Ortodoxia, Adevarata Religie


Intr-un timp in care Ortodoxia este inconjurata de tot mai multi „colti”, cand devine tot mai „inghesuita” de credintele si practicile orientale, la ea acasa, este cazul sa ne amintim de principiile care o caracterizeaza si de traditia de peste 2000 de ani si sa ne intarim in credinta. Ortodoxia presupune adevar testat in timp, viata spirituala, mistagogica, experienta mistica, si misterul Liturghiei. Dumnezeul ortodocsilor este Sfanta Treime, adica Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Traditia o recunoaste pe Maica Domnului, ca fiind nascuta in mod normal, de catre Ioachim si Ana, prin rugaciune. Specific Ortodoxiei ii este:

-filantropia, bunatatea fata de oameni, insotita de speranta, compasiune, rugaciune, iertare; aici adaugam si milostenia materiala, care se manifesta prin impartirea propriilor bunuri cu cei de aproape (atat prin obiecte, cat si prin bani);
-trairea in gloria lui Dumnezeu, reprezentat printr-un Hristos care a biruit;
-scopul vietii crestinului ortodox: mantuirea, adica dobandirea Duhului Sfant; faptele au si ele o importanta, intricat sunt manifestarea credintei si a convingerilor personale inscrise in principiile ortodoxe;
-un loc central in viata credinciosului ortodox il are relatia personala a omului cu Dumnezeu, cu Hristos cel Inviat si marturisirea credintei lui prin viata lui de zi cu zi, prin trairea clipa de clipa cu El;
-credinciosii se pot intari in credinta prin rugaciune (atat cea personala cat si cea bisericeasca, prin slujbele specifice), cugetare (meditatie, gandire la cele intamplate in viata lui pentru a intelege lucrarea Domnului in propria viata si a celor din jur), lectura duhovniceasca (dar cu masura si numai incercan sa retinem si sa punem in practica), vizionarea de filme crestine, discutii duhovnicesti (la fel cu masura si nu foarte dese), si prin Sfintele Taine (Spovedania, Impartasania);

„Religia nu consta din dogme, religia inseamna viata, iar daca reusesti sa ajungi la oameni, la nivelul lor de viata, atunci cu adevarat ii atingi si intelegi mai bine.”

Intariti-va si prin lecturarea si vizionarea:

http://logos.md/forum/showthread.php?t=69

Despre misionarismul si cultul ortodox- dialog intre un protestant si un ortodox


Ne puteţi explica ce este „taina”?

Este anevoios cuiva să creadă în viaţa tainică a Bisericii dacă nu înţelege mai întâi ce înseamnă cuvântul „taină”. Taina este ceva ce vedem că se săvârşeşte, dar minţii omeneşti îi e cu neputinţă să priceapă CUM se săvârşeşte. Dacă am fi putut pricepe cum are loc Taina, atunci nu ar mai fi Taină, ci un act omenesc obişnuit, de fiecare zi. Spunem, de pildă, că Dumnezeu este în Treime. Vă întreb: cine dintre noi înţelege taina Sfintei Treimi? Trei persoane, o fiinţare! Taina aceasta, judecată prin prisma logicii omeneşti, este iraţională. Dacă este însă privită prin dimensiunea credinţei, atunci nu mai este iraţională, ci supra-raţională – depăşeşte raţiunea omenească. Cine poate pricepe ce este Dumnezeu? Care este, adică, esenţa, fiinţarea lui Dumnezeu? NIMENI! Şi, totuşi, credem în Dumnezeu. Nu pentru că Îl înţelegem, ci pentru că simţim tainic prezenţa Lui şi gustăm cu inima dragostea Sa – putem, adică, înţelege energiile necreate ale lui Dumnezeu, după cum foarte frumos au teologhisit marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, – nu însă şi fiinţarea Lui. Să vedem în Scriptură ce i-a zis Dumnezeu lui Moisì când acesta a cerut de la Dumnezeu să-I vadă Slava: „Eu voi merge înaintea ta cu Slava Mea… Nu vei putea vedea Faţa Mea, că nu va vedea om Faţa Mea şi să fie viu…” (Ieş. 33:18-20). Aşijderea se întâmplă cu toate adevărurile credinţei, ce depăşesc legile firii. „Le vedem fără să le vedem, le cunoaştem fără să le cunoaştem”, deoarece toate sunt acoperite în „dumnezeiescul întuneric” (Sf. Grigorie al Nyssei). Le trăim şi participăm la ele numai cu puterea credinţei. Dacă ne încăpăţânăm să credem doar ceea ce putem cuprinde cu logica şi raţiunea noastră depăşită, atunci ne îngustăm incredibil orizontul duhovnicesc şi, până la urmă, nu putem fi creştini. Deoarece, în ultimă instanţă, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11:1). Şi, bineînţeles, credinţa presupune smerenie adevărată, cu care atragem harul lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4:6). Cel smerit, care se încrede în Dumnezeu mai mult decât în raţiunea lui, cu harul lui Dumnezeu, poate pătrunde Tainele Bisericii.

vezi tot articolul aici

„In relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine”


Din păcate, mulți cred că a fi înțeles înseamnă a ți se da dreptate, a fi îndreptățit să te comporți cum te comporți pentru că simți ce simți. Or, a fi înțeles înseamnă ca cel ce te ascultă să -și dea seama ce simți și să-ți arate asta. Avem nevoie să ni se audă suferința și nu să ne justificăm felul în care ne-o procurăm. Nimeni nu e vinovat pentru cum ne simțim sau pentru ce simțim. Nici un sentiment nu e rău în sine, ci doar ce facem cu el. Avem nevoie să ne simțim acceptați cu sentimentele noastre și nu condamnați pentru ele.
Apoi, avem nevoie de ajutor ca să înțelegem noi înșine că nimeni nu e responsabil de sentimentele noastre, că ele își au cauza în noi înșine și că sunt legate de felul în care ne împlinim nevoile și că numai noi putem alege ce e de făcut când cineva nu ne ajută să ne împlinim o nevoie. Dacă vom pretinde că ar trebui să o facă și că Dumnezeu și lumea există pentru a ne împlini nevoile, alegem suferința pentru că, de îndată ce ne maturizăm suntem singurii responsabili pentru împlinirea nevoilor noastre. Cei din jur, Dumnezeu și lumea ne oferă condiții, ajutor, oportunități, și așteaptă același lucru de la noi. Așteaptă, nu ne pretinde. Orice pretenție este o călcare a libertății și demnității omului. Iată de ce e atât de important să învățăm să ne asumăm responsabilitatea care ne aparține și când cerem și când oferim, și primim și când nu primim, și când refuzăm și când suntem refuzați.
Așadar, în relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine, sinele acela rănit care se hrănește cu plăcerea de a suferi și cere mereu și mereu „mâncare și băutură” . Doar acela înțelege și învață, cu revoltă o vreme, să transforme orice durere în rugăciune acceptând sentimentele ca vibrație psihosomatică și refuzând gândurile care nu sunt altceva decât vechile scheme bolnave. Acela se hrănește din harul primit prin Taine și rugăciune și face din toate ale sale „prescură” vie pe care o oferă Domnului clipă de clipă pentru a o sfinți. Acela, chiar de se va supăra sau mânia pe mine ca mesager al acestui fel de a fi, va trăi orice cădere ca pe o nouă și minunată lecție de viață în Hristos. Acela învață, cu durere dar și cu bucurie, să nu-și mai centreze viața pe împlinirea dorințelor, oricât de nevinovate ar fi, ci pe intrarea în Împărăție pentru că a văzut că restul se adaugă.

