Rugaciunea catre Sfanta Treime a Sfantului Ioan de Kronstadt


Sfanta Treime- Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pentru mine, ca si pentru toti, este respiratie si lumina, viata, putere, intelepciune, sfintenie, toata bogatia, ajutor, tamaduire de orice boala, foc al rugaciunii, izvor de umilinta, siguranta si toate cele bune…Iti bate oare inima cu bucurie si e patrunsa de fior la aducerea aminte si la pronuntarea sfantului Nume al Celui Necreat, Care pe toate le-a creat? Sfanta Treime- Tatal, Fiul si Duhul Sfant…O, ce nume minunat! O, preafrumoasa si vesnica Treime, Care ai inzestrat lumea materiala, dar si pe cea nemateriala, cu o frumusete unica, de netalcuit…Slava Tie, Doamne, Care ne-ai descoperit noua Taina Sfintei Treimi! Amin.

preluata din cartea „Calea pocaintei launtrice”, Sfantul Ioan de Kronstadt

Anunțuri

Arhim. Simeon Kraiopoulos: „Avem de invatat lectia „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!””


EXPERIEREA SUFERINŢEI ÎN DUHUL BISERICII

Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 166 – 173

Omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, ca să fie jertfit

…Am vorbit ieri despre necesitatea martiriului în viaţa duhovnicească, plecând de la sărbătoarea şi viaţa Sfântului Antonie, cel care în pustiu a trăit atâtea lucruri, la prima vedere de neînţeles. Ce însemnau nălucirile demonilor şi toate acele lucruri înfricoşătoare care i s-au întâmplat? Şi de ce Dumnezeu a lăsat să fie chinuit astfel Sfântul, care pe toate le-a trecut cu bine? În seara aceasta prăznuim în special pe Sfântul Atanasie, dar şi pe Sfântul Chiril. Este sărbătoarea celor doi Patriarhi Sfinţi ai Alexandriei. Dar oare Sfântul Atanasie şi-a găsit vreodată liniştea? Desigur, ceea ce a fost în sufletul lui şi cum le-a depăşit doar el le ştie, dar le am în vedere pe cele care i-au venit din afară. Ce luptă a mai dus! Dumnezeu ar fi putut să nu îngăduie să se chinuie, să fie oprimat, să se afle în primejdie, să meargă în exil, 15-16 ani, la marginile lumii în condiţiile acelei epoci. Însă Dumnezeu a îngăduit şi Sfântul a băut paharul cel mare, picătură cu picătură.
Am spus deja că Dumnezeu primeşte un suflet doar atunci când vede intenţia lui şi-l luminează pe dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar numai ca să bea paharul cel amar, picătură cu picătură. În viaţa duhovnicească nu se întâmplă lucrurile după cum vrea omul, acesta să zică: voi face aşa, sau altfel, sprijinindu-se pe mintea, pe intenţiile, pe posibilităţile, pe calităţile lui. Nu se întâmplă nimic din toate acestea, căci tu, omule, te vei pleca, vei cădea şi fără să-ţi dai seama vei deveni pustiu, robul egoismului tău, al slavei deşarte şi, în cele din urmă te vei pierde.
Aceasta este metoda, duhul creştinesc, astfel Îl vei afla pe Hristos, vei merge pe cale împreună cu El. Vei şti în toată vremea că atâta vreme cât Hristos rămâne cu tine şi te îndrumă, vei trece peste toate. Altfel nu vei reuşi, pentru că nu este o problemă de voinicie, de agerime, de putere, ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească, adică să se stingă înlăuntrul lui orice pornire de a se salva pe sine. Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost aşa şi aşa va fi. Apostolul Pavel nu spune întâmplător: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua.” (Romani, 8, 36). Şi de ce să fie ucis cineva în toată ziua din pricina Domnului? Nu stăpâneşte El lumea? Acesta este duhul cel adevărat, calea cea dreaptă pe care cel dintâi a păşit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reuşit, dar important era să-i ajute pe oameni, să-i sprijine.

Apostolul Petru săvârşeşte păcatul, ca să fie vindecat prin păcat

Ce a făcut omul? A păcătuit. Şi ce înseamnă păcatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu toate consecinţele asupra vieţii lui. Şi ce este mântuirea? Mântuirea, dacă vreţi, în duhul „homeopat” despre care vorbim, înseamnă să meargă cineva pe calea vieţii, pe calea întoarcerii spre Dumnezeu trecând botezul suferinţei. Păcatul te face să pătimeşti şi să accepţi, să suferi strâmtorări de dragul mântuirii, să suferi ca să trăieşti.
Un exemplu caracteristic este persoana Sfântului Apostol Petru. Acesta se afla lângă Domnul şi era atât de preţuit de Acesta! Era cel mai bun şi Domnul l-a ales, l-a ţinut lângă El. Ce n-a văzut şi ce n-a auzit Petru lângă Domnul!? Însă, ca să se mântuiască de această miasmă care se numeşte păcat, a trebuit să pătimească. Şi nu l-a trimis Hristos de la început să se răstignească, să meargă să simtă durerea. Nu. Se va întâmpla şi aceasta, dar mai târziu. L-a lăsat mai întâi să încerce ce este păcatul pe propria piele. Şi Petru s-a purtat ca şi cum ar fi fost orb, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic. În timp ce Domnul Însuşi îi spune ce va pătimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit să păcătuiască mult, să se cufunde în mocirla păcatului, în trăiri care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu şi rămâne singur.
Dacă omul nu este unit cu izvorul existenţei sale, adică cu Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia a fost plăsmuit, şi rămâne singur, fără să fie cuprins de Acela, se cufundă în iadul fiinţei sale. În timpul acestei vieţi omul este îmbiat de dulceţile păcatului, dar când vine înfricoşătorul ceas în care se va afla înaintea Domnului gol şi înspăimântat, cufundat în propriul adânc, ce va face?
Deci Domnul îngăduie ca Petru să fie încercat, să-L tăgăduiască iar şi iar. Nemintos să fi fost, n-ar fi făcut aşa! Era orbit şi stăpânit de starea lui căzută. Aşadar, Hristos nu-l ia să-i spună: „Vino Petre, uite în ce hal eşti! Vino să te curăţesc!”. Nu lucrează vindecarea aşa, se pare că această cale nu este eficientă. Prin altă metodă va veni vindecarea lui Petru şi aceasta este, am zice noi „homeopată”.
Omul păcătos este mândru şi egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea Domnul să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în această stare a păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca şi cum i-ar zice: „Tu eşti cel care nu te vei înfricoşa, cel care vei mărturisi, tu eşti cel care chiar când toţi vor fugi, vei rămâne lângă Mine şi vei răbda, tu eşti? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi făcut omul cel mai obişnuit: înfricoşează-te tu cel care n-aveai frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.”. Şi Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos, şi mai ales blestemând şi înjurând şi ajunge astfel în străfundurile realităţii care se numeşte păcat. Trăieşte starea de păcat. Numai el singur ştie prin ce a trecut! Luaţi seama, Hristos nu l-a lăsat pe Petru să facă rău altcuiva, ci să se lepede de El, de Hristos Însuşi. Domnul n-a pătimit, dar Petru s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie.
Binele acesta înseamnă strivirea egoismului, iar mândria, marele ghimpe al lui Petru, se manifestă tocmai când încearcă păcatul fără reţinere, fără îndoială, îl bea până la ultima picătură, şi ca o minune urmează vindecarea.
Desigur, nu experienţa păcatului lucrează vindecarea, nu păcatul este cel care poate să-l vindece pe om, păcatul îl determină pe om să alerge la Hristosul său în stare de pocăinţă, în smerenie, dându-şi seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui şi nu mai există motiv de mândrie. Şi se întâmplă minunea: Petru experiază păcatul, sau mai bine zis, îl săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu. Este adevărat că face un păcat care-l vatămă doar pe el, nu şi pe altcineva, trăieşte înlăuntrul sufletului experienţa păcatului ca pe ceva urât, ca pe ceva ruşinos care-l desparte de Dumnezeu.
Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple astfel pentru ca, în cele din urmă, sufletul să se vindece şi să fie pregătit să se răstignească.
Prin urmare, trebuie să se întâmple în sufletul omului această lecţie vindecătoare în faţa lui Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că omul nu se vindecă până nu va pătimi. Orice-ar suferi omul, numai din voia lui nu se vindecă. Tămăduirea apare doar când omul pătimeşte după cum vrea Domnul, căci El alege ce va pătimi fiecare dintre noi şi deschide calea mântuirii, calea harului Său (nota 83, pg. 170).
De mic copil, Petru avea un caracter vulcanic, altfel era neprihănit. În sinea lui mocnea mândria, faptul că nu era ca ceilalţi. Cu toate că s-a aflat lângă Hristos, cu toate că a trăit lângă El, cu toate că a văzut atâtea, mândria a rămas ascunsă în sufletul său, n-a pierdut-o. Din pricina ei s-a lăudat Domnului: „Chiar dacă toţi Te vor vinde, eu nu o voi face!”.
Convingerea aceasta o avea înlăuntrul lui şi, dacă ne este îngăduit să spunem, Domnul i-a „păstrat-o” pe aceasta de când Petru era copil, nu ca să-l chinuiască, ci tocmai pentru că a dorit să-l vindece.

