gand pentru azi


Să nu ne lipim de oameni, ci în relație cu orice om, fie și sfânt, să vedem un trimis al Domnului, un trimis care are o misiune trecătoare, oricât ar fi de folositoare sau importantă la un moment dat. Și-l vom recunoaște pe cel cu adevărat trimis de Domnul după bucuria lui de a fi o slugă netrebnică și degrab pieritoare ca să crească Domnul în inima celui pe care îl slujește. (maica Siluana)

preluat de aici

Anunțuri

Care este Voia Domnului?


Voia Domnului este mântuirea și fericirea noastră, acum și în veacul ce va să vină. Acum însă, așa cum deja ai descoperit, inima noastră bolnavă încă mai dorește să facă sau să aibă lucruri care o îmbolnăvesc și o întunecă. De aceea avem nevoie să învățăm să ne cunoaștem bunele dorințe prin asceză, prin „antrenament” condus de cei ce au înaintat pe Cale și știu să ne orienteze și nouă pașii. Iar când sfatul duhovnicului stârnește nedumerire sau chiar împotrivire în inima sau mintea noastră, să oferim tot acel tumult sufletesc Domnului în rugăciune cerându-I să facă din el loc de întâlnire și zidire duhovnicească. Vei trăi astfel încă multe alte minuni pe Cale și vei învăța, clipă de clipă, ce înseamnă să-I dăm Lui „toată viața noastră”. Viața noastră nu este o poveste în desfășurare, ci chiar vâltoarea trăirilor noastre, acest plin și preaplin psihosomatic numit eu care tânjește după Sensul, Binele și Adevărul pe care noi, fiecare, Îl putem primi și urma clipă de clipă.
Da, Copila mea, chemându-L pe Domnul, ne lepădăm de voia noastră bolnavă, care ne duce la atâta suferință fără rost, și ne așezăm, mereu mai profund, în voia Lui care, în realitate, e chiar voia noastră cea bună. De știut, nu vom ști niciodată așa cum știm „tabla înmulțirii”, dar vom simți și cunoaște, tot mai adânc lucrând poruncile Lui, după putere.

preluat de aici

Maica Siluana: „Rabdarea inseamna indurarea neputintei…”


Draga mea Copilă
Acum ai grijă de tine și continuă această predare – pocăință cu delicatețe față de sensibilitatea ta ca să nu rănești prea tare firea nevindecată și ea să se revolte, cum ai mai pățit.
E minunat că înțelegi măcar rațional care este scopul vieții noastre pe acest pământ și nu deznădăjdui că nu trăiești încă asta. Ești încă un copil. Ai răbdare cu tine și Domnul te va crește în ritmul necesar ție.
Să avem mintea ridicată la acest dumnezeiesc scop al vieții noastre, sfințenia, dobândirea Duhului Sfânt, dar să fim atenți la „primul pas” cum ne explică Părintele Sofronie „metoda” Sfântului Siluan. Adică, fiind mereu conștienți de scopul final al vieții noastre, să punem în fiecare zi „început bun” care constă în petrecerea acesteia, „fără de păcat”! Asta înseamnă lucrarea celui mai mic gest cu gândul la Dumnezeu și la voia Lui, trăirea fiecărui fior de viață în rugăciune și refuzul deznădejdii ori de câte ori cădem și ratăm mii și mii de momente și ocazii. Pentru aceasta ne-a dăruit Domnul Pocăința. Și cu ea vom dobândi virtutea îndelungii răbdări cu noi și cu aproapele. Răbdarea nu înseamnă nepăsare, ci îndurarea, cu durere deci, a neputinței și chemarea lui Dumnezeu mereu și mereu în ajutor. Așa, durerea strâmtorării căii devine bucurie sfântă!
Cu dragoste, rugăciune și binecuvântare

Maica Siluana

citeste si intrebarea aici

Maica Siluana Vlad: „Am sa mor cu durere in suflet ca oamenii nu mai vin sa-L manance pe Dumnezeu”

Gand pentru azi


Dincolo de zona vulnerabilă a ființei noastre, se află lăcașul Bucuriei. Avem nevoie doar să acceptăm sfâșierea trecerii prin zona minată. De mână cu El!
(maica Siluana)

„In relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine”