citeste tot raspunsul aici

Teologia ca traire duhovniceasca- Pr. Rafail Noica


Aş vrea să dau două exemple de teologie ca şi conţinut al rugăciunii: Unul este viaţa Mariei Egipteanca, bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă. La noi în mânăstire şi cred în toate mânăstirile şi poate şi în parohii se citeşte această viaţă în săptămâna a cincia a marelui post. Maria Egipteanca o tânără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei care îşi pierduse fecioria la 12 ani. Deci de la 12 ani, până la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge tot pentru destrăbălări în biserica unde se înălţa Sfânta Cruce a Mântuitorului – aste este în veacul al 15-lea – şi vroia din curiozitate să intre în biserică să vadă Lemnul Crucii şi o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de viaţa ei care o divorţa de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Dacă vă uitaţi la rugăciunea ei simplă dar uimitor de teologică, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani timp de 17 ani; ce teologie a învăţat ea în cei 17 ani dar în cei 12 ani ce teologie putea avea? E uimitor în simplitatea ei ce conţinut teologic simplu, hai să zicem chiar primitiv, dar lucrător. Fiindcă aşa gândire teologică… Ea îşi amintea că deşi eu sunt păcătoasă, Fiul Tău (se ruga Maicii Domnului, la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi păcătoşii să ne mântuiască. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător şi când a încercat din nou să intre în biserică, cum mărturiseşte povestirea, acea putere care o oprea acum parcă o ajuta. S-a închinat Lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului unde făgădui-se înainte să-şi schimbe viaţa şi acum tot de la icoana Maicii Domnului cere călăuzire, ce să facă şi aude un glas să meargă în pustie. 40 de ani a rămas în pustie, şi ar fi rămas în pustie, şi ar fi murit necunoscută dacă pronia Lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca să o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare. Deci, copila asta trăind în destrăbălare toată viaţa, mă gândesc ce lume să fi fost aia în comparaţie cu a noastră, ce conţinut minunat de teologic fiind el şi simplu, încă, dar lucrător.

Al doilea exemplu de teologie ca şi conţinut al rugăciunii este însăşi viaţa noastră liturgică. Toată viaţa noastră liturgică este o teologie în rugăciune, în formă de rugăciune. Şi socotesc că adevărata teologie a Bisericii se învaţă şi se trăieşte între altar şi strană, şi tot restul este un ajutor sau o completare că nu ne putem trăi toate cele 24 de ore în slujbă din felul cum Dumnezeu a lăsat viaţa asta. Dar restul vieţii trebuie să fie o completare a ceea ce primim în slujbe. Trebuie să trăim slujbele cu multă luare aminte, fiecare cuvânt este un mărgăritar. Şi mai ales în marile praznice Domneşti şi ale Maicii Domnului şi ale marilor sfinţi. Sau să zicem Triodul; Triodul care este slujba postului care culmină cu Săptămâna Sfântă şi cu noaptea Luminată a Paştilor este culmea teologiei Bisericii. Dacă înţelegem drept aceasta şi slujbele înmormântării – îmi vie să zic că sunt culmea teologiei Bisericii -, dar trebuie înţeleasă în termenii ei proprii şi această înţelegere este parte din devenirea noastră.

Teologia, ca şi cuvântare cu Dumnezeu, ca şi conţinut al rugăciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu trebuie să ducă undeva şi acolo acel undeva unde trebuie să ducă este acolo unde teologia devine însăşi starea duhului nostru. Şi aici distingea părintele nostru Sofronie a treia treaptă a teologiei: teologia ca disciplină, unde primim poate primele noţiuni teologice; Teologia ca şi conţinut al rugăciunii noastre când teologia începe să înrădăcineze în viaţa noastră; Aici poate ne amintim de acel părinte care a zis: „dacă te rogi cum trebuie eşti teolog dacă eşti teolog te rogi cum trebuie”. Trebuie să înţelegem şi noi acel cum trebuie şi să ajungem la înălţimea asta. De acum teologia începe să se înrădăcineze în însuşi actul vieţii noastre, fiindcă rugăciunea noastră trebuie să se răsfrângă şi neapărat se răsfrânge în însăşi viaţa noastră. Tot ce este conţinut al gândirii omului se răsfrânge în viaţa omului ba şi în istoria omenirii. Aşa şi teologia de acum însuşită trebuie să se răsfrângă şi se răsfrânge într-o măsură sau alta în viaţa omului până unde ajungem la culmea acestei teologii care este însăşi starea duhului nostru. Ca stare a duhului nostru aş vrea să amintesc cuvântul Sf. Pavel care zice:”Iară noi avem mintea lui Hristos”. Păi Hristos este Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos este teologia (theologhia) al Lui Dumnezeu – Cuvântul (Cuvântul Lui Dumnezeu). Dacă avem mintea Lui Hristos şi părintele nostru Sofronie spunea că Hristos este expresia Dumnezeiască pe planul istoriei. În măsura în care noi devenim asemănători cu Hristos dea Domnul identici, cu Hristos pe planul acestei istorii o să fim asemănători sau identici cu El şi în planul veşniciei. Hristos este proiecţia Lui Dumnezeu în planul istoriei. Şi noi însuşindu-ne, asemănându-ne, identificându-ne cu această proiecţie în planul istoriei vom fi şi în planul veşniciei asemănători sau identici cu cel care s-a proiectat în acest fel în istorie. Cuvântul Sf. Pavel ca pildă a teologiei, ca stare a duhului care zice:”Iară noi avem mintea Lui Hristos”… şi multe altele… ştiţi sau dacă nu ştiţi, să ştiţi să vă educaţi şi cu citirea Noului Testament – Epistolele Sf. Apostol Pavel.

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului, aş vrea să o aduc pe Sfântul Siluan de la Athos. Sfântul Siluan despre care unul din troparele Lui îl numeşte Teolog, şi prin asta văd că Biserica, conştiinţa Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui în care zice „Între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios”(în greacă…). Acest Siluan era un ţăran cu două ierni de şcolire în Rusia ţaristă, dar din trăirile şi din citirile lui în viaţa monahicească, părintele Sofronie, spunea că era un om citit în sensul călugăresc al cuvântului. Iar un mare teolog al epocii noastre care era într-o zi cu noi la mânăstire la trapeză, când de praznicul Sf. Siluan se citea din cuvintele Sf. Siluan, cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog şi arhiereu al Bisericii noastre, a şoptit după masă că pentru fiecare cuvânt al acestui ţăran cu două ierni de şcolire ca diplomă, s-ar putea scrie o carte. Şi asta dădea mărturie despre el însuşi, cu siguranţă, el ar fi putut scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan, fiindcă şi el ca erudit şi Siluan ca om simplu dar trăit trăiau într-o anumită măsură în acelaşi Duh şi se înţelegeau aş zice unul pe altul. Siluan era trecut demult trecut la Domnul dar cred că şi Siluan s-ar fi înţeles cu acest eminent teolog.