Nu dorim să înţelegem cum se vindecă păcatul, pentru că aceasta doare

Pentru toţi este valabilă această metodă. Unul pătimeşte într-un fel, celălalt în alt fel, dar numai prin felurite căderi şi scăderi, prin pocăinţă ne vom vindeca de patimile noastre.
Nu ne vom folosi din această viaţă creştinească pe care o trăim căutând s-o ducem bine, să fim mulţumiţi. Dorim să vieţuim creştineşte, dar toate să fie frumoase, minunate şi plăcute. Nu acceptăm să aflăm că, în felul acesta, admirăm sinele nostru, adică păcatul.
Când încă nu ştim ce înseamnă păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia dintre noi.
Mie îmi face impresia – luându-mă pe mine ca exemplu dacă vreţi – că pe toate celelalte le va face omul cu mulţumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură, să conştientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său şi să simtă amărăciunea înlăuntrul lui, să afle ce-i sfâşie sufletul. Astfel, se fereşte, într-un fel sau altul, să-şi vadă păcatul amăgindu-se că este om bun, că săvârşeşte fapte bune, în timp ce înlăuntrul său se zvârcoleşte răul. De ce sunt aşa sufletele noastre? De ce? De ce în sufletul sfântului lucrurile stau altfel? De ce în lăuntrul celui care-L urmează pe Hristos, care a păşit pe calea Lui, care s-a lepădat de sine şi a ridicat crucea, lucrurile stau altfel, în timp ce înlăuntrul multora stăpâneşte păcatul? Tocmai pentru că nu înţelegem ce este păcatul şi cum se vindecă el. Nu dorim să fim vindecaţi. Acest lucru ne doare.
Minunea constă în rânduiala lui Dumnezeu ca noi să rămânem statornici, să-L urmăm şi să rămânem lângă El. Nu a contat ce au fost şi ce au făcut Apostolul Petru şi ceilalţi Apostoli. Ei au rămas lângă Hristos, El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor. Pe Apostolul Petru L-a lăsat să fie plin de sine, să guste păcatul dinlăuntrul lui fără ca el, nefericitul, să ştie. Când a înţeles ce s-a întâmplat, nu i-a mai rămas decât să plângă cu amar. În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El, s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: „Dumnezeul nostru, noi nu înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!”.
Ca să clarificăm mai bine această problemă vă spun următoarele: cunosc multe situaţii în care sufletul nu primeşte să pătimească ceea ce-i este rânduit, dar Dumnezeu aduce lucrurile în aşa fel încât sufletul se nimereşte tocmai acolo unde nu doreşte. Şi bea paharul cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut s-o accepte. Experiază păcatul întru-un mod ruşinos. Astfel le rânduieşte Dumnezeu. Omul trebuie să se minuneze de înţelepciunea şi de iubirea cu care îndrumă fiecare suflet în mântuire. Desigur, aceste lucruri înfricoşează, strâmtorează, îl întristează pe om, însă nu se poate altfel.
Omul va trece prin greutăţi, aşa cum în multe situaţii medicamentul homeopat îl vlăguieşte, dar îl vindecă. Nu ne vom înfricoşa însă, nu vom da bir cu fugiţii! Înainte de noi mii de suflete au înţeles şi au privit astfel lucrurile, mii de oameni s-au lepădat de ei înşişi, s-au predat lui Hristos şi au băut până la fund paharul suferinţei, al Crucii lui Hristos: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

„Pentru Tine suntem supuşi morţii, în fiecare zi…”

Sfântul Atanasie pe care-l prăznuim astăzi a trecut prin atâtea strâmtorări şi n-ar fi îndurat dacă nu s-ar fi predat lui Hristos, dacă s-ar fi înverşunat împotriva celor care-l nedreptăţeau, împotriva ereticilor, dacă s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care-l lăsa să sufere.
El rămâne credincios şi-L urmează pe Domnul. Când Arie a murit, Sfântul a zis: „În această lume, pentru fiecare, vine ceasul morţii!”, nimic altceva. N-a fost înlăuntrul lui răzbunare, să spună: „Bine că a murit!”.
Cât rău ne facem în ceasul în care Hristos Se apropie de noi şi vrea să ne pună mâna pe umăr, iar noi suntem foc şi pară. Ce să facă Domnul? Te lasă şi aşteaptă un alt prilej să Se apropie de tine, să vadă dacă nu cumva te-ai maturizat, dacă ţi-ai dat seama că El este Calea.
Chiar şi în mânăstiri, dacă monahii sau monahiile nu învaţă lecţia: „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!”, nu se ştie ce se va întâmpla cu mântuirea lor.
Există ceva care ne dă nădejde. Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca şi cum nu înţelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă dovezi.
S-ar putea să rămânem mai puţini decât suntem în acest ceas în biserică, nu are importanţă! Şi doi oameni să rămână, nu contează. Problema nu este dacă sunt mulţi sau puţini, ci dacă aflăm adevărul lui Dumnezeu, calea cea adevărată, dacă păşim aşa cum a păşit Acela, încât sufletul nostru să se vindece, să strălucească înlăuntrul nostru adevărul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să avem nădejdea mântuirii veşnice.

Cugetarea la Infricosatoarea Judecata- doctorie pentru suflet


Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici !

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor „vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. „Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca. „Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. „O, ce ceas va fi atuncea!” Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.
(…)
Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. „Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui.”

Parintele Petroniu Tanase, Schitul Prodromu, Muntele Athos

citeste tot articolul

Sa te rogi neincetat inseamna sa ai pe Dumnezeu de-a pururea inaintea ochilor tai


Dacă mintea şi-ar înceta funcţionarea, ne-am găsi în situaţia de moarte psihică, speţă aparţinând deontologiei psihiatrice. În acest caz, însă, este vorba de o excepţie.
De regulă, mintea umană funcţionează neîntrerupt. Acest fapt, pentru conştiinţa de sine creştină, înseamnă o neîntreruptă funcţionare liturgică a minţii!

Cu adevărat: dacă abordăm scopul funcţionării minţii prin prisma antropologiei creştine, ajungem la concluzia că mintea este organul cel mai reprezentativ al chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar, funcţionarea ei are semnificaţie religioasă. Mintea funcţionează pentru a înfăptui consecinţa existenţială a faptului că suntem creaţi „după chip”, adică „asemănarea”! Din această cauză, în majoritatea textelor patristice neptice, mintea este considerată „biserică a lui Dumnezeu”, organ al unei neîntrerupte slujiri liturgice.
Înainte însă de a ajunge cineva în domeniul patrologiei neptice, pentru a vedea diapozitivele clare ale funcţiei liturgice a minţii, este necesară descoperirea originii chestiunii atributului religios al minţii pe tărâmul Evangheliei. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel este limpede: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi […] Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 4:17-18, 23).

