Medicina isihasta- vindecare a sufletului si a trupului


„Hristos a Luat Pacatele Lumii ca se le Curateasca. Eu Vreau sa Fiu un Urmator al Lui Hristos, vreau sa Fiu un Asemanator Hristic. Ca Asemanator Hristic, Eu Sunt o Viata si un Destin Sacru, care Merita cu Adevarat sa Traiasca. In Acest Destin Sacru am Datoria sa Vindec Bolile Mele, care sunt Mostenire de la Parintii mei, prin care apoi voi Mantui si pe Parintii mei. In Mine Parintii mei sunt Bolnavi si Suferinzi si in Mine Parintii mei ma Roaga sa le Vindec Bolile si Suferintele. Prin aceasta Vindecare din Iubire fata de ei, totodata ma Vindec pe mine, cel ce am Esenta lor ca Fiinta a mea.”
(Avva Ghelasie de la Frasinei, „Medicina isihasta”)

Medicina isihasta ca „dubla medicina”

Potrivit medicinei isihaste, boala pentru care am fost pedepsiti cu alungarea din Eden este neatentia. Este suficient sa fim atenti la noi o zi intreaga, daca putem, pentru a pricepe cat de putin suntem atenti la noi insine si cat de mult stam cu mintea plecata, ori in trecut, ori in viitor.

Medicina isihasta este o „dubla medicina”, a sufletului si a trupului, fiind cu adevarat o revenire la adevarata viata, care implica insanatosirea tuturor partilor noastre componente. Cuviosul Calist Catafygiotul, in scrierile sale filocalice, vorbeste despre modelul triadic al sufletului omenesc (minte, duh ratiune, energii). Deoarece boala este de fapt o ruptura a unitatii noastre trinitare, se cade ca tratarea sa se adreseze in pricipal refacerii acestei unitati. Pentru aceasta, medicina isihasta implica o terapeutica ortodoxa integrala, inteleasa si ca recuperare a limbajului adevarat al Tainei Vietii.

citeste tot articolul

Anunțuri

Despre educatia copiilor din ziua de astazi- Cuviosul Ierothei Vlahos


Cuvânt al Mitropolitului Ierothei (Vlahos) al Nafpaktei,ţinut la Bucureşti în ziua de 31 octombrie 2009, la Paraclisul Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu”

Nu îmi programasem să vin aici, la biserica Spitalului de Copii – dar am fost chemat, dacă aş putea, să vin şi să vă văd după Vecernie, şi să vă spun câteva cuvinte despre educaţia copiilor.

Aşa cum a spus şi părintele care ne-a vorbit mai devreme, cu adevărat aici este un loc al durerii, dar şi un loc al dragostei. De altfel, durerea este foarte strâns legată de dragoste. Cel ce iubeşte suferă şi, cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mare este dragostea. Şi cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este şi cunoaşterea. Dragostea pentru oameni are aceeaşi perspectivă ca şi dragostea pentru Dumnezeu. Adică, cu cât Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât şi suferim ca să putem ajunge la o cunoaştere şi părtăşie cu Dumnezeu. Şi, pe măsura suferinţei, dobândim şi părtăşie cu Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cele omeneşti. Înţeleg foarte bine suferinţa mamei pentru copilul ei bolnav. Desigur, nu există doar boli trupeşti, ci şi boli sufleteşti şi duhovniceşti.

Cândva, când mergeam pe drum cu Stareţul Sofronie (Saharov), s-a apropiat de el o femeie şi i-a spus: „Vă rog, părinte Sofronie, să faceţi rugăciune pentru copilul meu!” Şi Stareţul Sofronie i-a spus: „Bineînţeles, o să mă rog – dar cea mai importantă rugăciune este a ta!” I-a spus asta pentru că, aşa cum mi-a explicat, mama iubeşte şi suferă pentru copilul ei – şi, atunci cand cineva are o inimă care suferă, cu atât mai puternică este rugăciunea. Iar acest lucru este valabil pentru toate lucrurile. Adică, atunci cand iubim pe cineva şi, în acelaşi timp, ne rugăm şi suferim, rugăciunea este mai puternică.

Acest lucru se manifestă şi aici, la spital, unde există multă suferinţă. Se manifestă însă şi multă dragoste din partea medicilor, din partea personalului medical şi din partea dumneavoastră, care ajutaţi voluntar la această lucrare.

Am fost rugat să spun cateva cuvinte despre educaţia copiilor în zilele noastre. Nu sunt pregătit să dezvolt tema, aşa cum aş face-o dacă ar trebui să ţin o conferinţă, dar vă voi prezenta din inimă patru puncte simple – pe care cu siguranţă le cunoaşteţi, dar nu strică să le repet.

1. Copiii sunt darul lui Dumnezeu

Cel mai important lucru pe care aş dori să îl subliniez este că nu sunt ai noştri copiii, ci ai lui Dumnezeu, Care ni i-a dat în dar.

L-am ascultat cândva în Atena pe părintele Dumitru Stăniloae, la o cuvântare, în care analiza faptul că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi acesta este un mare adevăr teologic. Fiecare este darul lui Dumnezeu pentru celălalt.

Din această perspectivă vedem întreaga Zidire şi o respectăm. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi, care primim darurile lui Dumnezeu, ne aducem sinele ca pe „o întoarcere a darului” în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri.

Această expresie, doron kai antidoron („dar şi intoarcere a darului”), este liturgică şi ne aminteşte actul pe care îl facem, de a aduce adică la Dumnezeiasca Liturghie pâinea noastră – prescura, ce se preschimbă prin lucrarea Sfântului Duh în Trupul lui Hristos şi se dăruieşte pentru viaţa noastră. De aceea, în centrul Dumnezeieştii Liturghii, preotul rosteşte: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”.

