Poveste cu talc: simpla acceptare


A fost odata un fermier sarac care avea un fiu si un mic teren undeva in muntii Greciei, pe vremea dominatiei turcesti. Viata era grea si viata era scurta.
Intr-o zi, pe cand saracul fermier lucra pe camp, un superb cal alb a aparut si s-a asezat langa fermier, pascand in liniste.
Raspandindu-se vestea, toti vecinii fermierului au venit la el, felicitandu-l pentru animalul gasit. „Ce noroc pe tine!” au spus ei. „Acum vei putea sa folosesti calul ca sa ari pamantul si sa te duci cu caruta la piata- o sa te imbogatesti”.
Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram pamantul, cand, dintr-o data, a aparut acest cal si a inceput sa pasca. Etsi einai- asta e!”

In urmatoarele zile, calul a ramas, dar nimeni nu a venit dupa el, iar fiul fermierului a vrut sa vada daca il poate calari. Cu toate ca baiatul nu avea sa, a vazut ca putea sa calareasca fara sa- si dusi au fost. Din nefericire, dupa un timp au ajuns la niste crengi plecate, iar fiul fermierului a fost aruncat de pe cal, a cazut si si-a rupt piciorul.
Vecinii fermierului au venit in fuga. „Ce ghinion pe tine!” spuneau ei. „Fiul tau a cazut de pe cal si si-a rupt piciorul. Nu va mai putea sa te ajute la camp si mai mult decat sigur veti muri de foame.”
Batranul a zambit bland. Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram la camp si a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa il calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Etsi einai- asta e!”

Doua zile mai tarziu, garda sultanului a sosit in sat, cautand recruti pentru armata. Pe acea vreme, sultanul purta o lupta impotriva unui dusman foarte puternic. Soldatii l-au gasit pe fiul fermierului (care ar fi fost un soldat ideal), dar cand si-au dat seama ca baiatul are un picior rupt, l-au lasat si au mers in satul urmator pentru a cauta recruti acolo.
Cand au auzit vestile, satenii au venit in fuga, „Ce noroc pe tine!” i-au spus. „Oamenii sultanului au venit sa-ti ia fiul, dar cand au vazut ca are un picior rupt l-au lasat si au plecat in satul urmator. Dumnezeu te iubeste cu adevarat!

Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram pamantul si a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa il calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Garzile sultanului au venit sa-mi ia baiiatul in armata, dar cand au vazutca are un picior rupt, l-au lasat si au mers mai departe in satul urmator. Etsi einai- asta e!”

Zilele au trecut si piciorul baiatului a inceput sa se vindece. Dar, intr-o dimineata, fermierul s-a trezit si a vazut ca, peste noapte, calul disparuse.
Cand au auzit vestile, satenii au venit in fuga. „Ce ghinion pe tine!” spusera ei. „Frumosul cal alb a disparut- un animal asa de bun, si asa de valoros. Ce pierdere grava! Nu mai ai pentru ce trai!”
Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. „Tot ce stiu e ca lucram pamantul, si a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa il calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Garzile sultanului au venit sa-mi ia baiatul in armata, dar cand au vazut ca are un picior rupt, l-au lasat si au mers mai departe in satul urmator. Apoi, frumosul cal a disparut in mijlocul noptii. Etsi einai- asta e!”

Pe masura ce zilele treceau, fiul fiermierului s-a insanatosit si a putut sa umble din nou. Cand a fost suficient de bine, a mers sa caute frumosul cal alb.
Zilele au trecut, si fiermierul a continuat sa lucreze pamantul. Uneori era foarte cald, alteori era foarte frig, si, din cand in cand, era tocmai bine.
Cateva luni mai tarziu, fiul fermierului s-a reintors. „Nu o sa-ti vina sa crezi ce s-a intamplat”, spuse el. „Am mers pe urmele calului cat am putut de bine si l-am gasit la vreo 20 mile distanta. Pe spatele sau calarea cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata. Pana la urma, i-am cerut tatalui ei mana fiicei sale si, ca zestre, mi-a dat calul alb. Asa ca eu m-am intors, calul s-a intors si am si cea mai frumoasa sotie din lume.”

Cum au auzit vestile, satenii au venit in fuga. „Ce noroc pe tine!” spuneau toti. „Fiul tau a plecat sa caute calul si s-a intors nu numai cu calul, dar si cu o nevasta frumoasa. Cat de norocos esti! Cred ca esti cel mai norocos om de pe pamant!”
Batranul a zambit bland. „Nu stiu daca sunt norocos sau ghinionist. Tot ce stiu e ca lucram pamantul si ca a aparut un superb cal alb; fiul meu a incercat sa-l calareasca, dar a cazut si si-a rupt piciorul. Garzile sultanului au venit sa-mi ia baiatul la lupta, dar cand au vazut ca are un picior rupt, l-au lasat aici. Apoi, calul a fugit si cand fiul meu a mers sa-l caute si-a gasit nevasta visurilor sale si a adus-o aici. Etsi einai- asta e!”

