste locul pentru biserica sau pentru casa, se sfintesc obiectele folosite in slujbele bisericesti, se sfinteste casa de locuit etc. Actul de sfintire este foarte clar identificat cu invocarea din partea credinciosilor prin preot a harului dumnezeiesc si prin pogorarea acestuia peste locul sau lucrul adus spre sfintire. Iata o formula frecvent uzitata care face evidenta intelegerea: „Se sfinteste icoana aceasta cu harul Prea Sfantului Tau Duh prin stropirea cu aceasta apa sfintita, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin”!

La fel se intampla si cu omul, el se sfinteste prin lucrarea sfintitoare a Bisericii, impartasindu­se de harul sfintitor pe care Biserica il ofera prin Sfintele sale Taine si prin orice lucrare sfintitoare a ei. A se avea in vedere preponderenta lucrarii sfintitoare a Bisericii, mai ales in traditia rasariteana. Se intelege ca lucrarea aceasta sfintitoare nu este eficienta in mod automat si de la sine, starea omului primitor fiind foarte importanta. Hotaratoare ramane dorinta de impartasire de Dumnezeu, ca izvor, ca suport si ca finalitate a existentei. De aceea, simtamantul suficientei de sine – pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta – este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cine judeca in felul acesta sfintenia lui Stefan cel Mare va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine – sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile noastre nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor.

Un al doilea aspect pe care doresc sa-l pun in discutie este discrepanta dintre verdictul popular si cel al intelectualitatii. Cele doua nu numai ca se diferentiaza, ci sunt evident contrare. Ceea ce poporul – simplu si necultivat, sa zicem, si nu ma rusinez sa spun aceasta, vorba Sfantului Ioan Gura de Aur – considera drept sfant este contestat vehement de patura culta a poporului.

Este vorba despre tensiunea dintre intelepciunea omeneasca sau lumeasca pe care o reprezinta oamenii culti in special si intelepciunea dumnezeiasca reflectata deseori sau mai ales in oamenii simpli, pur si simplu pentru ca acestia o primesc. A se vedea discursul Sfantului Apostol Pavel pe aceasta tema, in primele capitole din Epistola I Corinteni si comentariile Sfantului Ioan Gura de Aur la aceste capitole. Adevarata intelepciune sau intelegere este data de Duhul lui Dumnezeu.

Logica este clara, daca puterile de judecata ale omului nu sunt suficiente pentru o judecata corecta si completa a lucrurilor, sansa prima o are cel care are constiinta acestor limite si nu cel care se amageste cu suficienta de sine, care se inchide astfel datelor ce vin din afara si care eventual ii depasesc puterile proprii, oricat de dezvoltate ar fi acestea.

Preot prof. dr. CONSTANTIN COMAN
Articol publicat si in Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 388-389 (2006)


cum arata Sfantul Stefan cel Mare
articol si poze preluate de aici

29 iunie: Sfintii Apostoli Petru si Pavel



„Bucura-te Petru, piatra credintei; Bucura-te Pavel, lauda Bisericii; Bucura-te Pavel, grija Bisericilor; Bucura-te Petru, podoaba lumii; Bucura-te Pavel intrarea Raiului; Bucura-te Petru, dascalul Imparatiei cerurilor; Bucura-te Pavel, limanul cel linistit al celor inviforati; Bucura-te Petru, cela ce, de multe laude, te-ai invrednicit, de la Domnul; Bucura-te Pavel, cel ce al multor daruri esti impartitor; Bucura-te, Petru, cel fierbinte, care aprinzi cu Duhul cel Sfant; Bucura-te Pavel, drumetul cel cu buna alergare. Cei ce toata lumea cea de sub soare cu sfanta propovaduire ati luminat-o, cei ce nenumarate rele ati patimit pentru Biserica, in temnita inchisi, de iudei urati, de barbari tarati, de imparati chinuiti, cei ce a rasufla nu erati slobozi si a inceta invatatura nu sufereati. Cei ce nu puteati misca madularele trupului, din pricina legaturilor si pe toata lumea, cea legata prin pacat, ati dezlegat-o. Voi, care taberele dracilor, cu totul, le-ati biruit, iar darul Preasfantului Duh in lume s-a intors. Voi ati risipit negura ratacirii, voi semintiile dracilor le-ati surpat, voi capistele paganilor le-ati stricat, voi toata slujirea, cea cu nume mincinos, cenusa ati facut-o. Voi, vanturand, neghina din grau ati lepadat-o si invatatura voastra, cea de toate zilele, in Biserica, roada curata ati aratat-o. (…)”