În continuare, noi, cei ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne aducem în dar sinele nostru ca mulţumire, ca o „întoarcere a darului” lui Dumnezeu şi omului. Astfel, creştinul participant la Sfânta Liturghie simte o legătură vie cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii săi.

Acelaşi lucru se întâmplă, prin analogie, şi în relaţia conjugală şi în viaţa de familie. Bărbatul este darul lui Dumnezeu pentru femeie şi femeia este darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Acest lucru este valabil şi în relaţia dintre părinţi şi copii. Părinţii trebuie să îşi simtă copiii ca darurile lui Dumnezeu pentru ei, dar şi copiii trebuie să îi simtă pe părinţii lor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru ei.

Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu trebuie să se simtă ca stăpan absolut al fiului duhovnicesc, ci că Dumnezeu a îngăduit ca el să îl înveţe întru Hristos. La fel, şi fiul duhovnicesc trebuie să îl simtă pe părintele duhovnicesc ca pe darul lui Dumnezeu pentru el, pe care i l-a trimis ca să crească duhovniceşte. În acest cadru nu se poate dezvolta dependenţa absolută, nici fiul duhovnicesc nu poate deveni „fan-ul” unui cleric.

Această teologie a darului o putem vedea în toate evenimentele şi lucrările vieţii noastre, în harismele pe care le avem, în munca pe care o facem şi îndeobşte în toată viaţa de familie, socială şi bisericească. Astfel, toate devin teologice.

2. Educaţia bisericească a copiilor

De vreme ce copiii sunt darul lui Dumnezeu, atunci de ce ni i-a dat? Dumnezeu ne-a dat copiii ca să îi creştem şi biologic, şi duhovniceşte. În ţinutul unde slujesc ca episcop, se foloseşte o frumoasă expresie. Când părinţii sunt întrebaţi câţi copii au, de regulă răspund: „Doi sau trei, ai lui Dumnezeu”. Aceasta arată sentimentul cel mai adânc că copiii sunt dăruiţi părinţilor de Dumnezeu şi Îi aparţin.

Există multe cărţi în circulaţie care vorbesc despre educaţia copiilor. Cele mai multe dezvoltă tema educaţiei copiilor din perspectiva principiilor pedagogice şi psihologice. Nimeni nu neagă aceste cunoştinţe, dar când ne referim în Biserică la educaţia copiilor, avem în vedere mai ales educaţia bisericească.

Asta înseamnă că în Biserică se consideră că scopul omului are legătură cu scopul creaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi întru asemănarea Sa – adică, după chipul Său, cu raţiune şi autodeterminare, ca să ajungă la asemănarea Sa, la îndumnezeire. Aceasta este lucrarea Bisericii şi astfel se defineşte şi educaţia bisericească.

Principiul teologic potrivit căruia copiii sunt darul lui Dumnezeu şi se cuvine ca ei să împlinească menirea creaţiei lor dă un alt conţinut educaţiei lor. Îi legăm pe copii de Biserică, adică de viaţa de Taine şi de proslăvire a Bisericii, şi cu părinţi duhovniceşti, aşa încât copiii să înceapă a păşi pe drumul care duce către unirea lor cu Dumnezeu.

Acesta este înţelesul pe care îl are slujba săvârşită la 40 de zile de la naşterea copilului. Mama duce copilul la biserică şi îl oferă preotului, care face o anumită slujbă. În continuare, acesta o îndeamnă pe mamă să sărute icoana Maicii Domnului şi îi redă copilul. Prin acest act, mama este ca şi cum ar spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat acest copil. Eu îl afierosesc Ţie.” Apoi Dumnezeu îl redă mamei, ca să îl crească ea, cu ajutorul Lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că a naşte copii nu este pur şi simplu o lucrare a firii, nici a împreunării dintre bărbat şi femeie, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, femeia, când îşi vede copilul şi spune: „Pe acest copil mi l-a dat Dumnezeu, este copilul lui Dumnezeu, mi l-a dat ca să-l cresc”, ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să îl facă om al lui Dumnezeu. Care este scopul educaţiei creştine a copiilor? Ca mama şi tatăl să ajute copilul să crească în Biserică şi să se sfinţească. Desigur, părinţii vor ajuta copilul să înveţe literele, să studieze, să dobandească anumite cunoştinţe şi să-şi facă o anumită poziţie în societate, dar scopul mai înalt este să devină sfânt.

Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că toţi părinţii sfinţi îşi cresc copiii cu o asemenea perspectivă, încât să dobândească caracter bisericesc. Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har. Acest lucru este foarte important şi nu trebuie să îl uităm, nici in zilele bune, nici în zilele rele. Adică, şi atunci când există probleme va trebui să ne rugăm: „Dumnezeul meu, al Tău este copilul, rogu-Te, ajută-l!”

O mamă s-a dus la Părintele Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Părinte Paisie, copilul meu a apucat-o pe un drum greşit, ce trebuie să fac?”. El i-a răspuns: „Trebuie să il sfătuieşti după voia lui Dumnezeu, cu multă dragoste şi libertate”. După puţin timp, femeia s-a dus din nou la Părintele Paisie şi i-a spus: „Părinte Paisie, nu ascultă! Eu îl sfătuiesc, dar nu mă ascultă!” I-a răspuns: „Acum nu îi vei mai spune copilului despre Dumnezeu, ci te vei ruga lui Dumnezeu pentru copil. Vei spune: „Dumnezeul meu, al Tău este; ajută-l Tu, eu nu pot face nimic”. După un timp, acea mamă l-a întalnit din nou şi i-a spus: „Părinte Paisie, mă rog pentru copil, dar nu văd nici un folos”. Şi i-a răspuns Părintele Paisie: „Acum nici lui Dumnezeu să nu te mai rogi. Acum vei înceta să te mai rogi. Îi vei spune doar lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, al Tău este; nu mă voi mai ruga, fă ce doreşti, ia-ţi şurubelniţa ca să îl îndrepţi Tu”.

