Ce este rugaciunea?


a te ruga pentru cineva
înseamnă
a-i îmbrăca sufletul cu carnea ta
a-i încălzi inima cu suflarea ta
a-i hrăni fiinţa cu viaţa ta

a-l vizita în temniţa sa lăuntrică

a-l găzdui peste noapte în inima ta…

a te ruga pentru cineva
înseamnă
a-i oferi lui Dumnezeu trupul
cu care
să-l poată iubi…

Marius Iordachioaia

preluat de aici

Anunțuri

Scrisoare pentru parinti


Daca ar avea parintii ochi sa vada
Si sufletul le-ar fi mereu atent,
In ochii pruncilor cu viata fada
Ar descifra mesajul cel urgent:
“Va rog, iubiti-ma inteligent!”
Nu glume, nici minciuni – bomboane-amare;
Nu vreau bunici si nici televizor,
Nu-mi trebuie nici lux, nici imbuibare …
Putin imi pasa de traiesc sau mor
Dar vreau sa fiu al vostru, nu al lor!
Eu stiu c-aveti profesii elevate
Ca sunteti la curent cu date noi,
C-aveti servici ca eu sa am de toate
Dar fiindca va iubesc pe amandoi,
va spun:
“Eu am nevoie doar de voi”

As vrea ca jucarie OCHII MAMEI
Nu ochii-ndepartati ai vreunui unchi.
Cand ne-ntalnim atrasi de glasul foamei
Si nu pot sta la TATA pe genunchi,
Ma simt ca o mladita fara trunchi.
Nu vreau sa fiu un deget ce acuza,
Gasind olarul singur vinovat.
Am gand curat, si inima refuza
O bomba cu efect intarziat:
Vreau sa devin un OM adevarat!
De-aceea vreau parintii mei sa vada,
Sa aiba sufletul mereu atent,
Ca-n ochii mei umbriti de viata fada
Sa descifreze strigatul urgent:
“Va rog iubiti-ma inteligent!”

„Scrisoare pentru parinti”, de Sorin Chelbegeanu

„Stergarul”


La cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-Apostoli s-a aşezat Iisus,
Se revarsă din sfeştnic o palidă lumină
Pe-azimile calde, pe mielul … fără vină.

Era plăcut prilejul şi toate pregătite,
Dar vai, uitase gazda o slugă a trimite,
Un rob sau o copilă, ca după a vremii lege,
Cureaua de pe glezne, pe rând să le dezlege.

Să le aline talpa de colbul de pe drum
Şi-acum cei doisprezece sfetnici, oarecum
Se întrebau în cuget, cum vor şedea la rugă
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O! Iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare,
Când vasele cu apa, când praful pe picioare,
Şi Duhul Îi întreabă cu şoapta Lui uşoară,
N-ai vrea să pui tu Petre, ştergarul astă seară?

Chiar eu, nu şade bine, eu sunt cel mai bătrân,
Dar tu, ce eşti mai tânăr? Eu stau lângă Stăpân.
Dar tu? Întreabă Duhul acuma pe Andrei.
Chiar eu? Sunt cel din urmă la Domnul dintre ei.

Dar tu ce ţii de pungă? Eu am făcut de-ajuns,
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns,
Tu Tomo, nu vrei oare să fi tu cel ce spală?
Sunt trist, se luptă-n mine o umbră de-ndoială.

Dar tu Matei? Tu Filipe, dar tu Tadeu?
Dar tu? … Dar tu? …
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost nu!

Atunci lăsându-şi brâul şi haina într-un ungher
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-nfăşurând ştergarul s-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor …

De-atunci pe apa vremii atîţia ani s-au dus
Şi-acum a câta oară se-aşează iar Iisus?
Să-ntrebe tot prin Duhul pe cei ce-L înconjoară
N-ai vrea să-ţi pui tu frate ştergarul astă seară?

Tu? … Tu? … Tu?
Frumos va fi odată acolo sus în rai …
Dar azi sunt mii de treburi, necazul greu se curmă,
Nu vrei în lumea asta să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob,
Nu vrei să fii tu frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt miei de dus în braţe,
Sunt mucuri ce se sting,
Sunt răni pe care lacrimi, în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu mame în spital,
Bolnavi care aşteaptă ai Cerului semnal,
Se cere oboseală şi jertfă uneori,
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori!