Acest text paulin este unul dintre cele mai importante texte evanghelice care au o legătură directă cu problema existenţială a vieţii omeneşti. În conştiinţa Apostolului Pavel, rugăciunea neîncetată constituie cea mai urgentă necesitate existenţială a creştinului care săvârşeşte permanent „lucrarea cea bună” universal valabilă, conform cu „voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Este adevărat că acest cuvânt al Apostolului pare greu şi dificil, mai degrabă ca o recomandare pedagogică utopică adresată creştinului raţional.
„Rugaţi-vă neîncetat!” Nu sunteţi de acord, va zice creştinul acesta, că este vorba de o exagerare care e contrazisă de bunul simţ?

Ce vrea să zică prin „rugaţi-vă neîncetat”? Un îndemn dat minţii omeneşti, fără nici o temelie, din moment ce mintea omenească poate face un singur lucru la un moment dat? Cu alte cuvinte, ar putea mintea să fie organul principal, aflat în contact direct cu realitatea imediată şi în acelaşi timp să se găsească în rugăciune? Nu cumva porunca paulină presupune ca mintea să aibă două funcţiuni calitativ opuse? O funcţiune orientată transcendent (către cele cereşti) şi cealaltă, imanent (către cele pământeşti)?
Creştinul raţional e de părere, după cum e şi firesc, că mintea poate avea doar o singură calitate funcţională, poate urmări doar într-una dintre cele două orientări (atât de opuse). Fie se va orienta spre cele cereşti, fie va sta de vorbă cu cele pământeşti. Aşadar, cum poate Apostolul să facă o astfel de povăţuire care în mod vădit are înlăuntrul ei justificarea derogării ei? Răspunsul este că, pur şi simplu, Apostolul nu este … raţional! Mintea lui nu funcţionează după principiile naturale ale logicii lumeşti. Apostolul are „mintea lui Hristos” şi, prin urmare, are un alt punct de vedere asupra vieţii omeneşti, nu acela al „veacului de acum”, ci al celuilalt. Apostolul vorbeşte limba perspectivei existenţiale, care îl voieşte pe om legat în întregime de Dumnezeu. Binecuvântarea lui, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul”, este o binecuvântare universală a schimbării în bine a omului. Elementul funcţional neîntrerupt al existenţei se împreunează aici, în mod existenţial, cu restaurarea universală a „omului celui nou”, „după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24). Pentru Apostolul Pavel, fără activitate liturgică neîntreruptă, nu poate exista împlinire duhovnicească. Iar el nu spune absurdităţi! Nu cere ruperea minţii în două procese funcţionale diametral opuse. Din contră, cere armonizarea funcţionării minţii şi a curgerii existenţei. Dinamica eficace a minţii să pătrundă în şuvoiul acesta, să-i domine dinamismul funcţional şi să-l supună necesităţilor existenţiale ale „asemănării”! Acest lucru îl cere Apostolul. Iar o astfel de lucrare a minţii, e dovedit, doar ca lucrare liturgică poate fi înţeleasă.
Prin urmare, „lucrarea liturgică” este o lucrare de jertfă, în cel mai adânc sens al cuvântului jertfă, adică o procedură tainică, religioasă, o slujire care este împlinirea unirii dintre rugăciunea neîntreruptă şi curgerea existenţei „de toată vremea” şi de zi cu zi.

Trebuie subliniată ideea că îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” nu se referă îndeosebi la monahi şi pustnici. Nu, Sfântul Apostol Pavel dă această poruncă omului care trăieşte în lume, aceluia care se luptă pentru bucata zilnică de pâine. În această realitate încurcată a vieţii, el întâmpină problemele stringente, vitale, ale existenţei. Apostolul ştie ce face şi ce spune. El rămâne credincios şi consecvent perspectivei luptei celei bune „în Hristos Iisus”.
A
ceastă ultimă idee trebuie să deconecteze duhul nostru de la influenţele pe care le primeşte în ultima vreme dinspre viaţa şi cultura monastică. Promovarea de către mediul monastic, a trezviei prin intermediul rugăciunii neîncetate, facilitează evadarea unar dintre creştini din domeniul mentalităţii apostolice pe tărâmul unei cugetări lumeşti. Pentru că ei judecă astfel: „Bineînţeles, monahii şi pustnicii au doar o singură treabă: rugăciunea. Noi, însă, care trăim în lumea aceasta plină de confuzie şi stres, de absurd şi înstrăinare schizofrenică, nu putem adopta şi accepta un astfel de punct de vedere ca pe o învăţătură apostolică viabilă”. Astfel, „rugaţi-vă neîncetat” se închide în mănăstire cu scopul de a se însingura. De a deveni lucrare a conştiinţei monahale, ascetice. În ce ne priveşte pe noi, creştinii din lume, de cele mai multe ori, rămânem credincioşi (pe cât putem) în vremea Liturghiei duminicale şi a avântului religios din Vinerea Mare şi de Crăciun!
Nu este dificil să punem lucrurile de acord. Rezolvarea problemei relaţiei directe dintre „rugaţi-vă neîncetat” şi curgerea existenţei, în întreaga ei funcţionalitate, se găseşte în dimensiunile sensului rugăciunii pe care o cere Apostolul Pavel. Care este, deci, duhul apostolic al lui „rugaţi-vă”?

Sensul primar al cuvântului „rugăciune” este, bineînţeles, dialogul cu Dumnezeu. Dialogul acesta, de obicei, este înţeles ca dialog de slăvire, implorare sau mulţumire. Având în minte acest sens, rugăciunea înseamnă însă, să mărginim dialogul cu Dumnezeu la cuvinte care exprimă mai totdeauna relaţia ta cu Dumnezeu. Dar Apostolul nu cere doar cuvinte. Cere o extindere a funcţionării minţii înspre teritoriul infinit al prezenţei Lui prin cuvinte, dar şi prin dedicarea întregii noastre existenţe Aceluia!
Să ne aducem aminte iarăşi de „întru El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. După Apostolul Pavel, fiecare om, dar mai ales creştinul conştiincios, are conştiinţa locului său existenţial în harul şi în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, Pavel stabileşte un principiu general valabil comportamentului uman: „Şi orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:23-24).

Propoziţia „şi orice aţi face, etc.” este concluzivă. După ce Apostolul Pavel expune sarcinile şi obligaţiile soţilor între ei, ale copiilor faţă de părinţi, ale părinţilor faţă de copii şi ale sclavilor faţă de stăpânii lor, el încheie expunerea acestor relaţii existenţiale exprimând printr-un singur cuvânt o noţiune nemărginită. Cuvântul „orice” reprezintă întreaga viaţă a omului. Nu doar relaţiile interpersonale, de unde derivă (în mod direct) cele mai importante probleme existenţiale, ci orişice altă situaţie sau formă de dialog a omului cu provocările şi cu restul problemelor mai puţin importante ale existenţei. În toate aceste instantanee existenţiale, creştinul „lucrează Domnului”. Chestiunile stringente, de zi cu zi, prilejuiesc o plată similară, zilnică, „în Hristos Iisus”, respectivului creştin care, din moment ce conştientizează această realitate, lucrează pentru plata aceasta „ca pentru Domnul şi nu ca pentru om”.

Porunca apostolică „aşa ca pentru Domnul” şi sensul conclusiv al expresiei „deci, Domnului Hristos lucraţi” ne dau o dimensiune şi o perspectivă a rugăciunii care depăşesc cadrele strâmte ale rugăciunii de doxologie, implorare şi mulţumire pe care le cunoaşte creştinul de rând. Acest creştin ştie că rugăciune înseamnă să te închizi în cămara ta şi acolo să vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, însă, dialogul rugăciunii („rugaţi-vă neîncetat”) se extinde în hotarele întregii existenţe a omului. În fiecare moment, creştinul „lucrează pentru Domnul Hristos”. Acest lucru înseamnă rugăciune în fiecare moment, rugăciune neîncetată!