preluat de aici

Gand pentru azi


„Hristos avea un tel pe care, dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, mama Sa nu-l cunostea. Fiecare om are un tel pe care are dreptul, dar si raspunderea de a-l descoperi singur si pe care deseori parintii nu il recunosc. Uneori parintii nu recunosc copilului nici dreptul de a avea vreun tel, la fel cum nu recunosc ca a incetat de a mai fi copil si ca este adult.” (Parintele Filotheu Faros)

„De nu va veti intoarce, si nu veti fi precum copiii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei, 18,3)


Copilul este o parte semnificativa din fiecare dintre noi. Copilul se afla la inceputul vietii oricarui om, fie el functionar de rand sau inalt dregator. Primilor ani de viata prefer sa le spun „copil”, in loc de „copilarie”, spre a nu aluneca intr-o depersonalizare a lor. Copilul este deci acea bucata de vreme pe care o vom duce cu noi toata viata, pana la ultima suflare.

Copilul este ceva viu, in oricare moment al vietii noastre. Poate si de aceasta ni se spune, imperativ: „De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor” (Matei 18, 3). Avem in noi, chiar daca undeva departe, adanc afundata, curatenia la care ne cheama Mantuitorul. Trebuie deci sa redevenim ceea ce am fost si suntem, intr-o masura insa, din ce in ce mai slab perceptibila.

Copiii sunt talanti incredintati mamelor. Mamele primesc acesti talanti spre mantuire, dupa cum citim: „Femeia se va mantui prin nastere de fii, daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie” (I Timotei 2, 15). Copii sunt deci daruri ale lui Dumnezeu, facute numai acelora care au nevoie de ele, spre mantuire.

Dar mamele nu se mantuiesc numai nascand copii (primind talantii), ci si crescandu-i pe acestia in credinta si frica de Dumnezeu (inmultind talantii). Acest lucru reiese clar din cuvantul Sfantului Pavel, cand conditioneaza mantuirea mamelor prin „daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie”.

In pilda talantilor, relatata de Sfantul Matei (cap.25), Mantuitorul ne spune sa luam aminte la ce facem cu darurile incredintate. Sluga care a primit un talant, nelucrand nimic din el, l-a ascuns in pamant, dandu-l iarasi inapoi stapanului. La cuvintele slugii celei lenese: „Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat. Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau.”, stapanul a raspuns, zicand: „Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. (…) Pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.”

Mama deci, odata primind talantul (copilul) incredintat ei de Dumnezeu, este datoare sa il pretuiasca si sa ii creasca valoarea, facand din el „ban de aur”, adica suflet curat si iubitor de Dumnezeu, cui si apartine de drept.

Sfantul Ioan Gura de Aur, spune acelasi lucru, zicand: „Mamele sunt adevarat mame nu numai dand nastere copiilor lor, ci mai ales dandu-le o buna crestere.” Astfel, nu atat purtarea in pantece o face mama pe cea care naste, cat mai ales o temeinica educatie crestina a celor nascuti, deoarece: „Patimile noastre cele mai mari incep din cea mai frageda copilarie, iar indrumarea de capetenie a noastra e in mainile mamei.” (Montaigne)

O mama buna pretuieste cat o multime de invatatori, binestiind faptul ca „profesorii buni fac scolari buni, in timp ce numai mamele bune fac oameni buni”. Datorita acestui lucru, nu de putine ori, mamei i s-au atribuit merite nationale: „Decaderea mamei este inceputul decaderii unui popor.” (Pr. Mircea Irina) „Numai popoarele care au mame vrednice progreseaza; cand la un popor a decazut maternitatea, la nimic nu foloseste cealalta educatie.” (Pr. Dumitru Irina) „Fara mame sanatoase nu vom avea un popor robust.” (Nichifor Crainic) „Viitorul tarii il tese femeia.” (Carmen Sylva)

Tot o mama a avut si Sfantul Ioan Gura de Aur, una insa care, mai mult decat orice, L-a iubit pe Dumnezeu si si-a crescut fiul in credinta ortodoxa. Dupa moartea sotului, ea si-a inchinat viata educarii si cresterii in Biserica a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era si pagan, cunoscand-o pe Sfanta Antuza, a spus: „Ce femei (mame) admirabile au crestinii.”

Daca fericita Antuza nu s-ar fi ingrijit insa de pastrarea si inmultirea acestui singur talant (copil), cat ar fi pierdut oare lumea?! Un singur talant (copil) a primit aceasta sfanta mama de la Dumnezeu, iar prin el s-a imbogatit intreaga lume, de atunci si pana astazi, si inca se va mai imbogati, pana la sfarsitul lumii.

Parintele Porfirie Bairaktaris – Indemn catre mame !

„Sa le spui mamelor cat de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a invrednicit sa devina mame. Din momentul in care poarta in pantece embrionul conceput, au o a doua viata. Sa vorbeasca pruncului inca nenascut si sa-l mangaie, prin propriul lor pantece, iar fatul va simti mangaierea in chip tainic.

Sa se roage cu multa iubire pentru el. Alminteri, nu doar copilul nou-nascut, ci si fatul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supararea, scarba. Astfel se provoaca traume sufletelului, care il insotesc toata viata. Daca mamele au simtamite sfinte si duc o viata sfanta, isi sfintesc si copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleasi lucruri sunt valabile si pentru tata.”

Teodor Danalache

preluat de aici

Poezie: „Mama”


A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!

A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag;

Sarutandu-i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa.