Nu mânui cuvântul, când harul nu ţi-i dat
Cât mătura şi acul şi rufe de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n talpa casei şi-n gard la vreo bătrână.

Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi,
Să stai de veghe noaptea, la câte-un căpătâi,
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul,
Nu vrei cu Mine frate să-ţi înfăşori ştergarul?
Chiar eu? Nu şade bine, eu sunt doar mai bătrân,
Chiar eu? Eu sunt prea tânăr, eu stau lţngă Stăpân.
Chiar eu? Nu, nu am vreme, eu am făcut de-juns,
Chiar eu? Chiar eu? Acelaşi şi-acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci lăsând să-i cadă cureaua Lui şi haina
Iubirii fără margini, trăindu-şi iarăşi taina,
Încet, a câta oară, S-a ridicat Iisus
Şi plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.

Şi precum o mlădiţă s-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii s-apleacă în genunchi,
La jugul fără slavă din nou Iisus se-njugă,
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă.

Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână,
Iisus vă spală iarăşi cu propria Lui mână,
Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge,
Iisus vă spală astăzi, cu propriul Lui sânge!

Voi fraţi goniţi mândria, visările şi somnul,
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de DOMNUL!
Şi nu uitaţi: cu DOMNUL orice lucrare-i bună,
Iar cine ia ştergarul acela ia cunună!

autor: Costache Ioanid

„Cat poti”- Kavafis


„Si, daca nu poti sa-ti faci viata precum voiesti,
incearca macar atata
pe cat poti: sa n-o injosesti,
in mijlocul lumii in care traiesti,
in tot ce faci si cuvantezi.
Sa n-o injosesti laudand-o,
intorcand-o pe toate partile mereu si expunand-o
relatiilor si legaturilor sociale,
prostiei zilnice,
pana ce ajunge ceva strain si agasant.”

poeme-rugaciuni


poemul Invierii

Din strafunduri strigat-am catre Tine, Doamne!
Sa pun urechea pe treptele pasilor Tai
S-ascult mistuirea simtirii-n chilii
Sa vad ce altii nu vad in mine

Un scancet de caine lovit
Cu bate si pietre ce nu poarta nume
Ma cheama sa inteleg
Si inima sa imi rasune

Privelistea ma umple de mahnire
Si strig neputincioasa catre Cer:
O, Doamne, destula durere!
Cum vrei, ca’ astfel, sa mai sper?

Cu sufletu’ in carje
Ma indrept catre locul Rastignirii
Si, obosita, ma asez
Jos, la picioarele Iubirii

O lumina ma invaluie usor
Mangaindu-mi astfel fata
Si stropi mi se preling in jos
De sus, din Cer, deodata

Cel Bun ma ridica de subsuori
Si-mi sterge lacrima sarata
Si imi sopteste-ncetisor:
„Gata, biruinta-i castigata!”

zi de zi

zi de zi ma vad aruncata in apele involburate ale inimii
si sunt nevoita sa inot
mai repede mai incet
dupa ispite

zi de zi am de traversat vamile involburate ale sufletului
pana sa ajung la adanc
acolo unde stiu Totul
si unde
Totul ESTE atat de simplu

zi de zi am de trecut prin testul rabdarii cu ceilalti, cu mine
si pic uneori, si iarasi o iau de la capat
mai am de rabdat pana cand
voi ajunge sa tac toata

scrisoare catre Dumnezeu

dorintele mele cele mai ascunse
azi ma robesc ca nicicand
precum fire de par in piele
inestetic aparand

ma tulbura si ma clatina in mersul meu
si ma fac sa mai zabovesc o vreme
soptindu-mi viclean ca nu-i ceva rau
ispitindu-ma mereu de lene

amestecate sunt, Doamne, apele mele
in mii de culori si odoare
si greu ma mai misc printre ele
stii bine ca asta ma doare

Tu, care ai despartit marea de uscat,
desparte si duhurile mele
refa tu tot ce-am stricat
scoate-ma din cele rele!

cunosti adevarata dorire a inimii mele
e mai adanca decat cele mai adanci
dar e acoperita de altele mai misele
intocmai ca o perla printre stanci

de aceea tot mereu eu uit de ea
si fug dupa iluzii si inchipuiri
si astfel imi trece viata mea
fara sa Te am pe Tine-n ea

mintea se duce tot mai adanc in inima
greoi, incet, lovindu-se mereu
nu mai vrea sa fie victima
duhului celui rau

clipa de clipa cu rabdare
sa pasesc in viata-as vrea
si Tu sa-mi fii Mancare
Tu, dragostea mea!