Această rugăciune neîncetată, ca acţiune şi viaţă a omului „întru Acela”, „întru Dumnezeu”, este, în cea mai mare parte, este o activitate a minţii care se găseşte în dialog cu Dumnezeu. O astfel de experienţă înfăţişează Cuviosul Nicodim Aghioritul, ajutându-ne să înţelegem sensul expresiei „rugaţi-vă neîncetat”, pe care l-am expus mai sus, şi adăugând expresia complementară „cu evlavie”.
Zice Cuviosul Nicodim: „Zic unii că Rugăciunea Minţii se spune chiar şi atunci când omul, adunându-şi toate puterile sufleteşti înăuntrul inimii, fără să zică vreun cuvânt, nici rostit, nici lăuntric, doar cu mintea cugetă şi gândeşte nemişcat că Dumnezeu este de faţă înaintea lui; şi că acesta stă înaintea Lui când cu frică şi cu cutremur, ca un condamnat, când cu credinţă vie că va primi ajutorul Lui, când cu dragoste şi bucurie că-I va sluji în veci. Iar aceasta este ceea ce zicea David, «văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Psalmul 15:8)”.
Creştinul viu [„arzând cu Duhul” (Faptele Apostolilor 18:25) şi „slujind Domnului” (Faptele Apostolilor 20:19)] vorbeşte „în toată vremea” cu Dumnezeu. Îl vede înaintea lui „în veac”! Orice eveniment existenţial este un eveniment propice de dialog al acesstui creştin cu Dumnezeu. Mintea lui lucrează „întru Domnul”, „neîntrerupt”!

Aşadar, porunca Sfântului Apostol Pavel („rugaţi-vă neîncetat”) nu este utopică. Nu este incompatibilă cu funcţionarea minţii şi cu relaţia dintre funcţionalitate şi realitatea cotidiană. Sciziunea fenomenologică dintre funcţiunea mentală şi capacitatea de rugăciunea a minţii este conciliată harismatic prin taina „Sfintei Liturghii existenţiale”. Diaconia minţii, ca „slujire hieratică”, reuneşte creativ aceste două puncte de vedere, întotdeauna, prin conlucrarea energiilor Duhului Sfânt. Astfel, porunca „rugaţi-vă neîncetat” nu este irealizabilă. Din contră, este realizabilă şi, ca o realitate imediată şi perpetuă, se exprimă ca fiind chintesenţa autenticei existenţe în cadrele energiei harismatice (hieratice) a minţii omeneşti.
Funcţionarea normală şi, prin urmare, existenţial posibilă, a minţii omeneşti este, realmente, aceasta: slujirea ei întru înfăptuirea poruncii „rugaţi-vă neîncetat”. Cu menţiunea că această posibilitate depinde de un Nume, „mai presus de orice nume”, numele lui Iisus!

Sursa: Ioánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed, Kyriakídis, Thessaloníki, p. 104-112

30 ianuarie: Sfintii 3 Ierarhi



Sfantul Grigorie era de statura mijlocie, batran catre sfarsitul vietii sale, cu par alb, plesuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume cand vorbea in Constantinopol despre Sfanta Treime… Arienii aruncau cu pietre in el, ca intr-un netrebnic iar el nu s-a aparat, mergea si vorbea in cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit si a suferit acest ochi. Insa era un om cu ochi duhovnicesti care au vazut clar Sfanta Treime si a scris niste lucruri cu mintea lui agera care au ramas doctrinarii, au ramas niste stalpi, niste faclii de luminare pentru toate veacurile crestine. O minte extrem de agera si in acelasi timp o fire blajina, o fire duioasa, o fire foarte sensibila. Sfantul Grigorie era si un mare poet. A scris peste unsprezece mii de versuri. Viata lui toata e scrisa in versuri si anumite minuni [sunt] povestite de el in aceste versuri. O fire de poet, de filozof si de adanc teolog.

Sfantul Vasile cel Mare, intre altele, pune bazele vietii calugaresti de obste; el insusi, ca si Sfantul Grigorie au fost niste mari calugari in acelasi timp. Insa cum traiesc…

Sfantul loan Gura de Aur, cu statura mijlocie -spune in Viata lui – avea capul marisor, era putin chel, cu parul negru, ochii stralucitori, patrunzatori si avea indeosebi o mare energie in a spune adevarul pe fata. A mustrat pe Eudoxia cea vicleana si trufasa, imparateasa Bizantului care l-a si aruncat de doua ori in exil; datorita ei Sfantul loan a murit mai devreme decat trebuia, aruncat intr-un exil departe de patria lui si de tronul sau patriarhal. Insa Sfantul loan avea o fire totusi blanda cu cei saraci, cu cei necajiti, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dadea tot ca sa fie ajutati cu adevarat. Era foarte bogat, ca si Grigorie si ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfantul loan si-a vandut averea sa si a impartit-o la saraci toata. A facut case de milostenie, case de ingrijire a bolnavilor, a saracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, incat era un om cu adevarat daruit altora. In predicile lui pe care le-ati mai auzit, gasea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca sa-i convinga pe pacatosi sa se intoarca la calea cea buna, placuta lui Dumnezeu. El mustra, insa mustra cu foarte multa blandete, foarte multa bunatate, incat de la el plecau oamenii convinsi ca trebuie sa asculte de cuvantul lui, ca e cuvantul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalti, sfantul loan Gura de Aur ne covarseste cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de orarorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci si de mai tarziu, sfantul loan a ramas neintrecut ca orator al Bisericii. Un mare orator in vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie in vremea lui, insa de la el, de la Libanius incoace, sfantul loan a ramas cel mai mare orator al lumii, crestine in special.
Se distinge Sfantul loan Gura de Aur printr-o mare putere de a evoca, in care se vede toata grija lui pentru sufletele care il ascultau si care doreau sa afle pe Dumnezeu (…)” (Parintele Sofian Boghiu)

Erau crestini care-l socoteau pe Vasilie mai mare dintre cei Trei Ierarhi, ca unul care, ca nimeni altul, a unit cuvantul sau cu fapta. Altii, coborandu-l pe acesta si pe Ioan, il socoteau fruntas pe Grigorie, cuvantatorul de Dumnezeu, atat pentru multimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cat si pentru puterea si adancimea gandului. Altii, in sfarsit, dadeau intaietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai mester la cuvant decat toti si indrumator la aspra pocainta. Si intelegerea ajunsese atat de mare, incat crestinii se impartisera in cete, care se dusmaneau intre ele. (preluat din Proloage)

Despre casatorie


Nimeni nu va tagadui ca cea mai insemnata zi din viata unui om, dupa nastere si botez, este cea a nuntii. De aceea, nu este surprinzator faptul ca miscarile contemporane lumesti si institutionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei si sfintei taine a cununiei.

Pentru multi, casatoria este doar un prilej de placeri si distractii. Viata, insa, este un lucru serios. E o lupta duhovniceasca, un urcus inspre un tel – cerul. Punctul cel mai crucial si mijlocul cel mai insemnat al acestui urcus este casatoria. Nimanui nu ii este ingaduit sa se fereasca de legatura casatoriei, fie ca va face o nunta de taina (mistica), daruindu-se pe sine lui Dumnezeu (in monahism), fie ca va face o nunta de sfintire (sacramentala) cu un partener de viata.

Astazi ne vom ocupa indeosebi cu nunta de sfintire. Vom vorbi despre cum poate contribui casatoria la viata noastra duhovniceasca, urmand tema cuvantului de dinainte. Stim ca nunta este un asezamant randuit de Dumnezeu. Este „cinstita” (Evrei 13, 4). Este o „taina mare” (Efeseni 5, 32). Cel necasatorit trece prin viata si apoi o paraseste; cel casatorit, insa, traieste si experiaza pe deplin viata.

Unii s-ar putea intreba ce cred oamenii de astazi despre sfantul asezamant al nuntii, aceasta „taina mare”, binecuvantata de Biserica. Ei se casatoresc ca si cum ar fuziona doua firme sau doua conturi bancare. Doi oameni se unesc fara sa aiba un ideal – doua zerouri, s-ar putea zice, fiindca oamenii fara idealuri, fara cautari, nu sant nimic altceva decat un zero.

„M-am casatorit ca sa-mi traiesc viata” , ii auzi spunand pe unii, „nu ca sa stau inchis intre patru pereti”. „M-am casatorit ca sa ma bucur de viata“, spun ei, si apoi isi lasa copiii – daca au copii – in grija unei straine, ca sa poata fugi la teatru, la film sau la vreo alta adunare lumeasca. Si astfel, casele lor ajung niste hoteluri in care se intorc seara sau, mai degraba, noaptea, dupa ce s-au distrat si le trebuie odihna.