Cuvantul Sfantului Ioan Hrisostom la sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (fragment din Proloage)

citeste aici despre inchisoarea Mamertina din Roma, unde au fost inchisi Sfintii Apostoli

Sfanta Treime. Dogma despre treimea dumnezeirii


In perioada Vechiului Testament, Dumnezeu S-a descoperit si ca „Treime de persoane”, dar intr-un mod indirect si neclar, deoarece aceasta era perioada de pregatire a mantuirii. Totusi, exista unele marturii care se refera la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pilda: expresia „Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Fac. 1, 26); cantarea intreita „Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot” (Is. 6, 3; Apoc. 4, 8); aparitia celor trei tineri, la stejarul Mamvri, carora Avraam le-a adus daruri si inchinare (Fac. 18, 1-2). De asemenea, exista unele referiri la Cuvantul lui Dumnezeu (Ps. 106, 20; 118, 89) si la Duhul lui Dumnezeu (Ps. 32, 6; 103, 30-31; Iov 33, 4).

In Noul Testament, credinta intr-un singur Dumnezeu in trei persoane este pe deplin descoperita de insusi Fiul lui Dumnezeu in viata si slujirea Caruia noi am cunoscut taina Sfintei Treimi. De pilda, la Botezul Mantuitorului in Iordan, sunt prezente in mod real toate cele trei persoane: Tatal, Care intareste prin glasul Sau din ceruri ca: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit”, Duhul Sfant, Care, in chip de porumbel, S-a pogorat peste Iisus; Fiul, Care, desi fara de pacat, primeste sa fie botezat de la Ioan „ca sa se implineasca toata dreptatea” (Mt. 3, 16-17).

Evangheliile au pastrat numeroase texte in care se vorbeste despre cele trei persoane ale lui Dumnezeu, fie in mod deosebit, fie la un loc. Tatal si Fiul sint amintiti deosebit in versetul: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata. Fiul Cel Unul-Nascut Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (In 1, 18).

Despre Duhul Sfant, Iisus spune: „Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede. Acela va marturisi despre Mine” (In 15, 26).

Inainte de inaltarea Sa la cer, Iisus Hristos porunceste ucenicilor Sai sa mearga la propovaduire si sa boteze, in numele Sfintei Treimi, pe cei ce vor crede: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Mt. 28, 19).

In propovaduirea apostolilor, credinta in Dumnezeu – Sfanta Treime este, de asemenea, marturisita in mod clar. In predica sa, din ziua Cincizecimii, Sfantul Apostol Petru spune: „Dumnezeu a inviat pe acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori. Deci, inaltandu-Se prin dreapta lui Dumnezeu si primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfant, L-a revarsat pe Acesta, cum vedeti si auziti voi acum” (Fapte 2, 32-33).

Sfantul Apostol Pavel adreseaza corintenilor o salutare in numele Sfintei Treimi: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu-Tatal, si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti” (II Cor. 13, 13).

Acelasi Dumnezeu, Care a vorbit in Vechiul Testament, S-a descoperit ca Treime in Noul Testament. Caci „exista un singur Dumnezeu” (Fapte 3, 30) si Dumnezeu pe care il adora crestinii, „Tatal Dumnezeului nostru Iisus Hristos” (Ef. 3, 14; II Cor. 1, 3), este Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui Iacov, „Dumnezeul parintilor poporului lui Izrael” (Fapte 3,30; 7, 32; cf. si Ies. 3, 6).