Lunile au trecut si intr-una din zile, batranul a murit.
Cand au aflat vestile, vecinii au venit in fuga. „Ce trist!” ii spuneau ei fiului. „Cand toate mergeau asa de bine, tatal tau a murit”. Tanarul nu a spus nimic, dar i-a condus pe vecini in camera unde era asezat tatal sau.
Pe buzele batranului era inca un suras bland.

O neputinta a crestinilor de astazi- Parintele Simeon Kraiopoulos


„Sunt foarte multi oameni, din cate stiu eu, care cred in Dumnezeu, care merg la biserica, se impartasesc, se spovedesc si care, desi aud si citesc Evanghelia, desi citesc textele patristice si vietile Sfintilor, desi vor sa sporeasca in viata duhovniceasca, vor sa incerce si ei ceva, in cele din urma nu izbutesc nimic.
Lucrurile dovedesc ca, in ciuda dorintei lor, in ciuda eforturilor lor, in ciuda faptului ca citesc mult, voiesc mult si lucreaza nu ajung acolo unde doresc sa ajunga, acolo unde trebuie sa ajunga, acolo unde sunt chemati sa ajunga.
Fireste, rezultatul, finalul acestei situatii este deznadejdea, este izolarea, este dezamagirea, este o convingere subconstienta ca nu se intampla nimic. Este convingerea ca nimanui nu i s-a intamplat nimic din cele cate se spun. Stiti, astazi acest sentiment isi gaseste loc, larg, in sufletele crestinilor. Se poate ca teoretic, logic, sa credem, dar inlauntrul nostru, in adancul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem incredintarea ca acela s-a sfintit cu adevarat, ca a trait viata sfanta, ca acel mare pacatos a devenit un mare sfant, sau ca acea mare pacatoasa a devenit o mare sfanta. Nu avem aceasta incredintare inlauntrul nostru astazi.(*)
Asadar, isi face loc indoiala si ajungem sa credem, in adancul nostru, in subconstientul nostru, ca numai in carti sunt scrise acestea, dar ca nu se intampla intocmai. Sau, ajungem in punctul- foarte adesea- ca cineva sa se excluda pe sine. Adica, despre toti ceilalti crede ca Dumnezeu a facut minuni cu ei, dar despre sine este convins ca nu i se pot intampla minuni.
Crede, se straduieste, se nevoieste, citeste, se impartaseste, se spovedeste, dar nu vede nicio sporire, ajunge sa creada ca: „se intampla doar oamenilor care au trait in alte vremuri, sau altor oameni care traiesc astazi, dar pentru mine nu exista sporire, pentru mine nu exista speranta de a mi se intampla o asemenea minune”, desi Hristos a venit sa mantuiasca toti oamenii, prin urmare si pe el.
Daca omul are in adancul lui, in subconstient, aceasta retinere, aceasta indoiala este inchisa complet, usa sufletului sau prin care va trece harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, il va invia si il va face om duhovnicesc.
Unui astfel de om, care nu-si bate joc de sine, care se nevoieste cu adevarat si cu adevarat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat sa ajunga si unde trebuie sa ajunga, cred ca asa trebuie sa i se intample. Adica, nu are in el iubire adevarata si se misca gresit catre ceilalti. Ori se ataseaza de cineva, ori ia o pozitie mincinoasa fata de ceilalti oameni, ori este inchis fata de ceilalti, este izolat de ceilalti si inlauntrul lui se cuibareste iubirea de sine, daruirea pentru sine si nu deschiderea fata de ceilalti.
Oricine poate fi victima acestei realitati care exista in el, fara ca macar sa banuiasca.
Acesta este motivul pentru care, chiar in ceasul acesta, in care ascultam cu totii, cele auzite nu ajung pana la usa acestei stari bolnavicioase, nu dau la o parte valul care acopera aceasta realitate, cat sa descopere ochilor nostri starea bolnavicioasa in care ne aflam si, astfel, sa hotaram sa cerem vindecare si, in cele din urma, sa ne vindecam, sa ne eliberam de boala. Sa nu fie in zadar dorinta, iubirea, stradania, nevointa, lectura si orice ascultam si vedem, ci sa rodeasca in fiinta noastra.

(Fragment din „Te cunosti pe tine insuti?”- scrisa de Arhimandrit Simeon Kraiopoulos)

(*) Parintele se refera la orbirea generala din randul celor considerati credinciosi, la necredinta, de fapt, care domneste in adancul sufletului lor, la neputinta de a intelege cat de viu este Cuvantul Mantuitorului din Evanghelie.

gand pentru azi


Calea catre vesnicie, catre rai, catre Viata este de fapt Calea catre cunoasterea de sine. Diavolul ne lupta astazi prin bolile psihice de multe feluri care sunt de fapt obstacole in calea Vietii, in calea cunoasterii sinelui si a vietii celei adevarate, bube mari care nu te lasa sa traiesti. Conflictele interioare nu sunt altceva decat lupta aceasta intre „cainii patimilor” care iti urla ca „nu ai dreptul la viata” si dorinta puternica de a trai, de a fi viu in Hristos.