Oameni ca acestia sunt goi pe dinlauntru, si simt un gol adevarat in casele lor. Nu gasesc acolo nici o multumire, asa ca se grabesc sa alerge de colo-ncoace, in cautarea fericirii. Ei se casatoresc fara sa se cunoasca, fara un simt al raspunderii, pur si simplu fiindca vor sa se casatoreasca sau cred ca trebuie sa o faca pentru a fi niste buni membri ai societatii.

Insa care sunt urmarile? Le vedem in fiecare zi. Casatoriile esuate ne sant cunoscute tuturor. O casatorie lumeasca, asa cum e inteleasa astazi, nu are decat o singura caracteristica – uciderea vietii duhovnicesti a unei persoane. Trebuie sa constientizam ca daca dam gres in casatorie, am dat gres mai mult sau mai putin si in viata duhovniceasca.

Daca reusim in casatorie, am reusit si in viata duhovniceasca. Reusita sau esecul, sporirea sau naruirea, incep in viata duhovniceasca cu casatoria. Pentru ca este o problema atat de serioasa, sa trecem in revista cateva conditii necesare pentru o casatorie fericita si cu adevarat crestina.

Pentru a avea o casatorie izbutita, e nevoie inca din copilarie de o educatie potrivita. Asa cum un copil trebuie sa studieze, asa cum invata el sa gandeasca si sa se preocupe de parinti sau de sanatatea sa, la fel trebuie si sa fie pregatit pentru o casatorie izbutita. In veacul de acum, insa, nimeni nu mai este interesat sa-si pregateasca copiii pentru aceasta taina mare, o taina care va juca un rol crucial in viata lor. Parintii nu sunt interesati de asa ceva, in afara de zestre sau de ale probleme banesti, care ii preocupa adanc.

Copilul trebuie sa invete inca din pruncie sa iubeasca, sa daruiasca, sa sufere lipsuri, sa asculte. Trebuie invatat sa simta ca curatia sufletului si a trupului sau este o comoara de mare pret, care trebuie pazita ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelata corespunzator, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotarat, deschis, vesel, iar nu o faptura care-si plange de mila si se vaita de soarta sa, un lucru slab si neputincios, fara putere de a gandi.

Inca din pruncie, copilul trebuie invatat sa se preocupe de un subiect anume sau sa se indeletniceasca cu ceva anume, pentru ca in viitor sa-si poata intretine familia sau, in cazul unei fete, sa ajute daca e nevoie. O femeie trebuie sa invete sa fie gospodina, chiar daca are studii superioare. Trebuie sa invete sa gateasca, sa coasa, sa brodeze. Dar, veti spune: parinte draga, toate astea sant de la sine intelese. Intrebati-i, insa, pe cei casatoriti, si veti vedea cat de multe femei gata sa se casatoreasca nu stiu nimic despre gospodarit.

De la o anumita varsta, cu atat mai mult, alegerea tovarasului de viata este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici facut in graba, fiindca, dupa cum spune o zicala, „iute la insuratoare, iute la disperare”. Nu trebuie insa nici asteptat prea mult, fiindca intarzierea este o primejdie ucigatoare de suflet.

Ca regula, ritmul firesc al vietii duhovnicesti incepe cu casatoria. Cel necasatorit se aseamana cuiva care incearca sa locuiasca pentru totdeauna in hol: nu pare sa priceapa la ce folosesc camerele. Parintii ar trebui sa se intereseze de viata sociala a copilului, dar si de viata sa de rugaciune, incat fericitul ceas sa vina ca un dar de la Dumnezeu.

Fireste, cand e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seama la parerea parintilor sai. Cat de des nu simt parintii un cutit trecandu-le prin inima, atunci cand copiii nu-i intreaba despre cel care le va fi tovaras in viata? Inima de mama este sensibila, si nu poate indura o astfel de lovitura.

Copilul ar trebui sa vorbeasca despre aceste probleme cu parintii sai, pentru ca acestia au o intuitie anume, ce le da putinta sa constientizeze lucrurile care-i ingrijoreaza. Aceasta nu inseamna insa ca tatal si mama ar trebui sa faca presiuni asupra copilului.

In cele din urma, el trebuie sa fie liber sa hotarasca de unul singur. Daca va veti impinge copilul spre casatorie, va va socoti raspunzator daca lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine in urma presiunilor. Trebuie sa-l ajutati, dar trebuie si sa-i ingaduiti sa aleaga persoana pe care o prefera sau pe care o iubeste – insa nu pe cineva de care i-e mila sau de care-i pare rau.

Daca copilul vostru, dupa ce se cunoaste cu cineva, va spune: „Mi-e mila de saracul om, ma voi casatori cu el“, sa stiti ca santeti in pragul unei casatorii esuate. Doar o persoana pe care el sau ea o prefera sau o iubeste poate sta langa copilul vostru. Si barbatul, si femeia trebuie sa fie atrasi unul de celalalt si trebuie sa vrea cu adevarat, in chip launtric, fara graba, sa traiasca impreuna.

In aceasta privinta, totusi, nu putem face presiuni asupra copiilor nostri. Uneori, din dragoste, simtim ca ei ne apartin, ca sant ai nostri, si ca putem face ce vrem cu ei. Si asa copilul ajunge o faptura neputincioasa sa traiasca – fie casatorit, fie necasatorit.

De buna seama, procesul de cunoastere si apropiere, o problema foarte delicata – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui sa aiba loc inaintea casatoriei. Nu trebuie sa avem rezerve in a ne cunoaste unul pe celalalt, mai ales daca nu santem siguri de sentimentele noastre.

Dragostea n-ar trebui sa ne orbeasca, ci sa ne deschida ochii pentru a-l vedea pe celalalt asa cum este, cu neputintele sale.

„E mai bine sa iei din casa ta o incaltare, chiar daca-i pingelita”, spune o zicala. Adica e mai bine sa iei pe cineva cu care ai ajuns sa te cunosti. Iar cunoasterea trebuie intotdeauna sa fie legata de logodna, o chestiune la fel de anevoioasa.
Atunci cand i-am sugerat unei tinere ca ar trebui sa se gandeasca serios daca sa-si tina logodna, ea mi-a raspuns: „Dac-o sa rup logodna, mama ma va omori”. Dar ce fel de incredintare e aceasta, daca nu-ti da voie sa renunti la ea? A te logodi nu inseamna neaparat ca ma voi casatori. Inseamna ca fac o incercare pentru a vedea daca ar trebui sa ma casatoresc cu persoana cu care m-am logodit. Daca o femeie n-are posibilitatea sa rupa logodna, atunci n-ar mai trebui sa se logodeasca, sau, mai degraba, n-ar trebui sa mearga mai departe cu casatoria. In perioada logodnei, trebuie sa avem grija in chip anume

Cineva a spus candva ca in perioada de cunoastere a celuilalt trebuie sa-ti tii inima cu amandoua mainile, ca pe o fiara salbatica. Stiti cat de primejdioasa e inima: in loc sa te duca la casatorie, te poate duce la pacat. Exista posibilitatea ca persoana aleasa sa te socoteasca doar o jucarie, sau o periuta de dinti buna doar de incercat. Mai apoi, te vei deprima si vei varsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea tarziu, fiindca ingerul tau se va dovedi unul de lut.

Nu alegeti pe cineva care-si pierde vremea prin cluburi, distrandu-se si aruncandu-si banii pe excursii si luxuri. N-ar trebui sa alegeti nici pe cineva care, dupa cum veti afla mai tarziu, isi ascunde egocentrismul in spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeti drept sotie o femeie ca praful de pusca, care, de indata ce-i zici ceva, sare in sus. Nu-i o nevasta buna. Mai mult, daca vreti sa aveti o casatorie cu adevarat izbutita, nu va apropiati de tanara sau tanarul neputincios sa-si lase parintii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lasa omul pre tatal sau si pre muma sa, si se va lipi de femeia sa” (Marcu 10, 7).