elibereaza-ma, blandule Mantuitor
ca-i multa lume-n mine care striga
pe tine, Doamne, sa te ignor
si de moarte sa nu imi fie frica

dar nici termin eu bine plansul
ca-n inima paseste cu racoare
o Briza mai usoara decat valsul
intre atatia spini, o Floare

las toate atunci si fug nebuna
in briza ce tainic ma cuprinde
nici nu mai stiu de-i zi sau noapte
tacerea mi-e acum merinde

riscul

a fi eu insami mereu
este un risc
este riscul de a-mi pierde
prietenii-oameni
prietenii-patimi
prietenii-dorinte
este riscul de a ma lepada de mine insami
imi asum acest risc ?

strivita de ne-rosturile lumii
le-am permis sa intre in sufletul meu
cu boieriile si aparentele lor de bunatate
m-a facut de-am ajuns ca ele-n mare parte

O, marketing mincinos!
O, zambete amagitoare!
O, lumini create de duhuri necurate
care luminati strazile prostitutiei umane

eu azi nu va mai caut
printre chipuri de lut si magazine stralucitoare
am gasit o alta cale, arzatoare
Calea Luminii necreate a Lui Iisus

linistirea

linistirea este supunerea mintii si a inimii sub pacea harului
este atunci cand inima se inmoaie
toropit de fierbinteala incapatanarii, a impotrivirii, a orgoliilor
cand sufletul se smereste
si nu mai vrea sa iasa in evidenta cu orice pret
cand nu se mai lupta cu trecerea timpului
cu fricile oamenilor
cu neiubirea lor
cand traieste si ii lasa si pe ceilalti sa traiasca
cand nu se mai supune nerabdator fiecarei dorinte a trupului
cand apare rabdarea in el

atunci sufletul se linisteste
rabdand coacerea sub razele blande
ale Duhului Sfant

Ioana

„Am trait si n-am stiut…”


Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.

Fericirile sunt halte,
Unde stam cat un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.

Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.

Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.

Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.

Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?

Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarna VESNICIEI:

Am trait si n-am stiut.

poezia este scrisa la intrarea in biserica de la Sadinca, jud. Sibiu

4 poezii ale lui Traian Dorz


Tu care-nveti pe altii

Tu care-nveti pe altii
S-asculte de Hristos
Esti cel mai mult datornic
Spre bine si frumos.

Sa stii, ca faci pacatul
Nu numai cand faci rau
Ci si cand nu faci bine
Cat poti, in jurul tau.

Cand ai trimis, Iisuse, ai tai invatacei
Le-ai spus – nimic pe cale sa nu-si ia cu ei.
Cati au urmat Cuvantul si-n lume Te-au vestit
Nimc n-au luat cu dansii, nimic nu le-au lipsit.

Dar azi, Iisuse, atatia ce-aleg al Tau Sfant drum
De toate iau, numai pe Tine nu, acum.
Averi prea multe -ades
Arginti, prea sacul plin.
Credinta insa Doamne, si Duh, asa putin.
Materia-i atrage de-aluneca si cad,
Din drumul mantuirii…la moarte si la iad.

O, om…ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui in scris, sau grai.
Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui
s-a dus si-n veci nu-l mai adui
dar vei culege roada lui,
ori viu, ori mort…odata.

Cand Te-ai coborat in lume
Fiule-al lui Dumnezeu,
Intre cei ce te urmara
Nu, Iisuse, n-am fost eu
Insa cel ce-n seara Cinei
De arginti sa faca rost,
Si s-a dus ca sa te vanda
Da, Iisuse, eu am fost.

O, roaga-te sa poti sa crezi
Caci vai de cei ce nu pot crede
Ci cauta pururea dovezi
Din ce pipaie si vede
Puteam s-ascult dar n-am voit
Caci prea ma stapanea trufia,
Putand fi bun, m-a ispitit
Pacatul si nevrednicia
Avut-am voie sa-nteleg
Deplin, ce-I rau si ce e bine
Dar, cunoscand, am vrut s-aleg;
De-aceea merit tot ce-mi vine.
Acolo-ti pierzi cararea buna

De unde vrei carari mai multe.
Cand nu vrei sa asculti de nimeni
Nici n-ai pe nimeni sa te-asculte
Vei fi-ntelept daca-ntelegi
De-acum, ce lucru mare
e-n veselie sa-ti alegi
prieten-de-ntristare.