Inauntrul casei mele, -cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane sa se creada-ntr-un palat:
Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn sa nu ia seama si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac sa sada pe-un divan cu scoarta noua…

-”Mi-era dor de tine, maica…Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, iar colea-n traista niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar sa ma sarute:

-”Poate mor, ca sunt batrana si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfarsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri sa ma cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mamuca, dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta…

Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala de pe urma lui ramasa:
Lui Codin sa-i dai pamantul de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca, maica, sa le ia Maria;
Lui Mitrus sa-i dai zavoiul de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul sa le dai lui Nicolae,
Iara tu, ca mai cu stare decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie ti-a fost dat sa vii pe lume…
Cand si cand, in miezul verii sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii, la casuta mea baiatul
Si-avand tihna si odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii cate-un pai de lumanare!…

A tacut apoi batrana si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala, se-ntalneau cu ale mele.

Vasile Militaru

Bicicleta galbena


Andrei nu avea decat o singura dorinta, aceea de a primi o bicicleta galbena cu multe accesorii pe care o vazuse intr-o vitrina din oras. Nu mai putea sa si-o scoata din minte. Vedea acea bicicleta si in vis, si in cacao de dimineata, si in portretul lui Stefan cel Mare zugravit in manual. Dar mama lui Andrei avea atatea altele de achitat si cheltuielile cresteau zi de zi. Cu siguranta nu ar fi putut cumpara o bicicleta atat de scumpa ca aceea pe care o visa el.
Andrei stia greutatile mamei sale si, de aceea, se hotari sa-i ceara bicicleta ca dar de Craciun direct lui Dumnezeu. In fiecare seara, Andrei adauga la rugaciunea sa urmatoarele cuvinte: „Adu-ti aminte sa-mi dai bicicleta cea galbena de Craciun. Amin.” In fiecare seara, mama il auzea pe Andrei cum se ruga pentru a primi bicicleta cea galbena si in fiecare seara clatina cu tristete din cap. Mama stia ca pentru Andrei Craciunul va fi o zi cu multa durere. Bicicleta avea sa lipseasca, iar copilul avea sa fie dezamagit. Sosi si Craciunul si, fireste, Andrei nu primi nicio bicicleta. Seara, copilul ingenunchie ca de obicei langa patut pentru a-si spune rugaciunile.
Andrei- ii spuse cu blandete mama- cred ca trebuie sa fii nemultumit pentru faptul ca nu ai primit bicicleta ca dar de Craciun. Sper insa ca nu esti suparat pe Dumnezeu pentru ca nu a raspuns la rugaciunile tale.
Andrei isi privi mamica.
-Ah, nu, mamico. Nu sunt suparat pe Dumnezeu. El a raspuns la rugaciunile mele, spunandu-mi „nu”.

gasita in carticica „Pilde si povestiri pentru copii”

Scrisoarea unei fete catre maica Siluana despre iertare si relatia dintre ea si mama ei


Cred în puterea vindecării pe care o are iertarea și abia acum am înțeles de ce a spus Mântuitorul „IARTĂ-I TATĂ” – pe lângă capacitatea inerentă prezenței dragostei – de a ierta (deci, iubindu-i nu putea să facă altfel decât să se roage Tatălui pentru iertarea lor), – îi voia vindecați! Cred – nu cred, știu! – că puterea tămăduitoare a iertării acționează și asupra celui care iartă, cât și asupra celui care este iertat!…
Vă dați seama că eu nici nu mi-am pus problema asta până acum?! Inima mea știa despre legătura indisolubilă dintre iubire și iertare ( Iubire = Iertare), dar…
Ce v-am spus acum mi-a venit ca o revelație chiar în clipa când am început să scriu mailul! Nu intenționam să încep așa… Și-atunci eu, dacă vreau să se întâmple o schimbare cu mama mea, am un mobil în plus să-mi doresc să o pot ierta: faptul că știu că iertarea mea va opera o schimbare nu numai asupra mea, ci și asupra ei. Acum, că am „înțeles cu inima” acest lucru, mi se pare… atât de pueril! (în sensul de – simplu, ușor de înțeles!) – Vrei ca în celălalt să se schimbe ceva? – iartă-i lui greșelile! Gândul mă duce: că ce pot eu ierta celuilalt? – ceea ce consider că a greșit față de mine, nu?… Problema e că eu mă supăr pe oameni și pentru ceea ce ei greșesc înaintea altora! Cum ar fi cu mama: sunt foarte supărată pe ea că îi descurajează și pe cei din jur în ceea ce fac, până și în cele mai mărunte lucruri, prin tot felul de replici și atitudini neîncrezătoare… Ori pentru faptul că în anii din urmă refuza să o asculte pe sora mea când ea avea nevoie să-i vorbească (îi era rău, o durea capul, nu era momentul etc.), și copila era nevoită să-i scrie scrisori și să i le pună în geantă, iar ea nu avea nici o reacție la acele scrisori, nici nu aducea vorba despre ele…! Simțeam nevoia să-i spun toate astea, dar nu știam dacă fac bine, pentru că deja s-a ajuns în situația în care mi-a spus (mama) că sunt toată un reproș pentru ea! Și m-a durut, și am răspuns în mintea mea „oho, și dac-ai ști câte reproșuri mai am!”…, și mi-am zis în sine-mi că trebuie să ieșim cumva din situația asta, că nu mai putem continua așa… Și mi-era milă de ea, și încă mai aveam multe să-i spun, și uite-așa… Și cu spusul nu rezolvam întotdeauna, că nu știm peste ce picăm, și riscăm să rănim… Iată mi-a picat privirea pe prima pagina din Sesiunea a 7 a Seminarului, undeva în josul paginii e scris: „Dacă ai ști darul lui Dumnezeu” îi spunea Domnul femeii din Samaria… Acest Dacă ai ști darul lui Dumnezeu mă face să simt că am aflat darul lui Dumnezeu…! Parcă aș avea răspunsul la toate întrebările: „Iertați…”!
Aseară, încă, nu știam cum va arăta răspunsul meu la Tema nr. 6.
Observ că sufletului meu îi ia mai mult timp să rumege unele lucruri, și îl las în tempoul lui, să vină lucrurile atunci când e pregătit… Aseară îmi spuneam: n-am decât trei rânduri la tema asta, nu am mai multe de spus deocamdată… Și nu l-am trimis încă, simțeam că nu era… finalizat. Azi, a fost surpriză!
Deși varianta de ieri e diferită de cea de azi mai ales la capitolul „piedici în calea împăcării”, vă redau cele câteva rânduri scrise aseară:
Scrieți (într-un mic eseu) în ce relație sunteți acum cu Dumnezeu.
Mă doare să știu că sunt iubită (necondiționat!) și că nu pot răspunde în schimb.
Mi-e rușine că sunt așa cum sunt înaintea Lui, și cu toate astea încerc să-i fac impresie bună, până și Domnului meu, Cel ce vede toate! Învăț să mă așez înaintea Lui, să-L las să mă privească, (mie mi-e rușine să mă las privită), să am o relație cu El.
În legătură cu mama, îmi revine în gând fraza: „Iertând, îi vom arăta celuilalt că este iubit, că îl slobozim de povara vinovăției și a sentimentului de nevrednicie”… Problema este că eu vreau ca mama să se simtă vinovată! Faptul că zace într-o stare de inerție și impasibilitate îmi dă impresia că nu se implică în viața mea/noastră – a copiilor ei. Mă răscolește gândul că undeva, sub carapacea inerției, suferă.
Încă mă „lupt cu iertarea”. Ceva în mine nu cedează, în ceea ce o privește. De aceea nu înaintez… Am senzația că undeva, ceva m-a rănit foarte tare. Nu reușesc să identific ce. Nădăjduiesc că Domnul, cu mila Sa… pentru rugăciunile celor care se roagă pentru mine…