Invatatura despre Dumnezeu cel unic in fiinta si intreit in persoane s-a inchegat destul de timpuriu si apare in simbolurile de credinta din secolul al II-lea (Teofil al Antiohiei). Iar, intrucat s-au ivit unele neclaritati si neintelegeri in ce priveste taina unitatii persoanelor Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxa, fie pe calea sinoadelor ecumenice, fie pe cea a sinoadelor locale, s-a pronuntat cu autoritate in ce priveste invatatura despre deofiintimea si egalitatea celor trei persoane in Dumnezeu cel Unic. Un rol de mare importanta in precizarea dogmei Sfintei Treimi au avut sfintii parinti Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama si altii.

In Ortodoxie, aceasta invatatura poate fi sintetizata astfel:

1. Dumnezeu este unul in trei Persoane, o unica fire sau natura, o putere, o lucrare, o energie comuna celor trei Ipostasuri. Exista deci o identitate de natura, de vointa si lucrare, perfecta si reala, in Dumnezeu. Cele trei Persoane impartasesc aceeasi fire, in mod egal si perfect, de aceea Treimea nu inseamna triteism, adica trei firi dumnezeiesti distincte, ci trei ipostasuri consubstantiale. Aceeasi fire este posedata si folosita in mod deplin si egal de Cele trei, dar in mod personal si propriu.

2. Dumnezeu sau firea unica nu poate fi conceputa, in ea insasi, in afara ipostasurilor Treimii. Nici unul din cele trei nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de ceilalti. Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca „monada” se misca catre „diada” si se opreste in „triada”. In aceasta miscare a unitatii sau monadei spre Treime, se pot face urmatoarele distinctii: Tatal este izvorul dumnezeirii (arche) nenascut si necauzat, principiul consubstantialitatii si initiatorul necauzat al lucrarii; Fiul are existenta de la Tatal prin „nastere” din vesnicie, iar prin Duhul ia trup omenesc si Se manifesta in lume; Duhul primeste existenta de la Tatal prin „purcedere”, dar e dat, trimis si manifestat prin Fiul.

„Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Treimi: pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput, pe Fiul, ca nascut si impreuna fara de inceput; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) si impreuna vesnic” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 27, in Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

3. Deofiintimea inseamna de asemenea o unica vointa si o unica lucrare a Treimii. Aceasta nu inseamna ca lucreaza numai Una dintre Persoane, ci cele trei Ipostasuri lucreaza unanim, dar fiecare dupa modul sau propriu. Unul voieste si lucreaza ca Dumnezeu-Tatal, altul ca Fiul lui Dumnezeu, altul ca Duhul lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti folosesc diverse formule pentru a exprima aceasta lucrare trinitara: Chiril al Alexandriei spune ca orice dar vine de sus, „de la” Tatal, „prin” Fiul, „in” Duhul Sfant; dupa Grigorie Taumaturgul orice lucrare porneste „din” Tatal, trece „prin” Fiul, se desavirseste „in” Duhul; Grigorie Palama preia o expresie traditionala; „de la” Tatal, „prin” Fiul, „in” Duhul Sfant.

Activitatea „in afara” a lui Dumnezeu, adica creatia, mantuirea si sfintirea sunt opera comuna a Sfintei Treimi, dar ea a fost impartita intre cele trei Persoane: creatia se atribuie Tatalui, Care a creat din vointa Sa, prin Fiul, in Duhul Sfant; rascumpararea, Fiului, Care S-a intrupat prin Duhul Sfant, ascultand pe Tatal, sfintirea, Duhului, Care vine de la Tatal, la cererea Fiului. In actul creatiei, Tatal este izvorul, Fiul limita, Duhul devenirea.