Ce lacomi ne sunt ochii spre tot ce nu-i al lor
Rapim grabiti si fructul stiut otravitor
Ce lacomi ne sunt ochii spre tot ce nu-i permis
O stim, dar ce puternic e-ndemnul spre abis
Ce lacomi ne sunt ochii, ne-atrag
spre ce nu vrem.
E cupa otravita, o stim si totusi bem.

Daca scriind, putin umplut-ai
Cu hrana buna sacii goi
Daca din buna visterie
Scoti lucruri scumpe vechi si noi,
Dac-ai fost pom langa izvoare
Cu dulce rod la vremea lui,
Atunci mai nalt si mai puternic
Vei straluci…cu cat apui.

In trecerea grabita prin lume catre veci
Fa-ti timp macar o clipa sa vezi pe unde treci.
Fa-ti timp sa stai cu mama si tatal tau, batrani
Fa-ti timp de-o vorba buna si-o coaja pentru caini.
Fa-ti timp si-aduna zilnic din toate cate-un pic

Fa-ti timp…ca viata trece si cand nu faci nimic.
Fa-ti timp s-asculti la toate, din toate sa inveti
Fa-ti timp sa dai vietii si mortii tale pret.
Fa-ti timp acum, ca-n urma zadarnic ai sa plangi
Comoara risipit-a vietii…n-o mai strangi.

Doamne, cum sa-Ti cer iertare
Pentru tot ce sunt si… nu-s
Pentru tot ce nu fac…si-as face
Caci tu nu asa mi-ai spus.
Nainte de a fi ce suntem
Eram aceea ce vom fi
Caci moartea nu-i o nimicire
ci-i noaptea catre-o alta zi.

Traiti frumos urmand credintei
Caci nu sfarsim nimic acum.
Mormantul nu-i o nimicire
ci-un scurt popas…pe-un vesnic drum.

O, iarta-mi Te rog, Doamne, atatea rugaciuni
Prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni.
Caci am facut adesea din Tine robul meu
Nu eu ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
O, apostolii-nbuibarii
Tolaniti pe perne moi
Cat e-ntinsul departarii
De la voi si pan-la noi
Stim ca ne urati, dar iata
Nu mai este mult si-apoi
Noi pe vesnicia toata
Ne vom desparti de voi.

O, voi cei mari, raspunzatori de gloate
Parinti si-ndrumatori pentru urmasi,
Voi veti purta raspunderile toate.
Voi cresteti sfinti, sau cresteti ucigasi

Sa spui, dar nu in orice vreme
s-alegi cand spui si ce vorbesti
sa taci, dar nu oricand, ci-alege
Ce taci – si cui sa nu graiesti.

Cu ce rămâi ?

Cu ce rămâi din toate
Spre câte-n lume-alergi
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi?
Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit?
Ce ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe
Ci tremurau săraci?
Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns
Când o să vină focul!
Cu scrâşnete şi plâns?

Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi?
Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol
Când toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol?
Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci
Când tot ce-ai azi pieri-va
— Cu ce rămâi atunci?

Cât păcatul m-a purtat

Cât păcatul m-a purtat
cincisprezece toamne,
toţi mereu m-au lăudat
nimeni nu s-a supărat,
nimeni Doamne!

Cât la cel rău i-am slujit
cincisprezece toamne,
toată lumea m-a iubit
nimeni nu m-a prigonit
nimeni Doamne!

Cât de lume mi-a plăcut
cincisprezece toamne,
orice rele-aş fi făcut
nimeni nu m-ar fi-abătut,
nimeni Doamne!

Cât trecură ca un fum
cincisprezece toamne,
nimeni nu mi-a stat în drum
să mă strige ca acum
nimeni Doamne!
Dar de când mă port să-Ţi plac
(trei ori patru toamne)
bine caut mereu să fac
şi tot nu mă are-n plac
nimeni Doamne!…

– O, mereu de-aş fi-un pribeag
toate-a vieţii toamne,
ura tuturor o trag,
mi-e de-ajuns că mă ai drag
azi Tu Doamne!…

Cum sa nu te cânt…

Cum să nu Te cânt IIsuse,
Cum să nu Te cânt,
Cum să nu-Ţi slăvesc cu lacrimi
Numele Tău Sfânt.