Dar cand il veti vedea pe celalalt legat de mama sau tatal lui, cand veti vedea ca ii asculta cu gura deschisa si este gata sa faca orice-i vor zice, sa va tineti departe. Este o persoana bolnava sufleteste, imatura psihologic, si nu veti izbuti sa faceti cu dansul o familie. Barbatul care va va deveni sot ar trebui sa fie plin de viata.

Insa cum ar putea fi asa, daca nu si-a dat seama, daca n-a inteles, daca n-a asimilat faptul ca casa parintilor nu e nimic altceva decat o glastra in care a fost asezat, pentru a fi scos mai tarziu si rasadit in alt loc? De asemenea, cand va veti alege sotul, incredintati-va ca nu este un om necomunicativ – in care caz nu va avea prieteni. Si daca azi n-are prieteni, maine va socoti anevoios sa va aiba drept prieten si tovaras.

Paziti-va de oamenii nemultumiti, plangaciosi si intunecati, ce se aseamana unor pasari mohorate. Paziti-va de cei ce se jelesc mereu, zicand: „Nu ma iubesti, nu ma intelegi” si altele de acest fel. Ceva la aceste fapturi ale lui Dumnezeu nu e in regula. Paziti-va si de fanaticii religiosi si cei excesiv de evlaviosi; adica de cei ce se supara din pricina unor lucruri marunte, care critica tot si sant hipersensibili.

Cum veti putea trai cu un astfel de om? Veti sedea ca pe ghimpi. Feriti-va si de cei ce socotesc casatoria ceva rau, ca un soi de intemnitare, de cei ce zic: „Dar niciodata in viata nu m-am gandit sa ma casatoresc!”

Paziti-va de falsii crestini, care vad in casatorie ceva dezgustator, asemenea unui pacat, si-si coboara grabnic ochii cand aud vorbindu-se despre ea. Daca va veti casatori cu unul ca acesta, va va fi un ghimpe in trup, si o povara pentru manastirea sa, daca se va calugari. Paziti-va de cei ce se cred desavarsiti si nu afla greseala intr-insii, dar gasesc mereu greseli la ceilalti. Paziti-va de cei ce se cred alesi de Dumnezeu ca sa-i indrepte pe ceilalti.

Mai este o problema serioasa careia trebuie sa-i dati atentie: ereditatea. Cautati sa-i cunoasteti bine pe tatal, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie sa existe si minime conditii materiale. Mai presus de toate, ingrijiti-va sa aflati despre credinta celuilalt. Are el sau ea credinta? Are idealuri persoana pe care va ganditi sa v-o faceti tovaras de viata? Daca pentru el Hristos nu inseamna nimic, cum vei putea sa intri tu in inima sa?

Daca n-a fost in stare sa Il pretuiasca pe Hristos, crezi ca te va pretui pe tine? Sfanta Scriptura ii spune barbatului ca sotia trebuie sa fie a „legamantului tau” (Mal. 2:14), adica de credinta ta, de religia ta, ca sa ti se poata alatura spre Dumnezeu. Doar atunci veti putea avea, dupa cum zic Parintii Bisericii, o casatorie „cu incuviintarea episcopului”, adica cu consimtamantul Bisericii, si nu un simplu act formal.

Discuta mai inainte lucrurile cu duhovnicul. Examineaza impreuna cu el fiecare amanunt, si el va sta de partea ta ca un prieten adevarat, iar cand iti vei atinge tinta, casatoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 7, 7). Dumnezeu daruieste fiecaruia in parte darurile sale. Pe unul il duce inspre casatorie, iar pe altul inspre feciorie. Nu ca Dumnezeu ar face aceasta alegere zicand „tu du-te aici” si „tu du-te acolo”, insa ne da taria de a alege dupa dorirea inimii noastre, precum si barbatia si puterea de a indeplini aceasta alegere.

Daca ti-ai ales astfel sotul, multumeste Domnului! Fa-i cunostinta cu duhovnicul tau. Daca n-ai unul, amandoi ar trebui sa alegeti impreuna un duhovnic care sa va fie Staret, parinte, cel care va va aminti de Dumnezeu si vi-L va arata.

In viata veti avea multe greutati. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile va vor inconjura, si nu va fi usor sa duceti o viata crestineasca. Insa nu va temeti. Dumnezeu va va ajuta. Faceti ce va sta in putinta. Puteti citi cinci minute in fiecare zi dintr-o carte duhovniceasca? Sa cititi. Va puteti ruga cinci minute in fiecare zi? Rugati-va. Si daca nu izbutiti cinci minute, rugati-va doua. Celelalte tin de Dumnezeu.

Cand veti intampina greutati in casatorie, cand veti vedea ca nu sporiti in viata duhovniceasca, sa nu deznadajduiti. Sa nu va multumiti, insa, nici cu sporirea pe care ati dobandit-o pana acum. Inaltati-va inimile catre Dumnezeu. Urmati celor ce au dat totul lui Dumnezeu, si faceti ce puteti ca sa va asemanati lor, chiar daca tot ce puteti face este sa va doriti in inima asemanarea cu ei. Lasati faptuirea in seama lui Hristos. Si, cand veti urca pe calea aceasta, veti simti cu adevarat care este rostul casatoriei. Altfel, veti orbecai in viata asemenea unui nevazator.

Care este, asadar, rostul casatoriei? Va voi spune trei din telurile de capatai ale acesteia. Mai intai de toate, casatoria este o cale a durerii. Tovarasia dintre barbat si femeie se cheama „impreuna-injugare”, adica lucrarea celor doi cu o sarcina comuna.

Casatoria este o impreuna-mergere, o portie comuna de durere si, bineinteles, de bucurie. Dar, de obicei, sase strune ale vietii rasuna trist, si doar una vesel. Sotul si sotia beau din acelasi pahar al lipsurilor, tristetilor si caderilor. La slujba cununiei, preotul le da noilor casatoriti sa bea din acelasi pahar, numit „pahar de obste”, pentru ca impreuna vor purta poverile casatoriei.

Paharul se mai cheama si „unire”, pentru ca ei se unesc spre a impartasi bucuriile si necazurile vietii. Cand doi oameni se casatoresc, e ca si cum ar zice: Impreuna vom merge inainte, mana de mana, prin vremuri bune si rele. Vom avea ceasuri intunecate, ceasuri de tristete, impovaratoare, ceasuri plictisitoare. Insa, in adancul noptii, vom crede pe mai departe in soare si-n lumina

O, dragi prieteni, cine poate spune ca viata sa n-a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic sa stii ca in clipele-ti grele, in griji, in ispite, vei tine mana celui iubit tie. Noul Legamant spune ca tot omul va suferi, mai ales cei ce se casatoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adica, esti necasatorit? – intreaba Apostolul Pavel. „Nu cauta femeie. Iar de te-ai si insurat, nu ai gresit, si de s-a maritat fecioara, nu a gresit; insa asupreala trupului vor avea unii ca acestia; iara eu crut pre voi” (1 Corinteni 7, 27-28).
Tineti minte: din clipa in care te casatoresti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, si viata ta va fi o cruce, insa o cruce ce infloreste cu flori. Casatoria va avea bucuriile sale, surasurile sale, lucrurile sale minunate. Sa va amintiti, insa, in zilele cu soare ca toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate iesi in orice clipa la lumina.

Viata nu e o petrecere, asa cum cred unii, care, dupa casatorie, se pravalesc din cer pe pamant. Casatoria este o mare intinsa, si nu stii cand te va arunca pe tarm. Te insori cu persoana aleasa cu frica si cutremur, si cu mare grija, apoi, dupa un an, doi, cinci, descoperi ca te-a tras pe sfoara.

Sa credem ca nunta ar fi un drum spre fericire este o masluire a casatoriei, asemenea unei tagaduiri a crucii. Bucuria casatoriei inseamna pentru barbat si femeie impingerea impreuna a carului pe drumul urcator al vietii.

„N-ai suferit? Atunci n-ai iubit”, spune un poet.
Doar cei ce sufera pot iubi cu adevarat. Si, de aceea, tristetea este o insusire necesara a casatoriei.