Deslusirea povestii de viata


Omul este, prin constituţia sa (cea după chipul lui Dumnezeu ca fire şi ipostas), un „inel de legătură între văzut şi nevăzut”:
o Pe de o parte omul se arată în lume sub aspectul unui corp obiectiv asemănător celui al lucrurilor. Se face văzut pentru sine şi pentru ceilalţi, acţionează în lume prin mişcări văzute.
o Pe de altă parte, omul este suflet viu (trup însufleţit şi suflet întrupat) făcut din trăirile sale, impresiile, dorinţele, eforturile, bucuriile şi suferinţele lui pe care le încearcă în inima lui, în ascuns. Nevăzutul omului, sinele său ascuns, tainic şi impenetrabil, e traversat de o privire care îi străpunge inima, exact acolo unde este ascunsul său. Această privire este privirea lui Dumnezeu. Omul nu e om decât în relaţia sa cu Dumnezeu. Această relaţie se desfăşoară în ascuns. Condiţia umană nu se mai defineşte pe plan uman prin sistemul relaţiilor reciproce între oameni, ci prin relaţia lăuntrică a fiecăruia cu Dumnezeu. Adevărata condiţie umană este „condiţia de fiu în Fiul”.
Condiţia de fii cere de la noi o participare, o con-lucrare cu Dumnezeu, care este dificilă pentru că merge împotriva spontaneităţii instinctive a firii neînduhovnicite.

Când omul se preocupă de ceea ce „vede lumea” şi nu de ceea ce se petrece „în ascuns”, apare o distanţă între cele dinăuntru şi cele din afară, distanţă din care ţâşneşte ipocrizia şi făţărnicia care domneşte în lumea oamenilor. (Vezi Matei 6,1-18).

Cel mai adesea oamenii caută în privirea celorlalţi o justificare a ceea ce fac şi a ceea ce sunt -„prestigiul”. Atunci omul cade din condiţia sa de om şi-şi fixează interesul în această lume care este mai puţin decât el şi îşi reglează conştiinţa şi dorinţele după ea.

Dumnezeu bate la uşa inimii omului, şi acolo i se dezvăluie, i se arată, se face cunoscut, iar omul cunoşte şi simte că este cunoscut şi iubit doar cu inima, în inimă, în duhul său devenit templu al Duhului Sfant. Când omul fuge de Dumnezeu, se ascunde „in cele din afară” iar. inima devine o oarbă faţă de ea însăşi şi de Adevăr, o surdă la Cuvântul Vieţii care nu încetează să-i vorbească, o insensibilă la pulsiunile pe care i le comunică Iubirea, o învârtoşată, o închisă în ea însăşi, de egoul care se socoteşte de acum înainte unica realitate, plasându-se în centrul a tot ceea ce i se întâmplă şi considerând că nu datorează nimic nimănui.

o Devine izvorul „relelor” pe care le menţionează Mântuitorul că izvorăsc din inima omului (Matei: 15,19 şi Marcu 7,21 – 22): gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, cugete rele, lăcomii, viclenii, înşelăciune, neruşinare, ochi pizmaş, trufie, uşurătate.

o Raportând totul la sine, se aruncă de fapt în afara sa, căutând ceea ce îi face plăcere şi transformând lucrurile lumii din afară, inclusiv pe sine, în idoli, în instrumente de căutare a plăcerii şi confortului

o Loc al durerii propriei vieţi, al repetării scenariilor de viaţă şi nereuşitelor din relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.

Curăţirea inimii noastre, a locului de întâlnire a Domnului cu noi, a ascunsului nostru, presupune:
• cunoaşterea schemelor şi gândurilor care au ocupat locul inimii noastre.
• numirea lor, anamneză, retrăirea lor cu rugăciune şi în prezenţa Domnului
• chemarea ajutorului Domnului pentru a ne elibera de puterea lor
• dezbrăcarea de ele şi îmbrăcarea cu ajutorul Domnului prin rugăciune şi Sfintele Taine (acte simultane)
• primenirea locului inimii, loc de întâlnire cu Domnul, printr-o continuă Liturghie a iertarii.

Chiar actul identificării şi retrăirii evenimentelor care au determinat schemele noastre de gândire, făcut cu rugăciune, devine un act de eliberare de ele, un proces de vindecare pentru că energia din scheme se consumă în retrăirea durerii ei şi rugăciunea o transformă în putere de viaţă, în energie eliberatoare şi vindecătoare.

Poveştile noastre sunt formate din amestecul de sentimente, credinte si concluzii pe care le-am acumulat si le-am purtat dupa noi toata viata. Experienţele trăite atârna greu, deoarece sălăşluiesc în cadrul ego-urilor proprii, care au aproape întotdeauna o tenta serioasa. Rareori sunt pline de lumina, iubire si de zbenguiala vesela a unui copil care se joaca, dar cel mai des se concentrează asupra negativului. Intreaga baza a poveştilor noastre exista în spaţiul a ceea ce ar fi trebuit sa fie, sau ar fi putut sa fie. Experienţele ne sunt presărate cu durere, pierdere si regret, în plus fiind poleite cu speranţa, dorinţa si fantezie. Dramele locuiesc în memoria trecutului si în fantezia viitorului. Fiecare gând negativ cu privire la trecut care ne intra în minte trăieşte în cadrul poveştilor proprii, la fel cum se întâmpla cu toate sentimentele de pierdere si de lipsa de speranţa. Fanteziile legate de „Când se va întâmpla asta”, sau” Când îmi voi atinge/ în sfârşit scopul’, coexista în istorisirile în cauza.