C-am strigat spre Tine Doamne
Şi m-ai ascultat
Bucuria şi lumina
Fericit mi-ai dat!

Cum să tac, o cum, că-mi vine
Lumii-ntregi să spun
Cât de bun ai fost cu mine
Cât, o cât de bun!

Unde-i lacrima şi glasul,
Inima de-ajuns
Ca să-Ţi pot slăvi iubirea
Care mi-a răspuns!

Până-n veci voi spune Doamne
Cât de-adevărat
Ţi-e Cuvântul şi Iubirea
Ce m-au ascultat.

preluate de aici

Poezie: „Mama”


A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!

A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag;

Sarutandu-i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa.

Inauntrul casei mele, -cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane sa se creada-ntr-un palat:
Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn sa nu ia seama si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac sa sada pe-un divan cu scoarta noua…

-”Mi-era dor de tine, maica…Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, iar colea-n traista niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar sa ma sarute:

-”Poate mor, ca sunt batrana si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfarsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri sa ma cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mamuca, dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta…

Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala de pe urma lui ramasa:
Lui Codin sa-i dai pamantul de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca, maica, sa le ia Maria;
Lui Mitrus sa-i dai zavoiul de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul sa le dai lui Nicolae,
Iara tu, ca mai cu stare decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie ti-a fost dat sa vii pe lume…
Cand si cand, in miezul verii sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii, la casuta mea baiatul
Si-avand tihna si odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii cate-un pai de lumanare!…

A tacut apoi batrana si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala, se-ntalneau cu ale mele.

Vasile Militaru

„Datorii…datorii…datorii…” de Paraschiva Radoi


Vreau, Doamne, sa Te prind, cumva, dator,
Dar orice-as face…Tu imi ras-platesti!
Si-atunci- ganduri de spaima trist ma dor
Ca, poate, pentru foc ma pregatesti!…

Te risipesti in daruri si-mi tot dai
Minunile lucrate prin Cuvant,
Fara sa merit, pus de Tine-n rai-
Vremelnic paradisul de pamant!

Pentru putinul bine plata toata
Mi-o dai aici?!? Sa nu am ce sa zic?
Ca dincolo, la sfanta judecata
Sa poti fi drept, nedatorand nimic?!?

Precum un hot, pe toate le dosesc:
In inima, in suflet, pe sub tample…
Macar atat, atat s-agonisesc,
Afara-nchis de-o fi sa mi se intample!

In ochi am cer, in buzunare stele,
Sub haina o aripa dintr-un nor,
In inima un zbor de randunele,
Iar in urechi o soapta de izvor!…

Si cate n-am ascuns in ganduri, Doamne!
Dintru ale Tale toate am furat:
Nopti si zile, primaveri si toamne
Le-am dosit, pentru ca nu le-am meritat!

Sunt fur de Mila si Iubire, Tata!
Nadejdea-n mine ades Ti-am rispit,
Nici de tarana care mi-a fost data- De raiul ei- nu m-am invrednicit!

Dar…sterge-mi datoria, parinteste,
Acum, aicea si cand va sa fie!
In Raiul cel de sus ma re-primeste
Si iarta! Si fa mila! Si ma-nvie!

din publicatia „Credinta ortodoxa”, numarul din ianuarie 2011

„Psalm” de Lucian Blaga


O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa,
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Când eram copil ma jucam cu tine
si-n închipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
cântarile mi-au pierit,
si fara sa-mi fi fost vreodata aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în tarâna, în foc, în vazduh si pe ape.

Între rasaritul de soare si-apusul de soare
sunt numai tina si rana.
În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pamânt ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arata-te, Doamne,
sa stiu ce-astepti de la mine.
Sa prind din vazduh sulita veninoasa
din adânc azvârlita de altul sa te raneasca subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.

Iata, stelele intra în lume
deodata cu întrebatoarele mele tristeti.
Iata, e noapte fara ferestre-n afara.
Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
În mijlocul tau ma dezbrac. Ma dezbrac de trup
ca de-o haina pe care-o lasi în drum.

« Older entries