M-am uitat în inima mea și m-am întrebat: ți-e frică de Dumnezeu? Și am văzut că mi-e frică de necunoscut, mi-e frică de încercări, de teste – pentru că sunt lașă și mi-e teamă că o să pierd examenul, pentru că mi-a fost dintotdeauna frică de singurătate (de când am aflat că Domnul e tot timpul cu noi mi-am mai revenit…), mi-e teamă de respingere, (mi-e teamă să nu fiu iubită, apreciată, respectată) și ca să suport mai ușor eventualele eșecuri nu m-am mai respectat nici eu… Mi-e teamă că va veni un moment în viața mea când va trebui să dau marele test al credinței, când îmi va fi probată credința și că s-ar putea să-l pierd… Mi-e frică să nu mă duc în întuneric după ce voi trece Dincolo, să fiu departe de Lumina Lumii! …mi-e frică de multe lucruri, dar de un lucru NU mi-e frică:de DUMNEZEU.

În ultimii șase ani, de când am intrat în Biserică, parcă tot ce am făcut a fost să „savurez” bucuria de a-L fi găsit pe Hristos (Care de fapt a venit după mine) și atât… Lese-mi Domnul bucuria asta toată viața, și să ne-o dea la toți! Dar… atât… parcă nici un efort, nimic… și-atâta mizerie în mine… Mi-am dat seama că trebuie să cresc, să mă maturizez, să nu mai rămân blocată în infantilismul ăsta care nu m-ajută cu nimic. Să încep să (mă) asum. Să încep să (mă) dăruiesc. Cred că v-am scris deja că am înțeles de ce nu mă puteam dărui: pentru că eram bolnavă. Trist era că nu știam că sunt așa… Până când v-am cunoscut, și mi-am zis: aoleu, tre să mă fac sănătoasă, că altfel n-o să meargă! Și iată că de atunci a trecut ceva vreme, cam doi ani, au trecut iată deja peste cinci luni de când am deschis Seminarul iertării am înțeles de ce îmi pusese Domnul în mână revista Lumea monahilor, cu un titlu al cărui gust l-am avut toată viața pe limbă (probabil m-am născut cu el așa:) – Între durere și dragoste…Acum am înțeles că trebuie mai întâi să mă vindec, ca să merg mai departe pe Cale. De aceea am rămas acasă în continuare (la sfatul și încuviințarea duhovnicului meu) până mi se va limpezi în inimă că s-a vindecat ce era de vindecat și îmi va arăta Domnul în ce direcție să apuc. În clipa de față sunt că o pană în voia Duhului…
Am avut un moment de cădere, și am zis: gata! asta e, plec! nu mai pot, n-o să ajung nicăieri cu mama, decât la mai rău (nu mai vedeam nici o ieșire, singurul lucru pe care mai eram în stare să-l fac era să mă închin seara înainte de culcare și să zic Doamne, nu ne lăsa, binecuvintează viețile noastre și ajută-ne!… și în plus eram atât de legată cu niște sfori invizibile, că nu puteam să vorbesc despre asta nici cu sfinția voastră și nici cu părintele. Deși ziceam „ajută-mă să pot ierta, că nu mai pot așa!”, nu se întâmpla nimic). Așa că mă hotărâsem să plec și să nu mă mai întorc…
Pe Părintele îl țineam mereu la curent cu Seminarul, îi trimiteam ce vă scriam și ce-mi răspundeați. Și i-am vorbit de mama. Că n-o pot iubi, că mi-am dat seama că nici nu mai știu de când, probabil, n-o mai iubesc. Că nu i-am simțit afecțiunea niciodată. Că nu e Seminarul pe care-l fac de vină că nu s-a schimbat ceva în mine, ci eu sunt vinovată că sunt prea leneșă. Tot ce simt eu pentru mama zace de mult în mine, și abia acum am avut curajul să conștientizez. Cu curajul stau de fapt cam prost, de aceea mi-a luat așa de mult. Dacă aș fi lucrat Seminarul conform indicațiilor, ar fi început poate și lucrarea… ori poate îmi ia mie mai mult să accept ce mi se întâmplă… Așa că m-a apucat furia când mi-am dat seama de asta. Furia pe mama, furia pe mine, furia pe faptul că sufăr de furie și că mi-o descarc pe mama. Că acum sunt în faza de conștientizare. Admit că în toți anii cât am fost plecată de fapt nu mi-a fost dor de ea, că de foarte multă vreme manifest o respingere fizică față de ea, un fel de dezgust de a o atinge sau chiar de a mă afla prea aproape de ea… Am conștientizat și admit că am fost furioasă pe ea pentru că m-a „abandonat” la bunici pe perioada preșcolară, și că plângeam de dorul ei și ea habar nu avea, că tot timpul eram singură acasă pentru că și ea și tata veneau seara de la serviciu, în timp ce sora mea sau frățiorul erau la creșă, că în tot acest timp am făcut cu încăpățânare eforturi să mă conving că sunt puternică și că toate astea nu mă afectau, că nu am lăsat pe nimeni să aibă acces la mine, și că am devenit un monstru de egoism și un despot.
Și părintele m-a întrebat: „Până unde merge furia ta?”, „Uneori îmi vine s-o lovesc”, „Și ce crezi că vei rezolva dacă o lovești? Crezi că se va schimba, că va fi așa cum vrei tu să fie? Ce vrei de fapt de la ea?”, „Să mă iubească, doar sunt copilul ei! Între noi nu e relația părinte-copil! Eu nu pot s-o iubesc ca pe mama mea, întotdeauna m-am simțit în casă ca într-un orfelinat în care se are grijă de mine – să am haine, să am ce mânca..!” „Și dacă atât poate ea să dea? Oare din punctul tău de vedere, EI i-a poruncit Domnul să iubească, sau ȚIE ȚI-A PORUNCIT SĂ IUBEȘTI ?! Ea va da socoteală pentru viața ei… TU ce răspuns vei da pentru tine?” Și-atunci am înțeles… Părintele e un om foarte cald de obicei, lângă el mă simt ca o pietricică adusă de afară de la zero grade, și pusă lângă sobă… Însă eu acum mă poticnisem, și Domnul i-a dat părintelui cuvântul care trebuia să lucreze în mine. Ca să rămân, mai departe, pe Cale… până va vedea El că poate să mă ducă mai departe unde voiește…
Parcă am ieșit din niște neguri, de pe Valea plângerii… Încep să nu mă mai simt copil – copilul acela încorsetat în infantilism, retras în turnul de sticlă. Mă simt că o plantă căreia îi dau muguri și frunze… La mine vine primăvara… Deși, de multe ori, mă simt încă fragilă… Uneori mă simt plină de curaj, alteori parcă se întoarce copilul speriat…
În urmă cu câteva săptămâni gândeam: „Mă simt ca la dezintoxicare…”. Acum mă simt de parcă am ieșit din prima fază a tratamentului, cea mai grea (zic eu…), abia mă țin pe picioare, am trecut la un regim sănătos, încep să văd lumea așa cum este, am dat jos ochelarii fumurii în spatele cărora mă ascundeam de oameni și de Dumnezeu, și mă cam dor ochii de la lumină… Din când în când mai pun ochelarii la loc pe ochi, dar fiecare zi e o șansă de a mă învăța din ce în ce mai mult timp fără ei…
Mă ajută foarte mult să petrec timp pe site-ul Centrului Sfinții Arhangheli, conferințele, postările de acolo…