Rareori întâmplările trăite apar în momentul prezent, atunci când ne mulţumim, pur si simplu, cu ceea ce exista.
Precum umbrele, poveştile proprii ne urmăresc oriunde mergem, ascunzând adevărul despre cine suntem. Nu se afla niciodată departe, însa pot fi văzute numai atunci când sunt examinate în lumina zilei.

Exerciţiu: închideţi ochii si încercaţi sa va amintiţi un moment în care au fost mici, înaintea vârstei de cinci sau sase ani, când v-ati simţit pierduţi, singuri, trişti sau speriaţi – o anumita perioada în care s-a întâmplat ceva care v-a zguduit realitatea.

Exemplu: Incidentul care mi-a apărut era o scena din fata casei în care am trăit când aveam trei ani. Puteam vedea multi oameni care alergau de colo-colo, adapostindu-se dupa tufişuri si vorbind încet unii cu alţii. Stăteam lângă casa, ascunsa într-un colt de lângă perete. Cineva tocmai jefuise un magazin din cartier, iar politia credea ca omul a fugit prin curtea noastră. Intreaga mea familie si vecinii căutau indicii pentru a ajuta la capturarea acestui hot. Stăteam deoparte, speriata si separata de grup. Nimeni nu părea sa ma observe. Simţeam ca sunt prinsa într-o lume în care nu aveam nici un rol. Tot ce puteam vedea prin ochii mei de copil de trei ani era un grup de adulţi căreia nu-i pasa unde ma aflam, sau ceea ce făceam.
Fara sa-mi dau seama, în acea zi am luat o decizie importanta care avea sa-mi modifice pentru totdeauna felul în care ma percepeam pe mine si pe alţii. Am făcut ca acest incident sa însemne ca nimeni nu tine la mine. Si, ca orice om bun, trebuia sa inventez ceva care sa explice motivul pentru care nimeni nu-mi dădea atenţie. Am decis sa consider ca nu eram destul de importanta pentru a le merita atenţia – deoarece, la urma urmei, daca as fi fost, familia si rudele m-ar fi observat si le-ar fi pasat de faptul ca ma simţeam singura si ignorata. Desigur, as fi ales oricare dintre interpretările pe care le atribuisem, însa odată ce am ajuns în interiorul povestii mele, a trebuit sa aleg explicaţia care avea sa-mi ia cea mai multa putere. S-a dovedit, bineînţeles, ca „nimănui nu-i pasa de mine” este una dintre convingerile esenţiale ale umbrei mele si tema centrala în povestea personala. Chiar si dupa treizeci de ani, când ma gândesc la acest moment înca îmi amintesc ca ma simţeam total exclusa si singura.

Elizabeth, o fata timida si cea mai tânăra din grupul nostru, a aşteptat tăcuta sa-i vina rândul si a vorbit doar dupa ce am asigurat-o din nou ca totul era în regula. Cu voce stinsa, Elizabeth ne-a spus ca era unica la părinţi, ca tatăl si mama sa aveau studii superioare si ca si-au pus întotdeauna speranţe foarte mari în ea. Spre marea dezamăgire a părinţilor ei, Elizabeth nu s-a descurcat niciodată bine la scoală. Pâna si cei mai buni meditatori nu au reuşit s-o ajute sa-si mărească notele, iar la vârsta de şaptesprezece ani a primit vestea zdrobitoare ca nu fusese acceptata la universitatea pe care părinţii o aleseră pentru ea.
Elizabeth a ales ca acest incident sa însemne ca „ceva nu este în regula cu mine”, iar aceasta convingere a umbrei a devenit tema povestii vieţii ei. S-a simţit ca o ratata si s-a resemnat cu gândul ca viata ei va fi mereu lipsita de valoare. Având în vedere ca s-a decis deja ca nu este suficient de deşteaptă pentru a câştiga aprobarea părinţilor, a optat sa nu mai meargă la facultate si si-a concentrat toata atenţia asupra căsătoriei si întemeierii unei familii. Insa, dupa trei ani în care a încercat sa ramâna însărcinata, doctorii i-au spus ca nu putea face copii. S-a confruntat, din nou, cu sentimentul copleşitor ca „ceva nu era în regula cu ea” si ca îsi dezamăgea soţul, familia si pe ea însasi.

Exista trei mari credinţe ale umbrei, împărtăşite de aproape fiecare fiinţa omeneasca – si anume:
Nu sunt destul de bun(a).
Nu am nici o importanta.
Ceva nu este în regula cu mine.

Totodată, mai exista nenumărate variatiuni ale acestor convingeri. în timp ce citiţi lista de mai jos cu’
certitudini ale umbrei, vedeţi daca sunteţi capabili sa identificaţi convingerea esenţiala care este tema
povestii voastre.