Pe Sf. Siluan vreau să-l dau ca pildă într-un moment al vieţii lui, criza cea mai mare în care primeşte uimitor de la Mântuitorul: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După 15 ani de nevoinţă extremă, limită, în fiecare noapte pentru a ajunge, a ieşi, din iadul… înstrăinarea de Dumnezeu, ăsta e iadul, nu mai importă că sunt draci sau că era împresurat de draci în fiecare noapte, dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care îl cunoscuse, îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte. 15 ani de nevoinţă sterilă. Nopţile lui poate că le dormea vreo două ceasuri, majoritatea vieţii lui doar aşezat pe un scaun fără spetează şi somnul era crâmpeie de somn când adormea în nevoinţa rugăciunii şi nu ajunge nicăieri şi la un moment dat vrând să arate lui Hristos intenţia lui, vrea să se scoale de pe scaun să se închine icoanei, vede un drac în faţa lui, că nu se putea închina icoanei fără să aibă aerul că se închină dracului. Şade înapoi pe scaun zdrobit: şi cere Domnului „Doamne tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată şi diavolii mă împiedică”. În 15 ani pentru prima oara primeşte răspuns şi aude în inima lui: cei mândri suferă de draci. În loc să deznădăjduiască că acuma îi mai trage şi una peste obraz şi-l face şi mândru, se umple de nădejde şi zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut spune-mi ce să fac ca să mă smeresc” şi Domnul îi spune – altă palmă peste obraz am înţelege noi: ”Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Dacă îmi îngădui să parafrazez „ţine-ţi mintea în iad” aş zice: fi realist, unde vrei să ajungi?; vezi că nu poţi 15 ani te-ai luptat, asumă-ţi iadul să ştii că asta este veşnica ta moştenire pentru păcatul pe care îl ai, pe care l-ai moştenit de la Adam şi pe care îl trăieşti şi tu. ”Dar nu deznădăjdui” şi cuvântul important pentru Siluan a fost acest “nu deznădăjdui”. L-a trăit ca pe o făgăduinţă aş zice, apofatică a Lui Dumnezeu. „Ţine-ţi minte în iad” e foarte catafatic, foarte pozitiv, dar „nu deznădăjdui” nu explică de ce. Şi Siluan ştie ce să facă şi ceea ce face, face că mărturiseşte că: atunci am început să fac aşa precum m-a învăţat Domnul (sau m-am pus să fac…în rusă…). „Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. De abia a început şi teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Şi de atunci a devenit ceea ce putem numi Siluan cel Mare în sensul că acest cuvânt, este acelaşi cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare de care Sisoe cel Mare zicea:”Cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie? Şi ştiu totuşi un bărbat care poate să-l poarte.” Acelaşi cuvânt pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea:”Să ştiţi fraţilor că unde este satana acolo va fi aruncat şi Pimen.”şi nu deznădăjduiau. Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic, este cea mai desăvârşită şi este o formă care ne este şi nouă tuturor de folos. Că cine poate gândi fără să deznădăjduiască ca Sf. Antonie: “Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: ţine-ţi minte în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înălţa în ce crezi că eşti, dar tu nu deznădăjdui. Aş parafraza cuvântul Lui Dumnezeu: tu de mine, de dragostea mea să nu deznădăjduieşti. Părintele Siluan a început să-şi însuşească să-şi asume starea asta de iad cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui preferat, „cântul lui cel iubit”, era că aici voi pieri, aici voi petrece veşnic în flacăra asta întunecoasă şi voi zice: „Unde eşti Doamne al meu, unde eşti Lumina mea, unde eşti Viaţa mea?”. Cu minte era în iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeţi că a biruit? Iată că nu iadul este atotputernic. Teologul Siluan a înţeles ce însemna cuvântul acesta scurt şi apofatic al Domnului:”Ţine-ţi minte în iad şi nu deznădăjdui”. Nu deznădăjdui de dragostea Domnului. Ce vreau să subliniez este că dacă în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică:”Doamne, Tu eşti milostiv” şi să-şi aducă aminte de mila Lui Dumnezeu, „sufletul meu Te-a cunoscut – spune-mi”ş.a.m.d. Noi toţi ştim într-o măsură sau alta, astăzi socotesc foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia aceasta: criză, depresie nervoasă, ş.a., terminologie clinică, ne dezorientează gândirea, ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieţii noastre, după terminologia părinţilor şi a Bisericii.

Ce este o criză? Sau o depresie nervoasă? Este o stare a duhului, este o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic este o stare prost înţeleasă şi prost tratată. Deci, de aceea zic că pentru Siluan era criza cea mai adâncă, o criză pe care, dacă am trăi ceva pe liniile acelea…iertaţi. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puţin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general omul îşi ia viaţa în deznădejde şi se sinucide. Vreau să arăt ca să nu citim cu închipuire, momentul ăla este un moment de criză. Cine în criza lui îşi mai aminteşte de mila Lui Dumnezeu, cine în criza lui mai poate afla de la sine, în sine, în teologia lui un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză şi să reajungă la viaţă? Iată că Siluan îşi amintea permanent de mila Lui Dumnezeu şi dacă Dumnezeu îi vorbeşte răspunsul lui Siluan este: „Doamne Tu eşti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut”. Aş vrea să arăt că asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaşte omul în viaţa asta pământească.
Aş vrea să zic numai un cuvânt de Sfântul nostru părinte Stăniloae. Ce m-a uimit la părintele nostru Stăniloae, ca teolog, ca om al culturii, cărturar, un profesor, este că în el ce am văzut în părintele nostru Sofronie, şi ce văd în cartea Sfântului Siluan şi atâtor sfinţi este că e nu un teolog doar al disciplinei, este un trăitor. Din majoritatea notelor lui de subsol şi din cam toate articolele şi scrierile şi cărţile lui reiese că este un trăitor. Puţin l-am cunoscut pe părintele Stăniloae, în 1993, cu câteva luni înainte de trecerea lui la Domnul. Eram cu un părinte de la noi de la mânăstire şi în smerenia lui ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Părintele Simion care era cu mine îi spune păi părinte noi am venit ca să vă auzim pe dumneavoastră. Şi ne-a vorbit părintele Stăniloae, simplu, a început să ne vorbească. Şi-mi amintesc – nu-mi amintesc ce ne-a zis acuma –, dar îmi amintesc că am ieşit plini şi împliniţi şi că cuvântul lui purta exact aceeaşi mireasmă ca şi cuvântul părintelui nostru Sofronie. Părintele nostru Sofronie, îmi vine să zic ultimul filocalic, nu în sensul că era singurul, dar generaţia lui a fost generaţia cu care s-a încheiat perioada filocalică a Bisericii. Şi iată un filocalic, un trăitor , un monah, care şi-a trăit chilia care a trăit 7 ani de pustie la muntele Athos într-o peşteră. Evident şi el un erudit, nu un erudit, iertaţi-mă, dar un om al culturii din copilărie, din moştenirea lui şi din formaţia lui nu era străin nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor în tinereţe, dar mai ales un trăitor al teologiei. Şi iată că părintele Stăniloae a cărui viaţă este foarte diferită de cea părintelui Sofronie şi cei doi parcă vorbeau în acelaşi duh în aceeaşi mireasmă. Şi socotesc că asta este rezultatul teologiei ca devenire. Teologia care începe să devină însăşi starea duhului nostru pentru că trăiau în acelaşi Theos, acelaşi Dumnezeu şi vorbeau în acelaşi duh şi cuvântul lor purta aceeaşi mireasmă.