„Casnicia – zice un filosof din vechime – e o lume infrumusetata de nadejde si intarita de napasta”. Asa cum otelul se caleste in furnal, asa si omul se intareste in casatorie, in focul greutatilor. Cand va priviti casatoria de la departare, toate par minunate. Insa cand va apropiati, veti vedea ce multe clipe grele are.
Dumnezeu zice ca „nu este bine sa fie omul singur” (Facere 2, 18), asa ca i-a pus alaturi un tovaras, pe cineva care sa-l ajute in viata, mai ales in luptele sale de credinta, fiindca pentru a-ti pastra credinta trebuie sa patimesti si sa rabzi multa durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Sau. El ni-l trimite, insa, atunci cand vede ca santem gata sa suferim. Unii, de indata ce vad o piedica, o iau la fuga. Uita de Dumnezeu si de Biserica. Insa credinta, Dumnezeu si Biserica nu sant o camasa pe care s-o dai jos de indata ce ai inceput sa asuzi.

Casatoria este, asadar, o calatorie printre necazuri si bucurii. Cand necazurile par coplesitoare, ar trebui sa-ti amintesti ca Dumnezeu este cu tine. El iti va ridica crucea. El a fost Cel ce ti-a pus pe frunte cununa casatoriei. Dar cand Il rugam ceva pe Dumnezeu, El nu ne da de indata solutia. Ne indruma inainte foarte incet. Uneori, ii ia ani ca s-o faca. Trebuie sa cercam durere, altfel viata nu va avea inteles. Veseleste-te, insa, caci Hristos patimeste cu tine, si Sfantul Duh „se roaga pentru noi cu suspinuri negraite” (cf. Romani 8, 26).

In al doilea rand, casatoria este o calatorie a dragostei. Inseamna plasmuirea unei noi fapturi omenesti, a unei noi persoane, caci, zice Evanghelia, „vor fi amandoi un trup” (Matei 19, 5; Marcu 10, 7). Dumnezeu uneste doi oameni si ii face una. Din aceasta unire a doi oameni, care se inteleg sa-si sincronizeze pasii si sa-si armonizeze bataile inimii, rasare o noua faptura omeneasca.

Dintr-o astfel de dragoste adanca si spontana, unul devine o prezenta, o realitate vie, in inima celuilalt.

„Sunt casatorit” inseamna ca nu pot trai nici macar o zi, nici macar o clipa, fara tovarasul meu de viata. Sotul meu, sotia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea ma implineste. El sau ea este cugetul mintii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.
Perechea schimba inele pentru a arata ca vor ramane uniti in incercarile vietii. Fiecare poarta un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o vena duce direct la inima. Numele celuilalt, adica, e scris in propria inima. Am putea spune ca unul da celuilalt sangele inimii sale. El sau ea il cuprinde pe celalalt in insasi miezul fiintei sale.

„Ce mai faci?”, a fost intrebat odata un scriitor. Acesta a ramas surprins. „Ce mai fac? Ce intrebare ciudata! O iubesc pe Olga, sotia mea”. Sotul traieste pentru a-si iubi sotia, iar sotia traieste pentru a-si iubi sotul.
Lucrul cel mai insemnat in casatorie este dragostea, iar dragostea inseamna a uni doua in una. Dumnezeu uraste despartirea si divortul. El vrea o unire nezdruncinata (cf. Matei 19, 3-9; Marcu 10, 2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mainii stangi, le pune pe cel al mainii drepte, apoi iarasi pe stanga, si in cele din urma le pune inapoi pe mana dreapta.

Incepe si sfarseste cu mana dreapta, fiindca aceasta este mana cu care lucram indeosebi. Aceasta inseamna si ca celalalt are acum mana mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sant legat de celalalt. Traiesc pentru celalalt, si pentru aceasta ii trec cu vederea greselile. O persoana care nu poate avea ingaduinta pentru alta nu se poate casatori.

Ce vrea perechea mea? Ce-l intereseaza? Ce-i face placere? Aceleasi lucruri ar trebui sa ma intereseze si sa-mi faca si mie placere. Caut si prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum il voi multumi astazi pe sotul meu? Cum o voi multumi astazi pe sotia mea?

Aceasta intrebare ar trebui sa si-o puna zilnic orice om casatorit. Ea se intereseaza de grijile lui, de preocuparile lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate in comun. El ii da intaietate de bunavoie. Pentru ca o iubeste, merge ultimul la culcare si se trezeste primul. Ii socoteste parintii ei ca si cum ar fi ai sai, ii iubeste si li se daruieste, fiindca stie ca casatoria este anevoioasa pentru parinti. Ii face mereu sa planga, deoarece i-a despartit de copilul lor.

Sotia isi arata dragostea pentru sot prin ascultare. Ea il asculta intocmai cum Biserica asculta de Hristos (Efeseni 5, 22-24). Fericirea ei este sa faca voia sotului. Impotrivirea, incapatanarea si nemultumirea sant securile care reteaza pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Barbatul este capul. Femeia este inima care iubeste. In clipele grele ale barbatului, ea ii sta alaturi, precum imparateasa Theodora langa imparatul Iustinian. In clipele lui de bucurie, ea incearca sa-l suie la inaltimi si la idealuri si mai mari. La vreme de necaz, ea sta langa el, ca o lume sublima si plina de pace, daruindu-i liniste.

Barbatul ar trebui sa tina minte ca sotia i-a fost incredintata de Dumnezeu. Sotia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, si pe care intr-o buna zi va trebui sa-l dea inapoi. El isi iubeste femeia asa cum Hristos iubeste Biserica (Efeseni 5, 25). O ocroteste, ii poarta de grija, ii da incredere, indeosebi cand este tulburata sau cand este bolnava. Stim cat de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricina pentru care Apostolul Petru ii indeamna pe barbati sa-si cinsteasca femeile (cf. 1 Petru 3, 7).

Sufletul unei femei se raneste, este adesea marunt, schimbator si poate cadea dintr-odata in deznadejde. De aceea, barbatul trebuie sa fie plin de dragoste si gingasie, si sa faca din ea comoara sa cea mai de pret. Casatoria, dragi prieteni, este o barcuta care pluteste pe valuri si printre stanci. Daca o scapi din grija chiar si o clipa, se va scufunda.

Dupa cum am vazut, casatoria este mai intai de toate o calatorie a durerii; in al doilea rand, o calatorie a dragostei; si, in al treilea rand, o calatorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, asa cum zice Sfanta Scriptura, o „taina mare” (Efeseni 5, 32).

Vorbim adesea de sapte taine. In aceasta privinta, o „taina” este semnul prezentei mistice a unei persoane sau a unei intamplari adevarate. O icoana, de pilda, este o taina. Cand i ne inchinam, nu ne inchinam lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Nascatoarei de Dumnezeu, sau sfantului zugravit in chip mistic.

Sfanta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenta. Si casatoria este o taina, o prezenta mistica, desi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunati intru numele meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Si de fiecare data cand se cununa doi oameni in numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde si arata pe insusi Hristos. Cand vedeti o pereche are constiinta acestui lucru, e ca si cum l-ati vedea pe Hristos. Impreuna, ei sant o aratare a lui Dumnezeu.

Acesta este si motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, in timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa si mirele sant un chip al lui Hristos si al Bisericii. Si nu doar acestea, dar si toate celelalte sant simbolice. Lumanarile aprinse simbolizeaza fecioarele cele intelepte. Atunci cand preotul pune aceste lumanari in mainile noilor casatoriti, e ca si cum le-ar zice: Asteptati-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor intelepte (Matei 25, 1-11).

Lumanarile mai simbolizeaza si limbile de foc care s-au pogorat la Cincizecime, si care au aratat, in esenta, prezenta Sfantului Duh (Faptele Apostolilor 2, 1-4). Inelele de cununie se tin in altar, pana ce sant luate de acolo de catre preot, fapt care arata ca nunta isi are inceputul in Hristos si va sfarsi in Hristos. Preotul le impreuneaza si mainile, pentru a arata ca insusi Hristos este Cel ce ii uneste. Hristos este in centrul tainei si in centrul vietii lor.