Nimeni nu ma place.
Nu ma integrez nicăieri.
Ceva este în neregula cu mine.
Sunt prea prost (proasta).
Sunt incompetent(a).
Nu ma doreşte nimeni.
Nu ofer suficient.
Sunt calcat(a) în picioare.
Nu am nimic special.
Sunt nevrednic(a).
Nu merit nimic.
Sunt nepotrivit(a).
Sunt incompetent(a).
Nu sunt important(a).
N-am valoare.
Viata mea nu creează nici o schimbare în jur.
Sunt un nimeni.
Sunt ranit(a).
Sunt un nenorocit (o nenorocita).
Sunt o greseala.
Sunt rau (rea).
Nu sunt în regula.
Sunt incomplet(a).
Am defecte.
Nu merit sa fiu iubit(a)
Sunt un ratat (ratata).
Nimănui nu-i pasa de mine.
Nu pot avea încredere în nimeni.

Atunci când credinţele umbrei sunt declanşate, acestea ne potenţează poveştile, demonstrându-ne cât de „exacte” si de „adevărate” sunt dramele pe care le trăim. Fiecare gând pe care îl avem ne declanşează un răspuns emoţional în corp, iar atunci când trăim în cadrul povestii, avem acces la o gama foarte redusa de trăiri. Exista doar sentimentele experienţelor trăite: resemnare, lipsa, resentiment, victimizare, singurătate, mânie, vina, ruşine, disperare, deznădejde, tristeţe, frica, gelozie, invidie, regret, autocompatimire si dispreţ de sine.

REFRENUL POVESTII PERSONALE

Cum putem sa ne dam seama ca trăim în interiorul poveştilor noastre. Cum le putem auzi? O cale sigura de a afla daca ne trăim povestea este de a analiza calitatea gândurilor si a dialogului interior pe care le avem frecvent. Mulţi oameni îsi petrec o mare parte din viata fiind în alta parte decât în locul în care se găsesc în momentul prezent.
Atunci când se afla la serviciu se gândesc ca si-ar dori sa fie acasă. Atunci când sunt acasă mintea le zboară la vacanta. Când se plimba cu copiii lor în parc, îsi imaginează ca vizionează emisiunea preferata de la televizor. Corpurile lor sunt prezente însa minţile le zburda în alta parte.

Privirea ‘în viitor este un semn clar ca ne aflam adânc înrădăcinaţi în povestea noastră.

Când te afli în interiorul povestii personale, calitatea gândurilor avute poate varia de la frica si
morbiditate – cum ar fi grija pentru accidente stupide sau tragedii improbabile – la trivialitate si
absurditate, ca de exemplu obsesia legata de un nasture lipsa de la bluza sau de câinele vecinului care îsi face nevoile pe peluza voastră.

Atunci când ne aflam ‘în povestea personala, niciodată un gând nu vine o singura data. Nu ne gândim ca: Mi-as dori sa am parte de o relaţie minunata si lăsam lucrurile sa fie asa.
Din contra, gândim în felul următor: „Of, sper ca el sa apară repede. Sper sa nu aiba o fosta soţie. Mi-as ‘ dori să fie blând si iubitor si să-mi cumpere un inel. Sper sa nu râgâie, sau sa-mi imputa baia. Putem visa ca stam pe o plaja din Hawaii, arătând mai bine decât în ultimii zece ani si făcând dragoste pasional. Apoi ne spunem în gând: „Nădăjduiesc sa nu ma rănească si sa nu fie ca ultimul nemernic mincinos”. Si când ne gândim la ultimul ticălos cu care am avut o relaţie, începem imediat sa ne amintim cât de rau am fost trataţi si cât de bine am fi dus-o, daca nu ne-am fi întâlnit cu acea persoana, în cadrul poveştilor, retrăim aceleaşi gânduri mereu – viitor, trecut, viitor, trecut, viitor, trecut, trecut, trecut – povestea tot continua la nesfârşit. Nu oboseşte niciodată.

Atunci când ne complăcem în micimea experienţelor individuale, adeseori devine atât de dureros, încât unicul mod prin care mintea poate face fata suferinţei este visatul cu ochii deschişi, sau trăirea în trecut.

Nota mea: Cu alte cuvinte, atunci cand nu Il lasam pe Dumnezeu sa intervina in viata noastra,si ne ghidam dupa capul/ego-ul nostru, atunci cand uitam ca nu suntem decat copiii Lui, atunci cand uitam sa ne jucam si luam lucrurile prea in serios, si ne certam sau ne blocam/deznadajduim, uitandu-ne prea mult la pacate- atunci, da, suntem in povestea noastra (si atat), si nu in cea in care suntem cu Domnul, traind liber si spontan fiecare moment al vietii.

Psalmii 55 si 58


Psalmul 55

1. Miluieste-ma, Doamne, ca m-a necajit omul; toata ziua razboindu-se, m-a necajit.
2. Calcatu-m-au vrajmasii mei toata ziua, ca multi sunt cei ce lupta cu mine, din inaltime.
3. Ziua cand ma voi teme, voi nadajdui in Tine.
4. In Dumnezeu voi lauda toate cucintele mele, toata ziua; in Dumnezeu am nadajduit, nu ma voi teme: Ce-mi va face mie omul?
5. Toata ziua cuvintele mele au urat, impotriva mea toate gandurile lor sunt spre rau.
6. Locui-vor langa mine si se vor ascunde; ei vor pazi calcaiul meu, ca si cum ar cauta sufletul meu.
7. Pentru nimic nu-i vei mantui pe ei; in manie popoare vei sfarama, Dumnezeule.
8. Viata mea am spus-o Tie; pune lacrimile mele inaintea Ta, dupa fagaduinta Ta.
9. Intoarce-se-vor vrajmasii mei inapoi, in orice zi Te voi chema. Iata, am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu. In Dumnezeu voi lauda graiul, in Dumnezeu voi lauda cuvantul;
10. In Dumnezeu am nadajduit, nu ma voi teme: Ce-mi va face mie omul?
11. In mine sunt, Dumnezeule, fagaduintele pe care le voi aduce laudei Tale,
12. Ca ai izbavit sufletul meu de la moarte, picioarele mele de alunecare, ca bine sa plac inaintea lui Dumnezeu, in lumina celor vii.