Din păcate, mulți cred că a fi înțeles înseamnă a ți se da dreptate, a fi îndreptățit să te comporți cum te comporți pentru că simți ce simți. Or, a fi înțeles înseamnă ca cel ce te ascultă să -și dea seama ce simți și să-ți arate asta. Avem nevoie să ni se audă suferința și nu să ne justificăm felul în care ne-o procurăm. Nimeni nu e vinovat pentru cum ne simțim sau pentru ce simțim. Nici un sentiment nu e rău în sine, ci doar ce facem cu el. Avem nevoie să ne simțim acceptați cu sentimentele noastre și nu condamnați pentru ele.
Apoi, avem nevoie de ajutor ca să înțelegem noi înșine că nimeni nu e responsabil de sentimentele noastre, că ele își au cauza în noi înșine și că sunt legate de felul în care ne împlinim nevoile și că numai noi putem alege ce e de făcut când cineva nu ne ajută să ne împlinim o nevoie. Dacă vom pretinde că ar trebui să o facă și că Dumnezeu și lumea există pentru a ne împlini nevoile, alegem suferința pentru că, de îndată ce ne maturizăm suntem singurii responsabili pentru împlinirea nevoilor noastre. Cei din jur, Dumnezeu și lumea ne oferă condiții, ajutor, oportunități, și așteaptă același lucru de la noi. Așteaptă, nu ne pretinde. Orice pretenție este o călcare a libertății și demnității omului. Iată de ce e atât de important să învățăm să ne asumăm responsabilitatea care ne aparține și când cerem și când oferim, și primim și când nu primim, și când refuzăm și când suntem refuzați.
Așadar, în relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine, sinele acela rănit care se hrănește cu plăcerea de a suferi și cere mereu și mereu „mâncare și băutură” . Doar acela înțelege și învață, cu revoltă o vreme, să transforme orice durere în rugăciune acceptând sentimentele ca vibrație psihosomatică și refuzând gândurile care nu sunt altceva decât vechile scheme bolnave. Acela se hrănește din harul primit prin Taine și rugăciune și face din toate ale sale „prescură” vie pe care o oferă Domnului clipă de clipă pentru a o sfinți. Acela, chiar de se va supăra sau mânia pe mine ca mesager al acestui fel de a fi, va trăi orice cădere ca pe o nouă și minunată lecție de viață în Hristos. Acela învață, cu durere dar și cu bucurie, să nu-și mai centreze viața pe împlinirea dorințelor, oricât de nevinovate ar fi, ci pe intrarea în Împărăție pentru că a văzut că restul se adaugă.

citeste tot raspunsul aici

„Ne e frica sa nu fim luati de prosti…!”


„(…) Ne e frica sa fim adevarati. Ne e frica sa spunem ce simtim, ce credem, ce gandim, pentru ca ne e frica ca nu cumva sa fim luati drept nebuni, prosti sau rai!
Ne e frica de noi, ca nu suntem cum „ar trebui sa fim”! Ne e frica pentru ca nici nu stim cum suntem si cum ar trebui, de fapt, sa fim!
Ne e frica sa nu fim abandonati, sa nu fim marginalizati, sa nu cumva sa nu fim iubiti de nimeni!
Ne e frica!
Si ne e frica pentru ca suntem crescuti de oameni care deja sunt morti de frica! Doar atunci cand avem parinti, invatatori si profesori care au biruit frica, pentru ca au descoperit „inceputul intelepciunii”, adica frica de Dumnezeu, nu ne mai mintim si nu mai mintim.
Ce e de facut?
Sa invatam viata de la capat, copil drag!
Invata mai intai sa respiri.
Aseaza-te seara sau dimineata, cand ai un ragaz, in fata unei icoane si respira. Priveste-l pe Domnul si respira: rar, fara sfortare si cat mai profund. Urmareste cu atentia mintii cum intra aerul in pieptul tau si gandeste-te ca, de cand a suflat Dumnezeu Suflarea Sa de viata in narile lui Adam, aceasta intalnire nu s-a intrerupt. Acum e randul tau sa primesti asta de la El! Si El o face ca tu sa ai viata si sa te bucuri de ea! Apoi, urmareste cum iese aerul din tine si gandeste-te ca i-l oferi Lui ca sa-l purifice cu randuiala pe care El a creat-o pentru asta. Apoi, stai putin, putin, fara aer si traieste dorul de viata care se va naste in tine! Viata pe care o doreste adancul tau acum e cu El, Cel ce spune: „Eu, Viata cea adevarata!. Si multumeste-I. Si, aminteste-ti ca El este Adevarul! El te va vindeca de minciuna pentru ca te va elibera din robia lucrurilor tatalui minciunii care este diavolul. Iar tu, copil drag, sa faci poruncile Lui, sa-l mananci pe El, sa adormi cu El, sa te trezesti cu El…
E simplu, copil drag si usor, daca ne vom privi viata ca pe un dar de la El si daca vom crede cele fagaduite de El!