citeste/asculta toata conferinta aci

Pro terapie duhovniceasca. Pro „tehnica maica Siluana”


Acest articol se adreseaza acelor dintre voi care cunosc deja „tehnica” pe care o foloseste maica Siluana si de ceva timp, si maicile, de la Centrul „Sf. Arhangheli” din Iasi. Pe cei care vor sa cunoasca o „metoda” de a se vindeca de diferite dependente si de a se apropia de Dumnezeu si a cunoaste Bucuria „pe care nu o va mai lua nimeni de la noi”, ii invit mai intai sa acceseze site-ul Centrului si sa citeasca o vreme ce se scrie pe acolo.

Maica Siluana este pentru mine si, stiu din surse sigure, ca si pentru multi altii, o psihoterapeuta duhovniceasca. Ea propune pe langa o intreaga „tehnica” de vindecare si cautare a Lui Dumnezeu, seminarul iertarii (in care sunt imbinate metode de vindecare psihologice, cu metode propuse de Sfintii Parinti si de Biserica), si o metoda de vindecare prin scris. Ea este alaturi de fiecare dintre cei care ii scriu si le raspunde, ii sustine (conditie necesara pe care trebuie sa o indeplineasca orice terapeut) si ii face sa ajunga la Dumnezeu, din orice stare de pacatosenie sau dependenta ar fi. Ea, asa cum spune, „merge pe firul durerii” pentru a ajunge la Dumnezeu care se gaseste in inima fiecaruia dintre noi. Este cu siguranta un act care necesita multa rabdare, dar mai ales un sfant curaj si o sfanta indrazneala. Oameni care se credeau total lipsiti de speranta, oameni cu zeci de intrebari existentiale, oameni revoltati pe viata si pe Dumnezeu incep sa se deschida in fata acestui om si in fata acestui gen de abordare. Maica Siluana spune: „Slujirea noastra este de a ajuta intelepciunea omeneasca sa gaseasca intelepciunea lui Dumnezeu din Biserica, singura tamaduitoare, iar intelepciunea bisericeasca sa se foloseasca de cea omeneasca, seculara, cumva rupta…Am ajuns la impasul in care omul duhovnicesc doar se roaga, ceea ce nu e putin lucru si nu lucreaza in viata zilnica, in activitatea lui, rugaciunea. Manastirea este un loc in care omul isi uneste viata de zi cu zi cu rugaciunea!…Intelepciunea lumii acesteia are multe preocupari dar din ce in ce mai mult, se ocupa de durerea omului. Omul nu suporta durerea si cauta leacuri, inteligenta omului se straduieste, ce medicament sa mai inventeze, ce sa faca sa nu-l mai doara sau sa se vindece omul de durere! Biserica are un leac, pe care oamenii de stiinta nu-l mai cauta, noi avem trupul si sangele Mantuitorului inviat, viata lui, pe Dumnezeu pe care-L mancam si acesta este leacul, acesta ne vindeca pe noi de toate suferintele, de toata durerea si ne pregateste pentru bucuria de a trai, aici si in veci. Intre timp insa, rupandu-ne de viata concreta, de necazurile dinainte de a merge la biserica, credinciosul isi imparte viata in doua, sfintii cu sfintii si petrecerea petrecere, acum fumam, acum ne ducem la biserica.”
Inainte sa o cunosc pe maica, cautam asa ceva. Cautam pe acel cineva care sa imi spune cum pot eu sa fiu bucuroasa MEREU si nu numai cand sunt in Biserica la Liturghie de exemplu. Am avut eu darul acesta sa simt ca SE POATE sa fii fericit mereu, fara ca fericirea mea sa depinda de ceva sau de cineva anume din afara, din jur. Ceva din adancul inimii imi spunea asta, si cred ca a functionat asa-numita „lege a atractiei” ca am atras in viata mea pe maica, si tot ceea ce a propus dansa, in ceea ce priveste vindecarea. In lucrarea ei, ea porneste de la legile psihismului nostru care guverneaza practic toate comportamentele noastre, si care influenteaza mult si sfera duhului. De aceea, ea incepe de la lucruri cunoscute, mai ales de catre oamenii de stiinta, si ajunge la lucruri necunoscute, la tainele omului, la tainele Lui Dumnezeu, la Tainele Bisericii. Atunci cand suferi de o boala a psihismului (si astazi cine nu este nebun mai mult sau mai putin?), si simti chemarea Lui Dumnezeu, intampini o gramada de „fantome” ale mintii, ganduri, indoieli si mai ales dai peste o multime de intrebari. „Tehnica” maicii tocmai in asta consta: sa traduca, cumva, vorbele, trairile Sfintilor Parinti, Filocalia, intr-un limbaj mai accesibil oamenilor complicati si robotizati din ziua de azi. Cred cu toata fiinta ca oamenii ultimelor secole au mintile mai complicate, mai pline de informatii care, in mare parte, nu folosesc decat sa se laude cu ele. Sunt mai lenesi, mai comozi (din cauza evolutiei tehnologiei) si astfel si-au ucis spiritul ludic, si spiritul in general…Nu este neaparat o vina particulara, e mai degraba una la nivel global, e o miscare a unei intregi societati spre imbecilizare si spre nebunie si disperare. Vrajmasul are grija insa sa ii spuna omului inteligent ( omul inteligent e acela care stie un pic din toate, si mai ales care se pricepe bine la calculatoare) de astazi, omului de pe urma ca asta este cel mai important, ca inteligenta este suficienta pentru a-l face fericit. Dar daca e sa fie onest cu el, omul poate vedea multe dureri si multa nefericire in viata lui, si mai ales…lipsa unui sens real de a trai. Intr-o lume in care omul nu mai stie cine este, in care toata lumea il minte (publicitatea, politica, oamenii din jur), este nevoie sa aflam mai intai ceva despre noi, despre omul care suntem, unicitatea noastre, psihicul nostru, inainte de a-L cunoaste pe Dumnezeu. Maica chiar spune la un moment dat: „Inainte de a afla ceva despre Sfanta Treime, trebuie sa stiu ceva despre mine”. Unii oameni „rezista” ani buni de zile, altii „clacheaza” mai repede, ajung la fundul sacului si atunci, fie se ridica si se duc „la doctor”, fie…cad in deznadajduire…Sa nu fie!
Maica Siluana este unul din „doctorii” pamantesti la care se poate duce bolnavul ajuns la fundul sacului, si ajuns acolo din dor nebun de Dumnezeu neconstientizat.
Cred ca este nevoie de cat mai multi oameni ai Bisericii, duhovnici, psihoterapeuti care sa foloseasca aceasta „tehnica” de imbinare a psihologiei cu duhovnicia. Psihologia il ajuta pe om sa isi vada mecanismele defensive, de exemplu, mecanismele mintii, ratiunii lui, si incet-incet, sa plece din minte, sa se „de-complice”, alunecand usor, spre inima, acolo unde, in adanc, asteapta, simplu, Mantuitorul. De acolo, maica il „preda” cu totul pe bolnav Doctorului ceresc si incepe, practic, pocainta adevarata, daca acesta va vrea

Predica in Duminica Samarinencii- Parintele Ilie Cleopa. Fantana ca Biserica. Femeia samarineanca se spovedeste si devine apostol.


Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, și pururea însetând de mântuirea sufletelor omenești, umblând prin locurile Palestinei, a ajuns și la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înțelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoștința adevărului și printre alte învățături tainice pe care i le dă, îi vorbește și despre adevărata închinăciune făcută în duh și în adevăr, zicându-i: “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23).

Fiindcă ne va fi cuvântul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh și în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălța cu mintea și cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeiești, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet și din trup. Când mintea se înalță nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se ostenește la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creștinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh și în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh și în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa și nu va lucra și cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Toate poruncile Tale sunt adevăr “(Psalm 118, 86).

Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu și s-ar ruga cu mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea și dreapta credință și de nu îl va mărturisi prin cuvintele și faptele sale, după învățătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfânt când zice: “Aproape este Domnul de toți cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr” (Psalm 144, 18).

Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gândi-toare, adică tainică, pe care o face omul cu mintea, în inima sa. Când ne rugăm cu mare credință și evlavie și când, cu darul lui Dumnezeu, se unesc gândurile minții cu simțurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh și în adevăr, adică din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creștine.

Când auzim pe marele Apostol Pavel, zicând: “Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea” (I Corinteni 14, 15), să înțelegem că despre rugăciunea în duh și în adevăr vorbește aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce se face de cineva cu mintea în inima sa. La fel, când auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6), să știm și să înțelegem că despre rugăciunea cea tainică și gânditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.

Despre aceeași înaltă rugăciune, vorbește Sfântul Apostol Pavel când zice: “Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă și psalmistul care zice: “Dintru adânc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. Același lucru ne spune și înțeleptul Solomon, zicând: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfânt, face ca inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: “Neîncetat vă rugați” (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga și psalmistul David, zicând: “Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta” (Psalm 118, 145).

Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorocița, fiind îndurerată, care “grăia întru inima sa și buzele ei numai se mișcau, dar glasul ei nu se auzea” (I Regi 1, 13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul în primejdie la ieșirea din Egipt, și cu toate că nimeni nu auzea rugăciunea lui, Dumnezeu, luând aminte la graiurile inimii lui, i-a zis: “Ce strigi așa către Mine?” (Ieșirea 14, 15). Cu această rugăciune făcută în duh, s-a rugat însăși Preasfânta și Preacurata Fecioară Maria, în sfânta sfintelor, timp de 12 ani, fiind povățuită la aceasta de însuși Sfântul Duh.

Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți, despre rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea duhovnicească a inimii, amintite mai sus, sunt destule pentru a ne îndemna și pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua și noaptea cu gura, cu mintea și mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfințenie dreapta credință și suntem fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe și dacă știm că poruncile lui Dumnezeu sunt adevărul, după cuvântul psalmistului: “Legea Ta este adevărul” (Psalm 118, 142), apoi să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul și cu adevărul, adică cu mintea pogorâtă în inimă și de aici „să înălțăm rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minții”, spune Sfântul Isaac Sirul.

Dar și cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi, “învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh și în adevăr, fără a lucra și toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge cu un singur picior.
Iubiți credincioși,
Până aici am vorbit pe scurt despre sfânta rugăciune, despre felul cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. La aceasta am fost îndemnat să vorbesc de femeia samarineancă din Evanghelia de astăzi, care, deși păgână, L-a întrebat pe Iisus Hristos la fântâna lui Iacob, unde și cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).
Să vedem cine era această femeie și cum a fost câștigată de Mântuitorul pentru Împărăția Cerurilor. Samarineanca, și toți locuitorii din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de templul din Ierusalim și respectând numai primele cinci cărți ale lui Moise. De aceea, între iudei și samarineni era o veche dușmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alții. De aceea a și refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, care i-a zis: “Dă-Mi să beau!” Pe lângă credința ei rea, samarineanca era și o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbați în desfrânare și acum avea al șaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credință și desfrânată în fapte, ea aștepta venirea Mântuitorului în lume, era însetată de „apa vie” a credinței în Hristos și se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.
Să vedem acum în ce fel a vânat la credință pe samarineanca aceasta păgână și păcătoasă.

Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii „apa cea vie”, adică învățătura Sfintei Evanghelii. Și după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit și rugător: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez” (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencii, i-au deșteptat credința în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credința dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia și fapta bună, căci credința, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Și cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie și în căința păcatelor? Prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusință duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conștiința să-și mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici”, samarineanca a mărturisit: „Nu am bărbat”. Adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbați și acum trăiesc în fărădelegi cu altul!
Vedeți cum vânează Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii? Vedeți cât de mare este puterea spovedaniei? Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuți principale: credință tare în Dumnezeu, și pocăință, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căință și înnoirea vieții prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, și-a recunoscut păcatele și a cerut „apa cea vie”, adică botezul creștin, harul Duhului Sfânt și învățarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge și o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toți, pentru fiecare creștin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie și în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate ulițele și striga în auzul tuturor: “Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El” (Ioan 4, 29-30).

Vedeți cum o femeie păcătoasă a reușit să tragă la credința în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toți, mamele și credincioșii noștri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvântul Evanghliei în casele și familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii și soții lor în sărbători la biserică sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cât de puțin își împlinesc credincioșii nostri această datorie!
Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, așa cum citim în Viețile Sfinților, pe 26 februarie, și în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif și Fotinos și surorile ei Fotis și Fotos. Apoi râvnind pentru Hristos, au plecat toți la Cartagena și de acolo la Roma, predicând cu bărbăție cuvântul Evangheliei și convertind pe mulți să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toți în temniță, chinuindu-i cumplit. Apoi văzând că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele și se face pomenirea lor la 26 februarie.

Iubiți credincioși,
Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o lecție de catehizare creștină și o călăuză pe calea mântuirii pentru noi toți. În această Evanghelie, preoții învață cu câtă înțelepciune trebuie să câștige sufletele oamenilor pentru viața veșnică, știind că nu este meșteșug mai mare și mai greu decât acela de a vâna pe cei păcătoși la pocăință. În Evanghelia de astăzi, creștinii buni învață că „apa cea vie”, dătătoare de viață a credinței ortodoxe și toate izvoarele mântuirii se află numai la fântâna vieții care este Biserica. Aici ne așteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm, și să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele și să-I cerem iertare și mântuire.
Aici, la Biserică, păcătoșii vorbesc de Dumnezeu, își recunosc păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare și așteaptă cu smerenie și speranță Sfânta Împărtășanie, iertarea păcatelor. Aici cei necredincioși și răucredincioși se convertesc la dreapta credință ca femeia samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinței. Aici, mai ales aici la Biserică, învățăm să ne rugăm în duh și în adevăr, învățăm să ne mărturisim și să ne plângem păcatele, învățăm să ne smerim și să ne iubim unii pe alții. Aici învățăm cum putem convinge și aduce la Hristos pe frații noștri care zac în întunericul păcatelor și al nepocăinței.
La Biserică învățăm a mărturisi pe Hristos pe pământ, învățăm a ne ruga în duh și în adevăr și a dobândi viața veșnică. Deci să venim regulat la Sfânta Biserică și să lucrăm cu râvnă ogorul mântuirii noastre, știind că nu este mântuire în afară de Biserică. Iată, Hristos ne așteaptă la fântână, ne cheamă la Biserică, ne învață să ne rugăm, ni se descoperă prin învățătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curățăm de patimi, ne hrănește și ne adapă cu Trupul și Sângele Său din sfântul potir și ne dă putere de sus să ne pocăim. Să părăsim păcatele și să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăția Lui în vecii vecilor. Amin.
Hristos a înviat!