Psalmul 58

1. Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Dumnezeule, şi de cei ce se scoală împotriva mea, izbăveşte-mă.
2. Izbăveşte-mă de cei ce lucrează fărădelegea şi de bărbaţii vărsărilor de sânge mă izbăveşte.
3. Că iată au vânat sufletul meu, stătut-au împotriva mea cei tari.
4. Nici fărădelegea şi nici păcatul meu nu sunt pricină, Doamne. Fără de nelegiuire am alergat şi m-am îndreptat spre Tine;
5. Scoală-Te, întru întâmpinarea mea şi vezi. Şi Tu, Doamne, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel,
6. Ia aminte să cercetezi toate neamurile; să nu Te milostiveşti de toii cei ce lucrează fărădelegea.
7. Întoarce-se-vor spre seară şi vor flămânzi ca un câine şi vor înconjura cetatea.
8. Iată, vor striga cu gura lor şi sabie în buzele lor, că cine i-a auzit?
9. Şi Tu, Doamne, vei râde de ei, vei face de nimic toate neamurile.
10. Puterea mea în Tine o voi păzi, că Tu, Dumnezeule, sprijinitorul meu eşti. Dumnezeul meu, mila Ta mă va întâmpina;
11. Dumnezeu îmi va arăta înfrângerea duşmanilor mei.
12. Să nu-i omori pe ei, ca nu cumva să uite legea Ta;
13. Risipeşte-i pe ei cu puterea Ta şi doboară-i pe ei, apărătorul meu, Doamne.
14. Păcatul gurii lor, cuvântul buzelor lor, să se prindă întru mândria lor şi de blestemul şi minciuna lor se va duce vestea.
15. Nimiceşte-i, întru mânia Ta nimiceşte-i, ca să nu mai fie!
16. Şi vor cunoaşte că Dumnezeu stăpâneşte pe Iacob şi marginile pământului.
17. Întoarce-se-vor spre seară şi vor flămânzi ca un câine şi vor înconjura cetatea.
18. Ei se vor risipi să mănânce; iar de nu se vor sătura, vor murmura.
19. Iar eu voi lăuda puterea Ta şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta.
20. Că Te-ai făcut sprijinitorul meu şi scăparea mea în ziua necazului meu.
21. Ajutorul meu eşti, ţie-Ţi voi cânta, că Tu, Dumnezeule, sprijinitorul meu eşti, Dumnezeul meu, mila mea.

Cuvant despre slava desarta- Sfantul Ioan Scararul


Sfîntul Ioan ne introduce în subiectul treptei acesteia prin vorbe foarte sugestive: “Să vorbim acum pe scurt despre începutul şi plinătatea patimilor necuvioasei închipuiri de sine. (…) În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Si de toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpînit de slava deşartă cînd postesc; dezlegîndu-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpîneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcîndu-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbîndu-le in haine nearătoase, iarăşi sunt stăpînit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcînd, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu coarne, totdeauna unul stă drept împotriva mea”.

Sunt sigur că fiecare din noi înţelege ceea ce spune Sfîntul Ioan. Slava deşartă e începutul mîndriei, este lauda de sine pentru lucrul bine făcut. Este dorinţa de recunoaştere din partea celorlalţi, iubirea de laudă. Sfântul Ioan spune: „Duhul deznădejdii se bucură văzînd înmulțindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzînd înmulțindu-se virtutea”.
Care sunt semnele că ne-am prins în mrejele acestei patimi şi că am fost copleşiţi de dracul slavei deşarte? Sfîntul Ioan înşiră mai multe dintre ele. Slava deşartă intră în viaţa noastră cînd ne îngrijim de ceea ce gîndesc ceilalţi despre noi. Îşi înfige rădăcinile in inimile noastre cînd începem să ne îngrijorăm de dezaprobarea celorlalți şi să fim mulţumiţi cînd ne aprobă. Ne robeşte inimile cînd ne bucurăm de laudele lor şi ni le stăpîneşte cînd începem să lucrăm pentru cuvintele de laudă care ne aduc aşa o bucurie. Sfîntul Ioan zice: „Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părînd că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deşartă. (…) E propriu celor înalţi cu cugetul să rabde cu bărbăţie şi cu bucurie ocările; dar e propriu celor sfinţi și cuvioși să treacă nevătămaţi prin laude”. Cum putem izbîndi asupra slavei deşarte? Sfîntul Ioan dă îndemnuri foarte clare în acest sens: „Începutul necăutării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte, iar sfîrşitul (dacă este vreun sfîrşit al adîncului fără fund), este a face in chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea”.