Cu drag si incredere,

Maica Siluana”

gand pentru azi


„…Și mulți oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjește inima, dar nu știu cum s-o facă. Și nu știu pentru că nu mai frecventează școala care este Biserica. Chiar și cei care merg la Biserică și se Spovedesc și Împărtășesc, nu merg la școala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învățăm să ne curățim mintea și inima de păcat și de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învățând să ne rugăm în duh și adevăr până-L vom simți pe Duhul Sfânt rugându-se în inima noastră și cele ce urmează apoi. (…)”

citeste tot raspunsul maicii Siluana aici

Maica Siluana: „Oboseala vine de la impotrivire”


Măicuță dragă!
Nici nu vă puteți imagina cât de mult mă bucură fiecare gând bun trimis de dumneavoastră. De multe ori plâng în sinea mea şi-mi spun: eu de ce nu știu să fac asta? Eu de ce nu știu că aici trebuie să reacționez cu binele? Cum să învăţ eu să mă port, ca să fiu plăcută Domnului? Cum să simt eu bucuria şi iubirea lui Hristos?… Mulți spun că părinţii trebuie să te înveţe, dar eu spun că acolo unde nu a lucrat propriul părinte, poate lucra Dumnezeu; suntem supărați şi spunem: Pe mine de ce nu m-au învăţat mama şi tata lucrul ăsta mai demult, şi a trebuit să-l învăţ singură acum la vârsta asta, şi să fie atât de greu? Vă spuneam în email-ul anterior că cel mai bine mă simt la rugăciune, cel mai bine este atunci când renunț la mine, la produsul creat de către factorii din exterior, nimic nu e mai bun decât să lași tot greul ăla apăsător, să-l recunoști în toate formele lui, tot ceea ce nu ajută la construcția ta, la liniștea ta… dar te ridici de la rugăciune, nu mai ești în genunchi şi pac începe lucrarea afurisitului vrăjmaș, care te împunge şi te trimite la vechile obiceiuri. Eu una mă așteptam să zic totul, să mă rog şi să scap… he he, nu e așa: viața are mersul ei, același, doar tu ești cel care vrei să te schimbi şi, aflat acolo în picioare, începi să lupți… Cum să lupți ? Doamne, Doamne, Doamne, înaintea a orice, şi ca Domnul să Fie înainte este iar o altă luptă, pentru că la mine e după ce mă supăr, după ce mă mânii etc. Știți, Măicuţă, ce i-am spus părintelui duhovnic? „Părinte, vreau să tac, parcă am obosit” Şi am început să mă gândesc la Dumnezeu înainte de a deschide gura asta păcătoasă şi „atotștiutoare”, şi vorbesc altfel… toată refularea mea şi tristețea adunată de-a lungul timpului o exprimam prin cuvinte, prin gesturi.
Aş vrea totuși să revin asupra sesiunii a şasea. Am văzut cuvântul răzbunare, cred că acest cuvânt l-am înlocuit de-a lungul copilăriei mele cu ignoranţa, spuneam că pe toți care mă fac să sufăr mai bine să-i evit, şi neconsumând durerea o adunam şi o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond etc. Nu mă răzbun pentru că ceva nu mă lasă, mă apucă teama şi frica numai gândindu-mă că urmează să fac ceva rău cuiva. Cum să pun rău peste rău, când eu mă lupt să pun bine, să caut, să caut, să caut. Mă gândeam cât de multă voință şi dorinţă îţi trebuie să lupți ca să redevii cum te-a lăsat Dumnezeu pe pământ… pfff, e greu pentru că efectiv nu îţi spune nimeni ce trebuie să faci, pentru că practic asta voiam de fiecare data când îmi era greu.
Să identific şi să notez piedicile pe care le simt în calea împăcării mele cu viața, părinţii, profesorii care m-au rănit, persoanele care m-au agresat. Simt că nu am nicio piedică, cred că singura piedică sunt eu, vreau să știu odată ce trebuie să fac, cum să-L păstrez pe Domnul în mine şi pe Maica Domnului şi să încep să lucrez, zi de zi, am obosit să încerc să schimb lucrurile, am obosit să învăţ atâta teorie, am obosit să-mi mai pun limite şi să-mi zic: aici faci aşa, aici te comporţi aşa, aici reacționezi aşa; am obosit să cred că vreodată se va termina răul şi că din senin oamenii de lângă mine se vor schimba, nu mai vreau să-mi mai pun întrebări. Pentru că orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine. Vreau să-mi găsesc şi eu rostul în viața asta, vreau să le fiu de folos, vreau să am curaj, vreau să renunț la temerile fără rost formate în capul meu, vreau ca Dumnezeu să nu mă lase nicio clipă, vreau să-mi găsesc locul… piedica mea este lipsa de acțiune în tot, mă plafonez la fiecare tristețe şi parcă aștept să mi se consume tristețea şi pe urmă să pot face ceva.
O altă piedica este că, atunci când nu am parte de vreo supărare o perioadă, mă relaxez şi când apare ceva, mă plafonez şi mă blochez şi rămân aşa. În timpul ăsta viața merge mai departe, rutina de zi cu zi merge mai departe, dar mă blochez eu, nu mai am putere de decizie.
Am obosit să mă plâng şi să mă văd o victimă şi să-mi fie frică, că nu mă pot schimba în același mediu, am obosit să-mi fac scenarii în cap.
„Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovăraţi…”. Mă mir şi acum cât poate duce Domnul, dacă eu vin zi de zi cu câte o durere, cu câte un păcat, cel puţin de o lună, de când nu mai sunt cu prietenul meu, I-am spus ba un păcat, ba o revoltă, multe lucruri care nu le-am înţeles… El te ascultă.
Am crezut că voi mai spune câteva cuvinte despre sesiunea a şasea şi voi trece direct la sesiunea a şaptea, dar m-am lungit. Simt puțin oboseala acum, nu vreau să scriu, doar de dragul de a scrie ceva ca să pot trece peste temă. Voi reveni cu sesiunea a şaptea.
Vă aştept cu drag şi dor cuvintele.
Dumnezeu să vă ajute, Măicuţă, să va dea sănătate, îndelungă răbdare şi putere.
X