Dupa Sfantul Vasile cel Mare, „exista o singura sursa a tot ce exista, care creeaza prin Fiul si duce la desavarsire prin Duhul” (Despre Duhul Sfant, XVI, 38, in triad. citata, p. 378). Dumnezeu este „sustinatorul si purtatorul de grija al tuturor, prin Fiul, in Duhul Sfant” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 30 in Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

4. In sanul Treimii exista o miscare interpersonala, de „perihoreza”, adica de comuniune absoluta si de intrepatrundere perfecta, avand un singur principiu. Cele trei Persoane nu sunt trei principii ale substantei dumnezeiesti, dar aceasta nu inseamna ca firea sau lucrarea Fiului si a Duhului sunt incomplete. Caci Fiul este „chipul lui Dumnezeu cel nevazut” (Col. 1, 15). „Este imposibil a privi chipul Dumnezeului celui nevazut, fara iluminarea Duhului” (Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfant, XXVIII, 69, trad. cit., p. 494).

Pentru Grigorie Palama, ipostasul Duhului Sfant are un caracter personal relational, deoarece iubirea Tatalui catre Fiul, ca relatie personala, este ipostaziata in Duhul Sfant. Pentru Grigorie Sinaitul, „Dumnezeu cel intreit in Ipostasuri are cu totul neamestecata perihoreza Acestora intre Ele” (intrepatrunderea lor) – (Ibidem).

5. Dogma trinitara a format obiectul primelor sinoade ecumenice, iar terminologia trinitara s-a precizat in aceeasi perioada prin contributia deosebita a parintilor capadocieni, care au precizat ca: dumnezeirea (ousia) este substanta comuna a Treimii, care exista in sine, firea sau natura (physis) este realitatea care constituie o fiinta; persoana sau ipostasul (hypostasis) este subiectul care poseda si asuma in mod individual aceeasi natura; idiomele ipostatice (idiomata) sunt caracteristicile sau insusirile personale ale ipostasului.

6. Misterul Treimii ramane insondabil. Multi au incercat sa foloseasca imagini cu care sa depaseasca asa-zisele contradictii logice care sunt cuprinse in afirmatia: un singur Dumnezeu in trei persoane, sau sa gaseasca demonstratii rationale.

De pilda, pentru Fericitul Augustin, o solutie de a afirma Treimea in Dumnezeu, fara a nega unitatea numerica, este aceea de a considera cele trei Persoane ca relatii in launtrul vietii divine. Aceste relatii treimice ar corespunde cu relatiile eu-lui cu el insusi, adica cu a aminti, a cunoaste, a iubi. Omul insusi care cunoaste ca o unitate viata, spiritul si firea sa, experiaza o imagine a identitatii de substanta si distinctiei relatiilor intreite.

Invatatura despre Sfanta Treime are o insemnatate deosebita pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. Caci asa cum persoanele Sfintei Treimi exista una in alta, intr-o unitate perihoretica fiintiala, tot asa si crestinii formeaza o comuniune spirituala de credinta, nadejde si iubire in Dumnezeu. Biserica este o unitate de fiinta si o comuniune de viata dupa chipul Sfintei Treimi (In 17).

„Cand zice Domnul: „Eu si Tatal una suntem” (In 10, 30), arata identitatea fiintei. Iar cand zice: „Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine” (In 10, 38), arata nedespartirea ipostasurilor.

Prin urmare, triteistii, despartind pe Fiul de Tatal, cad pe amandoua partile in prapastie. Caci, sau spun de Fiul ca este coetern cu Tatal, dar despartindu-L de El sunt siliti sa spuna ca nu S-a nascut din El si sa sustina astfel trei Dumnezei si trei principii, sau zic ca S-a nascut din Acela, dar despartindu-L sunt siliti sa spuna ca nu este coetern cu Tatal si asa sa faca supus timpului pe Stapanul timpurilor.

Deci trebuie sa pastram si pe Dumnezeu cel unul dar sa marturisim si cele trei ipostasuri, dupa marele Grigorie; si pe fiecare cu proprietatea Lui personala. Caci se „imparte”, dar „neimpartit”, si „se impreuna” dar „deosebindu-se”, dupa acelasi. De aceea, neinteleasa este si impartirea si unirea. Dar unde ar mai fi neintelesul daca unirea si despartirea Fiului si a Tatalui ar fi asa cum este unirea si despartirea dintre om si om si n-ar mai consta in nimic altceva?” (Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, 77, 29, in Filoc. rom., vol. 2, p. 60-61).”

citeste tot articolul

« Older entries