B H

preluat de aici

Documentar rusesc de exceptie- „Cine leagana copilul”


urmareste si celelalte 3 parti pe youtube

Fetita. Ghid de crestere


Ai o fetita si esti cu siguranta incantata. Parca te vezi pe tine, mica din nou, crescand in fata ochilor tai. Te intelegi minunat cu fetita ta: sunteti cele mai bune prietene. Totusi, nu trebuie sa uiti ca fetita ta nu este o copie in miniatura a ta. Aminteste-ti sa nu o cresti asa cum tu ai fi vrut sa fii crescuta: ci asa cum are ea nevoie sa fie crescuta.

Foarte des, mamele se vad pe ele insele in fiicele lor. Acelasi lucru se intalneste si in relatia tatilor cu baietii: copiii reprezinta, in ochii nostri, o versiune noua a noastra. Iar acest lucru ne entuziasmeaza. Parca ne vedem propria viata incepand din nou.

Insa trebuie sa ai grija ca nu cumva acest entuziasm sa iti contureze asteptari prea mari de la fetita ta. Ea va deveni o femeie in toata firea, si va trebui sa o lasi sa faca propriile greseli (nu sa o feresti, pentru ca tu ai trecut o data prin ele) si sa decida singura ce vrea.

Si aceasta atitudine fata de fetita ta incepe acum, de cand este mica, prin felul in care o cresti.

1. Ghid de crestere: Fetita invata sa fie femeie si de la mama, si de la tata

Baiatul nu invata sa fie barbat de la mama… dar fetita are nevoie de amandoi. Cum asa? De la tine invata in acelasi mod in care baiatul invata de la tata. Adica privindu-te si imitandu-te. Apoi, dezvolta fata de propria feminitate aceeasi atitudine pe care o ai si tu.

De exemplu, daca tu te manifesti ca o persoana slaba, neputincioasa ori submisiva, pentru ca „asta e treaba de barbat, eu nu ma pricep” sau „asa suntem noi femeile, mai emotive si mai slabe de inger”, la fel va face si ea. Va fi o oglinda a ta. Asa ca inspira-i respect pentru propria persoana, echilibru si satisfactie cu faptul ca esti femeie.

Dar de la tata? Ei bine, aici sunt mai multe aspecte. Tatal este primul barbat cu care ea intra in contact. Modul in care el o trateaza si relatia care se va stabli intre ei va da tonul relatiilor viitoare, pe care le va avea ca femeie.