Hristos m-a întors, a pus mâna pe mine şi-a zis: „Hai acasă!”


În interviul pe care i-l voi lua lui Claudiu Răducu, voi încerca să pun în valoare chipul unui tânăr teolog care este cunoscut mai ales în zona Timişoarei, datorită emisiunilor de radio şi televiziune pe care le-a făcut, datorită conferinţelor pe care le-a organizat. Claudiu este un om care a avut un traseu spre Dumnezeu oarecum sinuos, şi din poticnirile şi căutările lui se pot folosi şi cei care ne urmăresc. Este greu să vorbeşti despre propriul tău drum către Hristos, însă, în momentul în care o faci nu spre lauda ta, nu spre a te mândri, ci pentru a pune în evidenţă faptul că Dumnezeu vrea mântuirea fiecărui om, că Dumnezeu cheamă pe fiecare tânăr, atunci o astfel de mărturie poate să dea roade.

Claudiu, când L-ai cunoscut pe Hristos şi cum vedeai lucrurile înainte de a-L cunoaşte pe Hristos?

Realmente, cred că pe Hristos L-am cunoscut în botez. Acuma pot să spun: conştient, m-am întors la El un pic mai târziu. Nu pot să spun că a fost o apostazie între timp, însă a fost o perioadă care, ca şi pentru orişicare tânăr, este o perioadă de încercări, o perioadă în care fiecare-şi caută albia, în care-şi caută mărimea proprie, îşi netezeşte asperităţile. A fost o perioadă în care am visat şi eu, ca toţi băieţii din cartier, să fiu un al doilea Bruce Lee. Au fost lucruri care practic nu m-au îndepărtat direct de Hristos, nu pot să spun că m-am dezis de Hristos, ci pur şi simplu eram într-o ignoranţă foarte mare, dat fiind şi faptul că eram într-o perioadă în care nu se propovăduia religia public, nu se preda nimic religios la şcoală, era în perioada comunistă. Mi-am dorit foarte mult să aflu cât mai multe despre partea orientală, pentru că acolo vedeam lucruri practice, adică ceea ce mi se părea mie practic la vremea respectivă. Îmi plăceau mult artele marţiale, şi eram şi un tip mai sfrijit, nu puteam să concurez cu ceilalţi bine dotaţi din cartier – motiv pentru care am încercat să aflu cât mai multe din tainele „secrete” ale acestor arte şi, din aproape în aproape, am ajuns să cunosc Codul Bushido; cunoscând Codul Bushido, m-a interesat puţin Tao, din Tao am ajuns încet, încet, să aflu câte ceva despre vecinii indieni – şi aşa m-am apucat de yoga, şi aşa, din aproape în aproape, până când universul paranormal, universul nevăzut mi-a devenit deja familiar.

Erau o grămadă de informaţii care năvăleau peste mine şi mai ales s-a întâmplat ca toate acestea să culmineze cu o pauză binefăcătoare, în care am putut să mă aşez în albia mea: a fost pauza armatei. Am prins în armată revoluţia. S-a întâmplat ca tocmai în perioada revoluţiei să se apropie de sfârşit perioada de armată, o perioadă în care, fiind mult tumult, în vremea respectivă, ştim toţi că toate erau posibile şi era multă zarvă. Multe schimbări au apărut şi în armată, soldaţii s-au revoltat, au dorit şi ei alte condiţii; într-adevăr, erau şi unele motive bine întemeiate pentru care s-au revoltat. Şi ţin minte că, fiind, la vremea respectivă, undeva în unitatea militară, la postul de comandă unde eram, am aflat că au fugit o parte din soldaţi către tren, să plece la Bucureşti; am fugit şi eu după ei. Am început să-i organizez pe drum, nu ştiu cum s‑a întâmplat, m-am trezit organizându-i. M-am trezit urcându-mă cu ei în tren! Am realizat că sunt cu ei în tren după ce pornise trenul, n-am mai dat înapoi. Fără să vreau, am fost numit liderul lor. Încă o dată spun: am fost ultimul care am ajuns grupul, şi am ajuns să fiu primul dintre ei. Ulterior, ajungând la Bucureşti, am reuşit să-i organizez, să-i ordonez, să mă ghidez cât am putut după cunoştinţele mele referitoare la regulamentul militar. S-au încheiat lucrurile onorabil, apoi ne-am întors la unitatea militară. În unitatea militară aveau nevoie de un ţap ispăşitor şi eu eram privit ca şi capul răutăţilor, deşi am făcut tot posibilul să iasă totul cât mai ordonat şi după regulamentul militar.

Atunci, probabil că Dumnezeu a hotărât că e un moment propice în care poate să-mi arate prezenţa Lui, o prezenţă lucrătoare. Nu înţeleg întâmplarea asta decât ca pe o pedagogie a lui Dumnezeu, o pedagogie în care mi-a apărut direct, aşa, ca pentru oamenii cu cap tare, oamenii mai tari de cerbice – cum se spune în Biblie – şi anume, mi-a apărut revelaţia, noaptea, spunându-mi-se ce trebuie să spun la interogatoriul la care eram chemat de către comisia numită în unitatea militară, să-mi ia interogatoriul, şi mi s-a şi spus: „Zece zile vor dura suferinţele tale!” – şi într-adevăr, zece nopţi au fost interogatorii după interogatorii. Mă rog, când s-a demonstrat că nu sunt vinovat de învinuirile de care eram acuzat, am fost lăsat liber şi m-am apucat să mă plimb prin unitate şi m-am trezit urcându-mă pe un promotor şi începând să le propovăduiesc oamenilor despre Hristos. A fost interesant faptul că n-am realizat că sunt în unitatea militară, atunci când vorbeam, şi n-am realizat faptul că ceilalţi militari, în loc să meargă la activităţile lor, veneau lângă mine să mă asculte, motiv pentru care, la o şedinţă de organizare din cadrul unităţii, comandantul regimentului a şi propus la un moment dat ca, în cadrul orarului, să fie şi o oră dedicată special spiritualităţii, în care să pot să propovăduiesc.