Vorbele acestea sunt atît de uşor de scris şi de citit, dar de pus în practică nu e chiar aşa de uşor. Dacă se poate vorbi despre lucrul pe care am învăţat să-l facem în lumea noastră modernă atunci acela este cum să ne vindem pe noi înşine, să ne facem observaţi, să ne împingem înainte. De exemplu, suntem îndemnaţi de timpuriu să ne „îmbrăcăm pentru succes”. În şcoală primim îndrumare despre cum să ne scoatem în evidenţă, iar odată ce începem liceul ni se oferă cursuri de genul: „Cum să te vinzi” la primul interviu pentru locul de muncă. Noi, oamenii moderni, suntem obsedaţi de înfăţişarea exterioară, suntem controlaţi de optiniile celorlalţi şi covîrşiţi de nevoia de a ne alinia cu ceilalţi. Și e foarte uşor să aducem cu noi această practică în viaţa duhovnicească; să pierdem ținta din vedere și să ne modelăm viața pentru a plăcea „mulţimii”. Lucrul acesta însă ne poate vătăma în două moduri. Poate sau să ne motiveze să părem evlavioși la înfăţişare (adică să zicem ceea ce trebuie, să citim cărțile care trebuie, să ne închinăm cum trebuie, să participăm la slujbe, să ţinem posturile etc.), în așa fel încît ceilalţi să observe și să zică lucruri bune despre noi, sau să dăm înapoi de la o viaţă duhovnicească completă. Realitatea e că nu întotdeauna suntem înconjurați de simpatizanți ai credinţei noastre. Cîteodată dragostea de laudă și de aprobarea oamenilor, frica să nu creăm impresia că am devenit zeloți, ne pot împiedica să zicem ceea ce trebuie să zicem, să citim ceea ce trebuie, să ne închinăm cum se cuvine, să mergem la slujbele Bisericii, să ţinem posturile etc.

Problema cheie este atitudinea noastră: „De ce facem ceea ce facem?”. Cum putem distinge răspunsul la întrebarea aceasta? O modalitate este de a ne întreba:

“Mă comport în alt fel cînd nimeni nu e în preajmă și nu pot fi văzut de nimeni?”
“Spun la toată lumea despre strădaniile mele duhovniceşti și despre binecuvîntările primite?”
”Mi se întîmplă să-mi tot circule în minte ceea ce au zis alţii despre mine sau ce le-am zis eu lor?”
„Mă comport şi vorbesc ca şi cum aş fi cunoscut în mod practic adevăruri duhovniceşti despre care numai am citit de fapt?”
„Mă descurajez şi renunţ cînd nimeni nu bagă în seamă contribuţia mea sau/şi cînd nu primesc lauda şi mulţumirea pe care am impresia că le merit?”
„Nu-mi ascund cumva păcatele şi căderile faţă de ceilalţi, pînă în măsura în care să mint sau să ascund adevărul în aşa fel încît greşalele melc să nu fie descoperite de ceilalţi?” „Cînd sunt criticat, încep să mă apăr?” „Am tentaţia să mă asigur că toţi au înţeles ce m-a determinat să fac cutare lucru?”.

Dacă răspunsul la oricare dintre acestea este „da”, atunci slava deşartă este vie în sufletul nostru. Să nu ne descurajăm însă de aceasta, ci mai bine să ne căim. După cum zice Sfîntul Ioan: De multe ori, prădaţi fiind de slavă deşartă, întorcîndu-ne am prădat-o pe ea cu mai multă iscusinţă. Căci am văzut pe unii răpiţi din lucrarea duhovnicească, de slava deşartă; dar punîndu-se un început vrednic de mustrare, sfîrşitul s-a făcut vrednic de laudă, pentru schimbarea cugetului”.

Dar cum ne schimbăm intenţiile? Sfîntul Ioan ne dă un sfat foarte practic: „Cînd chemăm noi slava deşartă şi cînd vine la noi fără să o chemăm, ci trimisă de alţii, şi cînd începem niscai lucruri în vederea slavei deşarte, să ne aducem aminte de plînsul nostru şi de datoria de a face, plini de frică, rugăciunea ce se cuvine stării noastre şi negreşit vom ruşina pe neruşinatul, numai să ne îngrijim de rugăciunea adevărată. Iar de nu, să ne aducem aminte repede de moartea noastră. Iar de nu vom izbuti nici aşa, să ne temem de ruşinea ce urmează slavei. Căci «cel ce se înalţă se va smeri» (Luca 18,14). Si nu numai acolo, ci negreşit şi aici. Cînd lăudătorii, mai bine zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednici de cele spuse sau făcute”. Îmi aduc aminte de vorbele unui duhovnic către ucenicul său:

„Mi-e frică să nu începi să te mîndreşti. Şi mi-e frică pentru că te iubesc, şi ştiu ce păţesc cei care se înalţă pe ei înşişi. Ştiu că în iubirea Sa de oameni Dumnezeu va încerca să-i întoarcă şi să le mîntuiască sufletele, şi mai ştiu că singurul mod în care Dumnezeu poate salva un suflet mîndru este să-l umilească, ceea ce e bine, dar e în acelaşi timp şi dureros. Vreau numai să evit, în ceea ce te priveşte, durerea de a fi umilit de Dumnezeu. Smereşte-te tu însuţi, fugi de mîndrie şi de slava deşartă, în aşa fel încît Dumnezeu să te înalţe, şi nu să te umilească”. Îmi aduc iarăşi aminte de cuvintele Episcopului Joseph către preoţii săi: „Nu mă lăudaţi! Este foarte periculos să lauzi un Episcop sau un preot!”, şi de scutul pe care Episcopul Basil îl foloseşte de fiecare dată cînd încerc să-l laud sau să-i mulţumesc: „Slavă Domnului! Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului.”