In primul rand, tatii nu au voie sa rada de infatisarea fiicelor lor, nici macar in gluma. Ironia, folosita pentru a stimula o fetita sa slabeasca, de exemplu, poate fi devastatoare. Alinturile de genul „pepenasul lui tata”, „cartofiorul lui tata”, la fel. O fata este inca de mica foarte sensibila, mai ales la propria imagine. Mai sensibila decat un baiat. Pe de alta parte, un barbat poate fi fara tact. Daca se intampla ocazional, daca este o greseala, nu este grav. Altfel, fetita este ranita, jignita si dezvolta o imagine despre sine alterata. Ea nu numai ca nu va slabi, ci va deveni si mai „pepenas”, plus ca va accepta relatii cu barbati care o jignesc sau in cel mai bun caz o subapreciaza.
Apoi, daca esti tatic, fa bine si apreciaz-o, laud-o, glumeste si razi cu fetita ta. Astfel, ii dezvolti abilitatile de comunicare.

In plus, tatii reprezinta o sursa de experienta sociala pentru fetitele lor. Ei le dau ocazia sa invete cum sa se poarte cu baietii si cum sa accepte sa fie tratate.

Atunci cand converserzi cu fetita ta pe teme serioase si o tratezi cu maturitate si cu interes, ea se simte admirata pentru mintea ei. Asa ca va astepta si de la restul barbatilor pe care ii va cunoaste acest lucru. Va deprinde naturaletea si indrazneala de a lua initiativa fata de sexul opus si de a-i confrunta.

2. Ghid de crestere: Fetita are nevoie sa fie tratata egal de catre ambii parinti

De ce subliniez asta in cazul fetitelor? Pentru ca, adesea, mama are tendinta de a se identifica cu fetita ei mai mult decat face tatal acest lucru cu fiul sau. Mama risca sa se indeparteze de sot si sa se „baricadeze” in relatia cu fetita ei, de care este incantata. Ca atunci cand era mica si avea o cea mai buna prietena. Insa aceasta inclinatie trebuie controlata. Altfel, o priveaza pe fetita de implicarea suficienta a tatalui. In plus, o incurajeaza pe fetita sa devina dependenta de mama (nu mai spun de dependenta mamei…), iar cand va mai creste, se va simti sufocata si intre cele doua vor izbucni conflicte si rupturi dureroase.

Asadar, ai grija sa nu devii prea posesiva cu fetita ta. Sa nu aveti o relatie exclusivista. Petrece timp cu sotul tau, separat.

Faceti diverse activitati in trei sau in familie. Da-i voie fetitei sa petreaca timp cu tatal ei.

Tendinta mamei de a se identifica foarte tare cu fetita ei este vizibila adesea in conflictele din familie. Daca tatal are ceva de reprosat, mama sare in apararea copilului, fie ca are sau nu dreptate. Acest lucru este nociv pentru copil. Tatal este indepartat si sfidat. Fata are nevoie sa asculte de tata, sa fie certata si iertata de el, sa se confrunte cu tatal ei. In plus, copilul are nevoie sa vada efectiv cum parintii ei fac front comun, sunt uniti, sunt apropiati. Asta nu inseamna ca va coalizati impotriva ei si o vitregiti, inseamna doar ca ii permiti tatalui sa isi manifeste autoritatea si dragostea paterna, fara sa intervii.

Fetita va intelege ca parintii ei se iubesc, nu numai ca o iubesc, fiecare in parte. Si ca mama ei are incredere indeajuns de multa in tatal ei, incat si ea sa aiba. Iar pe viitor, asta o va invata sa aleaga acei barbati in care poate avea acest tip de incredere.

3. Ghid de crestere: Fetita trebuie invatata increderea in sine

Pentru ca este mai sensibila si mai impresionabila decat un baiat. Prin firea lor, fetitele necesita mai multe incurajari. Ele sunt arareori la fel de combative si de asertive ca un baiat, asa ca trebuie invatate sa aiba incredere in sine si curaj.

Aici, tatal are mai mult succes. El este modelul disciplinei si al fermitatii, dar si al puterii, al indraznelii si al priceperii. Tata este puternic, el este barbat. Asa ca daca el o apreciaza si o lauda, fetita se obisnuieste sa se vada pe sine ca fiind competenta si demna de lauda. Daca tata o incurajeazã cu rabdare si intelegere, fetita va indrazni (sa mearga pe bicicleta, sa inoate, sa dea acel examen…), pentru ca are incredere in tata.

In afara de cuvinte si de atitudine, conteaza si implicarea efectiva din partea tatalui. O ajuti pe fetita sa isi dezvolte independenta si sentimentul ca este competenta, atunci cand faceti lucruri „de barbat” impreuna.

O inveti despre masini. Despre cum sa repare diverse lucruri, ii arati cum se bate un cui, cum se schimba siguranta sau clanta, cum se repara termopanul atunci se blocheaza. O inveti cum sa umble in Microsoft Office sau cum sa isi gestioneze banii, cum sa desfaca unitatea sa o curete de praf sau cum sa isi monteze cortul. In acest fel, ea invata cum sa fie – si ca poate sa fie – in siguranta in lumea reala si mai putin dependenta de altii.

articol preluat de aici

Ce ar trebui sa stii inainte de a avea un copil


Multe cupluri spun ca un copil nu le va schimba viata prea mult, pentru ca pur si simplu il vor include in viata lor de pana atunci, si ca totul va merge ca si inainte. E posibil sa functioneze dar doar in cazuri extrem de rare. De obicei, totul se schimba atunci cand vine pe lume un copil. Ceea ce ramane si trebuie sa ramana neschimbata este dragostea dintre soti.