Toate elementele slujbei cununiei sant umbre si simboluri care arata prezenta lui Hristos. Cand stai undeva si vezi dintr-o data o umbra, stii ca se apropie cineva. Nu-l vezi, dar stii ca e acolo. Te trezesti dis-de-dimineata, si vezi zarea rosie a rasaritului. Stii ca, peste putina vreme, va iesi soarele. Si intr-adevar, de dupa munte, incepe sa rasara soarele.

Cand iti vezi casatoria, sotul, sotia, trupul perechii tale, cand iti vezi necazurile, toate cele ale casei tale, sa stii ca sant semne ale prezentei lui Hristos. E ca si cum ai auzi pasii lui Hristos, ca si cum ar veni, ca si cum ai fi gata sa-i auzi glasul.

Toate acestea sunt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne ca este cu noi. E adevarat totusi ca, din pricina grijilor si nelinistilor, simtim ca El lipseste. Dar Il putem vedea in umbre, si ne incredintam ca este cu noi. De aceasta, in Biserica timpurie nu exista o slujba aparte a cununiei. Barbatul si femeia mergeau pur si simplu la Biserica si se impartaseau impreuna. Ce inseamna asta? Ca de aici incolo viata lor devine o singura viata in Hristos.

Cununiile sau coroanele de nunta sant si ele simboluri ale prezentei lui Hristos. Si anume, ele simbolizeaza mucenicia. Sotul si sotia poarta cununi pentru a arata ca sunt gata sa se faca mucenici pentru Hristos.

A spune ca „Sunt casatorit” inseamna ca traiesc si mor pentru Hristos. „Sunt casatorit” inseamna ca tanjesc si insetez dupa Hristos. Cununile sant si semne imparatesti, asa ca sotul si sotia sant imparat si imparateasa, iar casa lor este imparatie, o imparatie a Bisericii, o prelungire a Bisericii

Care a fost inceputul casatoriei? Caderea in pacat a omului. Inainte de aceasta, nu era casatorie – nu in intelesul de astazi. Abia dupa Cadere, dupa ce Adam si Eva au fost izgoniti din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Facere 4, 1) si s-a pus inceput casatoriei. De ce atunci? Pentru ca sa-si aminteasca de caderea lor si de izgonirea din Rai, si sa caute sa se intoarca acolo. Casatoria este, prin urmare, o intoarcere in raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt casatorit” inseamna, asadar, ca sant un imparat, un madular credincios si adevarat al Bisericii.

Cununile simbolizeaza si biruinta cea mai de pe urma, ce va fi atinsa in imparatia cerurilor. Cand preotul ia cununiile, ii zice lui Hristos: „primeste cununile lor intru Imparatia ta”, ia-le in imparatia Ta si le tine acolo, pana la biruinta cea mai de pe urma. Asadar, casatoria e un drum: incepe pe pamant si se sfarseste in cer. Este o impreunare, o legatura cu Hristos, Care ne incredinteaza ca ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dansul.

Casatoria este un pod care ne duce de la pamant la cer. E ca si cum taina ar zice: Dincolo si mai presus de dragoste, dincolo si mai presus de sotul tau, de sotia ta, mai presus de intamplarile de zi cu zi, adu-ti aminte ca esti menit cerului, ca ai plecat pe un drum care te va duce acolo negresit. Mireasa si mirele isi dau mana unul altuia, iar preotul le tine pe ale amandurora, si ii duce in jurul mesei, dantuind si cantand. Casatoria este miscare, este sporire, este o calatorie ce se va incheia in cer, in vesnicie.

Casatoria pare sa uneasca doua persoane. Insa nu sant doua, ci trei. Barbatul se casatoreste cu femeia, si femeia se casatoreste cu barbatul, iar cei doi impreuna se casatoresc cu Hristos. Asadar, trei iau parte la taina, trei raman impreuna in viata. In dantuirea din jurul mesei, perechea este purtata de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta inseamna ca Hristos ne-a prins, ne-a izbavit, ne-a rascumparat si ne-a facut ai Sai. Aceasta este „taina cea mare” a nuntii (cf. Galateni 3, 13).

In latina, cuvantul „taina” a fost tradus cu „sacramentum”, care inseamna juramant. Si casatoria este un juramant, o fagaduinta, o impreunare, un legamant, asa cum am mai zis. Este o legatura netrecatoare cu Hristos. „Sunt casatorit”, asadar, inseamna ca mi-am robit inima lui Hristos. Daca vreti, va puteti casatori. Daca vreti, nu va casatoriti. Dar daca va casatoriti, acesta este intelesul casatoriei in Biserica Orthodoxa, cea care v-a adus intru fiinta. „Sunt casatorit” inseamna: „sunt robul lui Hristos.”

Arhimandritul Emilian Simonopetritul
(traducere din limba greaca de Radu Hagiu)

preluat de aici

„Suntem adevarati numai atunci cand plangem”


Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

citeste mai mult

Intrebare pentru inceputul anului: ce alegi, raiul sau iadul?


Când faci binele ce simţi? Bucurie şi veselie, chiar dacă mănânci ceapă şi măsline. Ai raiul în sufletul tău, eşti împărat. Ceea ce te face să simţi bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simţi întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă eşti şi împărat şi autocrator. Citiţi-l şi pe Shakespeare; veţi vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare şi în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile şi i-au căzut furculiţele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viaţa. Adică, faci rău şi simţi înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Aşadar de aici, din viaţa de faţă, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

citeste tot cuvantul Episcopului Augustin

Care este Voia Domnului?


Voia Domnului este mântuirea și fericirea noastră, acum și în veacul ce va să vină. Acum însă, așa cum deja ai descoperit, inima noastră bolnavă încă mai dorește să facă sau să aibă lucruri care o îmbolnăvesc și o întunecă. De aceea avem nevoie să învățăm să ne cunoaștem bunele dorințe prin asceză, prin „antrenament” condus de cei ce au înaintat pe Cale și știu să ne orienteze și nouă pașii. Iar când sfatul duhovnicului stârnește nedumerire sau chiar împotrivire în inima sau mintea noastră, să oferim tot acel tumult sufletesc Domnului în rugăciune cerându-I să facă din el loc de întâlnire și zidire duhovnicească. Vei trăi astfel încă multe alte minuni pe Cale și vei învăța, clipă de clipă, ce înseamnă să-I dăm Lui „toată viața noastră”. Viața noastră nu este o poveste în desfășurare, ci chiar vâltoarea trăirilor noastre, acest plin și preaplin psihosomatic numit eu care tânjește după Sensul, Binele și Adevărul pe care noi, fiecare, Îl putem primi și urma clipă de clipă.
Da, Copila mea, chemându-L pe Domnul, ne lepădăm de voia noastră bolnavă, care ne duce la atâta suferință fără rost, și ne așezăm, mereu mai profund, în voia Lui care, în realitate, e chiar voia noastră cea bună. De știut, nu vom ști niciodată așa cum știm „tabla înmulțirii”, dar vom simți și cunoaște, tot mai adânc lucrând poruncile Lui, după putere.

preluat de aici

Urare pentru noul an: „Toate acestea au fost de la Mine”


Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea sfântului Serafim, Sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

Din cuvintele Cuviosului Stareț:
„Nicio picătură din lacrimile mamei nu piere în zadar! Rugăciunea mamei are mare putere”.
„Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Sfântul spunea despre sine:
„Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”.

Imitându-și sfântul protector, Părintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sfântului Serafim din Sarov.
Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Părintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vieții bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor și plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari păcătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viață duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adâncă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă strălucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.
Următorul text cuprinde o scrisoare trimisă de către Părintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era în închisoare. Este o omilie plină de mângâiere și bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului.

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atât de specială pentru Mine să te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea împrejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,
Aceasta a fost de la Mine.
Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul în care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și înțelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămările Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: „Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău”. Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?
Aceasta a fost de la Mine.
Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tău iar tu te simți sfârșit,
Aceasta a fost de la Mine.
Ți-ai făcut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau să lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine.
Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtătoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să îndeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fără Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, îndurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău îți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate cărările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea să nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,
Aceasta a fost de la Mine.
Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te înțeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,
Toate acestea au fost de la Mine.

preluat de aici

« Older entries