Atunci nimeni nu se opunea deschiderii către spiritualitate, chiar era o modă, imediat, în ’90, se şi temeau să nu fie neconformi cu valul şi prea puţin populari dacă s-ar fi opus unui astfel de curent, motiv pentru care am şi fost lăsat să vorbesc. Ulterior, când am ajuns acasă, după armată, am căutat în fel şi chip să aflu cât mai multe despre cele spirituale. Bine, nu era atât de uşor să distingi ce era spiritual şi ce era fals. Era o invazie de cărţi spiritiste, spiritualiste, şi mai puţin spirituale. Erau şi cele spirituale, dar asta pentru cine avea ochiul format, să ştie ce să aleagă.

Evident, ca orice tânăr, voiam lucrurile imediate, lucrurile evidente, lucrurile spectaculoase, adică lucrurile concrete. Căutam o utilitate mai mult, decât o practică în sensul spiritual al cuvântului. Şi aşa cum eram, de dinainte de armată, oarecum familiarizat cu ceea ce însemna orientalismul, cu ceea ce însemna yoga, taoismul, artele marţiale, am considerat că este o bază foarte bună să urmez codul moral Yama şi Niyama din orientalism, adică ce nu e voie să faci, ce e voie să faci, cam cum ar fi la noi cele zece porunci şi fericirile, cele zece porunci care îţi spun ce n-ai voie să faci, şi fericirile, care îţi indică cam ce ar fi bine să facă un creştin – nu că ar fi obligatoriu, dar bine ar fi.

M-am călăuzit cât am putut după ceea ce ştiam de dinainte de armată, dar am ajuns în tot felul de cercuri de căutători. La un moment dat, gruparea noastră, a căutătorilor din Timişoara, se restrângea cam la vreo sută de oameni, care ne reîntâlneam cam pe la toate conferinţele. Ne regăseam la societatea de parapsihologie, eram membri cofondatori acolo, ne regăseam la întâlnirile bhakti yoghine, ne regăseam în sălile unde se făcea hatha yoga, ne regăseam la conferinţe creştine… Era aşa, un fel de ciorbă cu de toate. Cred că eram un creuzet ideal pentru un new-age-ist. Oricum, din toate acestea, am aflat ceva care m-a ispitit oarecum să mă duc către Orient. Şi m‑am gândit, în cutezanţa mea nemăsurată de tânăr, de la vremea respectivă, că dacă Mircea Eliade a mers în India, nu se poate să nu mă duc şi eu, că doar n-oi fi eu mai prejos – motiv pentru care m-am hotărât să mă duc în India. Dar era o hotărâre interioară, n-am mărturisit-o nimănui, mă frământa.

Între timp, aveam câte o rază de lumină din partea creştinismului: câte ceva mă atrăgea din cărţile creştine pe care le citeam. E adevărat, nu erau la fel de spectaculoase, nu erau la fel de elocvente, în ceea ce eu căutam în momentul respectiv. Adică, eu căutam pe orizontală. Aşa cum bine spunea un gânditor român despre societatea actuală, că s-a turtit, că a scăzut pe verticală, dar s-a lăţit pe orizontală – şi eu căutam orizontala, nu atât verticala. Deşi undeva intuiam că e bine să mă îndrept către creştinism, şi mi-am spus: „uite, primul lucru, mă duc în India şi după aia mă duc în Ierusalim”.

Şi stând acasă şi meditând, având prieteni de la So­cie­tatea de parapsihologie, care făceau şi dedublări astrale, oameni care aveau practici prin care puteau să vadă aura, să manipuleze bioenergiile, mi-am dorit să aflu şi eu cât mai multe, am aplicat câte ceva din practicile respective, dar de unul singur, acasă. Am avut, la un moment dat, o experienţă puţin neplăcută, când, stând în patul din camera mea, am încercat o experienţă extracorporală – fără ca de fapt să urmez toată învăţătura legată de practica respectivă, dar stăteam şi eu acolo şi mă gândeam: „ce mi se poate întâmpla?” În clipa în care am simţit că plutesc prin cameră, şi mă duc către balcon, şi în faţa balconului am văzut un duh necurat, m-a apucat o groază, că nu mi‑am găsit cuvintele, o groază în care am reuşit să spun în mintea mea, în adâncul meu – nici măcar cu sufletul nu puteam şopti, nici măcar în starea aia extracorporală nu puteam spune ceva, ci decât am îngăimat în minte Tatăl Nostru. După care, m-am retrezit în trup, cu o durere fan­tastică, şi m-am gândit şi eu, ca orice om de bun simţ: „cum eu ies şi intru în trup, n-ar putea să mai intre şi altcineva cu mine? N-ar putea să locuiască doi în mine, două su­flete?” Adică, cum trupul meu a rămas şi m-am întors în el, aşa se poate întoarce altcineva împreună cu mine. Şi atunci m-am speriat.

Explică exact ce sunt experienţele extracorporale, pentru cei care n-au citit literatura de genul acesta.

Experienţa extracorporală este o practică prin care, în mod voluntar şi forţat, nefiresc, provoci sufletul să iasă din trup.

Făceai asta de multe ori?

Nu, o singură dată mi s-a întâmplat, şi nici nu ştiam că pot face aşa ceva, deşi îmi doream. Mă gândeam, undeva, că sunt grozav şi pot să fac aşa ceva. Dar nici eu nu mă credeam pe mine însumi că pot, până când chiar s-a întâmplat o data, şi m-am temut atât de tare… Ulterior, am aflat de la cei care făceau aşa ceva că 90% din cazurile celor care ies din trup atrag şi duhuri necurate cu ei. Mie mi-a fost atât de teamă, şi am văzut oameni care, după astfel de experienţe, au rămas demonizaţi – adică oameni care nu mai erau stăpâni pe organismul lor; oameni care, ziua în amiaza mare, fiind printre ceilalţi oameni, pe trotuar, aveau tot felul de viziuni legate de alte dimensiuni, se lipeau de câte un perete, îşi luau copilul în braţe, oameni care au luat-o razna. Şi mi-am dat seama că mă joc cu ceva ce nu cunosc.

Erai conştient de marele pericol la care te expuneai, văzându-i pe cei care se comportă straniu?

Cred că am devenit conştient abia când am avut eu experienţa respectivă şi m-am întâlnit cu duhul necurat.

Cum arăta?

Arăta suficient de înfricoşător cât, pentru un ageamiu ca mine, ca să mă sperii, ca să-mi provoace teamă. Era o fiinţă hidoasă, un cap uriaş, cât o casă, şi stătea în faţa balconului meu şi rânjea la mine. Şi am simţit aşa, o plăcere diabolică în el, de a mă speria şi de a mă domina.

Nu te-ai gândit că ai halucinaţii?

Nu m-am gândit că am halucinaţii, pentru că în clipa în care mi-am revenit în trup, m-am dus în balcon, acolo, şi erau toate lucrurile acolo, exact cum le văzusem cu câteva secunde înainte, obiecte, tot. Am avut o imagine foarte clară, inclusiv a mamei mele, care era în altă cameră şi cosea la maşină. Practic, lucrurile erau exact cum le-am văzut şi din afara trupului, şi din trup.

Desigur, sunt şi oameni care au viziuni înşelătoare în ceea ce priveşte astfel de experienţe. Cert este că în clipa respectivă, mi-am pus foarte serios problema că trebuie să mă îndrept către Dumnezeu, nu oriunde. Şi mi-am spus: „yoghinii ăştia ar putea să mă scoată din trup, dar n-ar putea să mă apere. Ar putea să-mi provoace ceva, dar n-ar putea să oprească. Ar putea să-mi deschidă uşa, dar n-ar mai putea să mi-o închidă.”