Oamenii aceştia înduhovniciţi ne arată calea. Ca şi Sfîntul Ioan Botezătorul, ei întotdeauna abat oamenii de la ei şi-i îndrumă înspre Hristos. E interesant ce subliniază Sfîntul Ioan Scărarul, că însăşi lupta împotriva mîndriei este sau cîştigată, sau pierdută aici. „De multe ori viermele crescînd şi făcînd aripi, se urcă la înălţime. Tot aşa, slava deşartă desăvîrşindu-se, naşte mîndria, căpetenia şi desăvîrşitoarea tuturor răutăţilor.”

Ce viziune profundă în interiorul vieţii spirituale! La rîndul meu, eu sunt atît de des copleşit de mîndrie, încît nu mai nădăjduiesc să ajung vreodată smerit, dar cunoştinţa că pot să-mi rănesc de moarte mîndria prin schimbarea dispoziţiei faţă de lauda celorlalţi îmi dă speranţă şi mă încurajează. (În aceasta „nebunii pentru Hristos” ne sunt învăţători!) Ce pot înţelege e să fac paşi de copil: să încetez vorbind despre mine însumi, să nu mai atrag atenţia asupră-mi, să-mi ascund nevoinţele, să nu mai am nevoie să ştiu ce vorbeşte fiecare despre mine, să nu mă mai îngrijesc de acea persoană căreia nu-i place nici de mine, nici felul în care fac eu treburile, să nu mai îmi tot amintesc comentariul acela drăguţ pe care l-a făcut cutare. Asta e ce pot eu înţelege. Nu am încă idee cum să le fac pe toate dintr-o dată, dar măcar ştiu la ce ar trebui să lucrez. Promisiunea Sfîntului Ioan Scărarul este suficientă ca să nu renunţ la aceasta: „Oricare e neatins de această boală e aproape de mîntuire. Oricine suferă de ea e înlăturat de la bunătăţile sfinţilor”.

preluat de aici

Muzica terapeutica- Gheorghe Iovu


Pasul 3: „Am decis sa ne lasam viata si vointa in mainile lui Dumnezeu”


Modul in care putem face Pasul Trei (cand decidem sa ne lasam viata si vointa in mainile lui Dumnezeu) depinde foarte mult de starea noastra spirituala. Uneori, mai ales cand ne simtim slabi, poate fi necesar sa ne lasam viata si vointa in grija lui Dumnezeu de mai multe ori in decursul unei ore- sau chiar in decursul unui minut. In alte momente, pare natural sa-L lasam pe Dumnezeu sa lucreze in viata noastra. Trebuie sa dam un avertisment aici: odata ce am facut Pasul trei nu inseamna ca tot ceea ce se intampla de acum inainte in viata noastra este Voia Lui Dumnezeu. Slabiciunea noastra este mult mai puternica decat atat. De fapt, aproape niciodata nu vom putea sti sigur care este voia lui Dumnezeu intr-o anumita situatie. Daca suntem siguri, inseamna aproape de fiecare data ca ne-am luat inapoi vointa si viata din grija lui Dumnezeu si ca suntem din nou pe scaunul pilotului, de data asta imaginandu-ne ca facem in mod automat ceea ce vrea Dumnezeu sa facem. Binele pe care il facem in Pasul Trei il facem cu incredere, nu cu certitudine.

preluat din „Pasii transformarii”, a Parintelui Meletios Webber

gand pentru azi


Omul de astazi este infestat de un anumit virus numit somnambulism, virusul care produce boala numita iresponsabilitate. Aceasta iresponsabilitate se manifesta prin desprinderea de sine si trairea undeva la suprafata fiintei. Omul cu aceasta boala traieste intr-o dezintegrare permanenta, „orbecaind” zilnic printre situatii si oameni. Astfel, el nu reuseste deloc sa se miste in acord cu fiinta lui cea mai adanca, nu reuseste sa traiasca lingvistic coerent cu gandirea si trairea lui, si pierde ore si zile in sir in inconstienta.
Este un chin sa incerci sa iesi in fiecare zi din aceasta inconstienta, sa lupti cu acest virus ucigator de suflete, dar este un chin mantuitor si merita!

Cei 3 R


Cele trei atitudini, lucrate permanent, temeinic ne ajuta mult la cresterea stimei de sine si sa ducem o viata frumoasa si linistita:
RESPONSABILITATEA
RESPECTUL
RECUNOSTINTA FATA DE CEILATI

« Older entries