Copila mea iubită,
Nu e îndeajuns să vrei, ai nevoie să şi faci ceea ce vrei, ceea ce doreşti. Din păcate, în noi, sub partea conştientă care doreşte şi vrea ceva, binele de exemplu, se află puteri ascunse care doresc altceva. Până nu vom face lumina cu harul lui Dumnezeu în piviniţele sufletului nostru, nu vom reuşi să ne împlinim bunele dorinţe. Ai nevoie, Copila mea iubită, să fii perseverentă în efortul acesta de a învaţa iertarea şi binecuvântarea. Aşa se vor schimba toate şi vei intra în odihna Domnului. Oboseala vine de la împotrivire. Iar împotrivirea vine de la părţile noastre „rele” ascunse în întuneric. Dacă ne vom îndura să ne vedem cum suntem şi să ne acceptăm pentru a ne oferi Domnului spre videcare, totul se va lumina şi vom creşte şi ne vom odihni.

Cu drag şi respect şi rugăciune,
Maica Siluana

Sursa

De ce nu alege omul Bucuria daruita gratuit de Dumnezeu…?


Nu omul suferind din fața ta face alegerea. El este deja robul unei alegeri făcute cândva, demult, în primii ani de viață. Atunci „lumea” în care s-a născut l-a învățat și i-a întipărit în minte, i-a scris în „frunte”, cu lanțuri de neuroni, un scenariu de viață urzit din suferința nemântuită a părinților și bunicilor și strămoșilor. Suferința omului se naște din împotrivirea la voia lui Dumnezeu. Mulți oameni nici nu-și mai dau seama de asta, adică nu mai sunt conștienți. S-au născut și au crescut într-o lume, într-o mentalitate construită pe această împotrivire. De aceea se și întreabă fiecare om „oare, de ce sufăr atât?”.
Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos, în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți…
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
Oferta lui Dumnezeu este deplină, ușor de dobândit și luminoasă, dar puțini sunt cei ce o aleg… De ce? De ce nu alege omul Bucuria dăruită gratuit de Domnul în Biserica Lui? De ce alege să rămână în închisoarea sa sufletească ? Pentru că nu vrea să se lepede de sine. Se iubește pe sine atât de mult și de bolnav încât, acest om, alege să sufere oricât numai să nu accepte durerea lepădării de sine, de voia sa aducătoare de nefericire. E paradoxal, nu? Alege să sufere ani și ani plin de ură și de dorința unei răzbunări, de exemplu, în loc să treacă împreună cu Domnul prin poarta strâmtă a iertării care duce la Bucurie…

citeste tot raspunsul maicii aici

« Older entries