Cat de sanatoasa esti tu, fizic si psihic, atat de sanatos va fi si copilul tau

Ceea ce isi doresc cel mai mult parintii atunci cand se gandesc sa aduca pe lume un copil este ca acesta sa fie sanatos. Din toate punctele de vedere. Deci acesta e si cel mai important lucru de care trebuie sa se ingrijeasca. E foarte important ca o mama sa aiba grija in primul rand de sine si de sanatatea sa (a trupului sau). Ca sa isi mentina sanatatea fizica, ar trebui sa tina seama de anumite activitati care sa devina, in timp, obiceiuri:

-fitness sau jogging (sau un sport care sa mentina conditia fizica);

-mancarea sanatoasa (cat mai multe fructe, legume, lactate cumparate din piata de la tarani);

-consumul a cat mai multe lichide;

Trebuie sa stii, inainte de a te hotari daca sa aduci pe lume un copil, daca esti apta din punct de vedere medical. Fa-ti teste de fertilitate, urmareste videoclipuri cu experti care vorbesc despre acest lucru. Cauta suport pentru a putea intelege mai bine care sunt cauzele infertilitatii, in caz ca ai aceasta problema.

Sanatatea psihica este un alt aspect foarte important, poate fundamental pe care trebuie sa il ai in vedere atunci cand te hotarasti sa aduci pe lume un copil. Cat de sanatoasa psihic esti tu? Dar sotul tau? Din pacate, aceasta intrebare este considerata jignitoare de catre cei mai multi dintre romani. De fapt ea ne supara pentru ca cei mai multi avem o afectiune psihica mai mica sau mare, probleme poate mai vechi de relationare pe care le-am lasat nerezolvate. Cu ajutorul unui psiholog bun sau duhovnic putem sa intelegem ce se intampla cu noi. De ce am ales pe cine am ales? Vreau cu adevarat sa ma casatoresc? Vreau cu adevarat sa am un copil?

Asigura-te ca stii cu cine te-ai casatorit sau vrei sa te casatoresti inainte de a avea un copil

Pentru ca evita sa isi puna aceste intrebari, care par de domeniul filosofiei, divorturile s-au inmultit, la fel si avorturile, copiii aleg drumuri in viata foarte daunatoare, iar certurile si rupturile in familie sunt ceva la ordinea zilei. De aceea e fundamental sa te cunosti foarte bine inainte sa dai viata unei alte fiinte umane. Trebuie sa stii ca e foarte important sa te asiguri ca relatia ta cu partenerul tau e ok din punct de vedere emotional in primul rand.

Esti sigura ca stii ce inseamna un CAMIN?

Foarte multe cupluri astazi stau o perioada destul de indelungata impreuna si spun ca nu s-au casatorit si ca nu intemeiaza inca o familie pentru ca nu au bani suficienti. Evident ca partea materiala nu trebuie neglijata. E important sa ai o casa, si un serviciu stabil atat tu cat si partenerul tau inainte de a va hotari sa va casatoriti si sa locuti impreuna. Dar aceasta e doar grija pentru caminul fizic. Un camin adevarat se construieste pe suportul iubirii, al intelegerii si al bunei comunicari.

A aduce pe lume un copil nu e un simplu capriciu la fel cum nu este nici casatoria desi foarte multi oameni o considera asa. Nu este vorba doar despre zambete sincere, pupaturi, jocuri, amuzament pe seama sinceritatii cu care se exprima copilasii, sau cel putin nu e numai vorba despre asta. Din punctul meu de vedere calitatea relatiei dintre cei doi este cea care conteaza cel mai mult si va spune totul despre casnicie, familie, camin, cresterea copiilor, dezvoltarea lor ca adulti s.a.m.d.

Ca sa te hotarasti daca vei aduce pe lume un copil sau nu, trebuie sa stii ca e un lucru greu. In primul rand acesta trebuie sa vina pe lume intr-o familie. Corect si sanatos ar fi sa va casatoriti, sa treaca un oarecare timp si abia apoi sa concepeti un copil.

Trebuie sa stii foarte bine ce te asteapta exact

Apoi sa stii ca o sa dormi cam 2, 3 ore pe noapte daca o sa le dormi si sa schimbi scutece la fiecare 2, 3 ore. Va trebui sa faci schimb cu sotul tau si asta implica sa va intelegeti deja foarte bine. E important ca venirea unui copil sa va adanceasca relatia si mai mult in iubire si nu sa fie tocmai elementul revelator al neintelegerilor voastre profunde. Poate fi putin cam tarziu atunci, si raul sa fie facut deja atat copilului cat si voua insiva.

Primul impuls pe care il vei avea atunci cand il vei aduce pe lume va fi sa il protejezi, vei avea sentimentul foarte accentuat ca ceva rau i se poate intampla oricand si din orice. Vei fi mai sensibila la stirile despre lucrurile rele care se intampla in lume si mai ales cele referitoare la copii. De aceea fii constienta de aceste „noi instincte” care se nasc in tineodata cu aparitia bebelusului si incearca sa detii controlul asupra lor.

A avea un copil naste sentimente aparte

Evident ca exista si partea minunata in a avea un copil…Este de necrezut ca poti iubi pe cineva atat de mult. Parca nici nu stiai ca ai atat de multa iubire de oferit. Primul zambet, primul „mama” si prima imbratisare nu seamana cu nimic din ce ai simtit pana acum. Vei avea mai ales sentimentul foarte puternic ca acum ai cu adevarat un scop in viata.

Adu-ti copilul intr-o FAMILIE

Stii scenele acelea din filmele in care mireasa sau mirele se razgandeste chiar in fata altarului? Cred ca acest lucru nu e deloc intamplator sau inventat de regizor, ci e inspirat din viata reala. Relatia pe care o ai cu sotul tau iti va spune cand e momentul prielnic sa va largiti familia. Acesta trebuie sa vina pe lume intr-o familie deja existenta, in pace, caldura si siguranta. Fa-i un bine copilului tau, fii sincera cu tine si gandeste-te foarte bine inainte sa dai nastere unui copil. Iubeste-l dar nu-l sufoca. Protejeaza-l dar nu-l coplesi cu grijile tale. Asculta-l mai degraba, decat sa il sfatuiesti mereu.

nota obtinuta 9.4
(84 voturi) 1377 afisari

preluat de aici