Asta a fost doar o intuiţie, sau citisei ceva cărţi de genul acesta?

Cred că ceea ce am citit, putea să fie bine citit: îmi intra pe o ureche, îmi ieşea pe alta. Rezonanţa n-a fost decât în clipa în care eu spun că m-am întors în trup. Cert este că atunci m-am pus pe pat, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte pentru inconştienţa mea, să mă ajute şi să-mi arate încotro să o iau. Deci, realmente, mi-am pus atunci prima oară problema că s-ar putea să nu trebuiască să fac yoga. Că s-ar putea să fie doar o păcăleală. Că s-ar putea să fie ceva foarte apropiat de sublim, dar care este totuşi ridicol, şi în care eu nu am ce să abordez, care să-mi fie de folos. Putea să fie spectacular, dar nu neapărat de folos.

Şi m-am rugat – ţin minte că era undeva în jurul orei 4 după amiaza – şi am spus: „Doamne, eu nu mă mişc de pe pat, de aici, până nu îmi dai un răspuns”. Eram atât de copil, încât I-am dat ultimatum lui Dumnezeu, dar cu asemenea sinceritate, cu asemenea claritate a gândului, încât efectiv nu m-am îndoit că-mi răspunde Dumnezeu. Şi am zis: „Doamne, stau aicea, nici nu clipesc, nici nu mă mişc, până nu-mi răspunzi”. Nu ştiu cât să fi trecut, poate vreun ceas, şi am simţit cum mă pătrunde un somn atât de adânc, încât parcă patul devenise o clepsidră şi parcă mă scurgeam în vis, aşa, o clepsidră de puf. Şi am ajuns în stare de vis, în care am simţit că adorm. Şi iar adorm, şi iar adorm, – de vreo nouă ori. În al nouălea vis m-am trezit într-o lumină foarte mare. Lumină! Pretutindeni unde eram, eram în lumină. În lumina respectivă, am simţit o bucurie atât de mare, care covârşea orice gând sau orice intenţie de gând. Simţeam acolo minunea răspunsului la orice am întrebat în timp sau voi întreba vreodată, acolo era răspuns la tot, deci era certitudinea, era deja finish-ul. Era mai mult decât îmi puteam închipui că pot să fiu, mă bucuram mai mult decât puteam să mă bucur, decât îmi închipuiam că pot să mă bucur vreodată pe pământ, dacă aş fi adunat toate bucuriile din lumea aceasta, toate stările – starea de linişte, când laşi un obiect greu din spate, după ce l-ai cărat; starea de frig de afară, când vii înăuntru şi te încălzeşti; sau starea de prea cald, şi te duci şi te răcoreşti – toate stările astea, adunate; inclusiv satisfacţiile sexuale, tot, dacă ar fi fost adunat într-o singură satisfacţie, era mai mic decât cea mai mică bucurie pe care o simţeam acolo. Era o bucurie atât de mare, că plângeam de bucurie. Şi în bucuria aia, simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, să spun cuiva: „Uite, măi, ce mare bucurie!” Şi în clipa în care am vrut să spun cuiva, am realizat că e o prezenţă în faţa mea. Şi eram foarte convins de acea prezenţă, dar o prezenţă binefă­că­toare, plăcută, iubitoare. Şi, când să-i spun: „Uite cum simt eu!”, am constatat, am simţit, am avut conştiinţa instantanee, că ea simte ce simt eu. Şi eu simţeam că ea simte ce simt eu, şi ea simţea că eu simt că ea simte ce simt eu – deci, eram unul în doi. Şi, cum spunea părintele Stăniloae, şi ulterior am citit, că iubirea perfectă e în trei, – noi, când simţeam această iubire în doi, simţeam nevoia să o împărtăşim cu un al treilea. Şi am constatat o altă prezenţă lângă noi, şi, vrând să-i spun şi aceleia: „Uite ce mult ne iubim noi, cum simţim”, am fost conştient că şi cea de-a treia simte cum simţim noi. Adică ea simţea că eu simt ce simte a doua, a doua simţea că a treia simte ce simt eu. Deci, cu alte cuvinte, mie îmi venea să mă scarpin, a doua se scărpina şi la a treia îi trecea. Eram o conştiinţă în trei. Şi atunci am avut conştiinţa Treimii. Instantaneu m-am trezit în pat, hohotind de plâns, de bucuria a ceea ce am văzut. Şi dacă de pe patul respectiv am intrat în somn la ora cinci după amiaza – am spus că am stat între patru şi cinci, cam o oră, m-am rugat – de la 5 după amiaza m-am trezit undeva pe la ora 3 dimineaţa, deşi în starea respectivă trecuseră câteva secunde. Ulterior am aflat de călugărul de pe Muntele Athos, care, stând şi ascultând o pasăre măiastră, când s-a întors în mănăstire a constatat că trecuseră vreo patru sute de ani. După această experienţă, mi-a căzut în mână cartea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în care el povestea o întâmplare similară. În chilia în care intrase în prima lui zi de mănăstire, avusese o experienţă similară, o dezvăluire personală a Treimii. Din clipa respectivă, mi s-a părut foarte firesc să fiu creştin. Însă nu am luat decizia imediat.

La o săptămână după asta, fiind undeva, la Socie­tatea de parapsihologie, unde era o conferinţă, la care era invitat un yoghin, un yoghin veritabil, venit din India, dintr-o şcoală venerabilă, de sute de ani, poate de mii de ani – am văzut că se uită invitatul la mine. Asta poate fi şi o iluzie. Îmi închipuiam că se uită la mine cum se uită şi la ceilalţi. În clipa când s‑a terminat conferinţa, m-a luat de mână şi m-a întrebat: „Vii acum în India?” Eu, mirat, am întrebat: „Dar de ce mă întrebi pe mine dacă vin în India? De ce nu întrebi pe altcineva?” El a continuat cu între­bă­rile bombardante: „Păi, dar nu vrei să mergi în India? Nu te-ai hotărât tu să mergi în India?” Zic: „Ba da, dar de unde ştii că eu m-am hotărât?” Şi atunci mi-a spus cine sunt, de unde sunt, şi zic: „Dar cum ştii atâtea despre mine?” Şi mi-a spus: „Păi, ai uitat dictonul, că atunci când este pregătit ucenicul, soseşte şi maestrul?” Zic: „Da, îmi aduc aminte. Dar acuma, sunt chiar aşa pregătit?” Zice: „Da, maestrul meu din India m-a trimis după tine. Dar mi‑a spus un lucru interesant: să nu te oblig la ceva, ci doar două săptămâni să-ţi dau un timp de probă.” Şi am zis: „Bine, şi de ce vii acum la mine?” Ei el m-a întrebat: „N-ai avut cumva o revelaţie zilele trecute?” Eu, temân­du-mă, părându-mi-se că este prea intimă revelaţia avută cu câteva zile înainte, i-am zis: „Nu, n-am avut!” Nu am recunoscut că am avut revelaţia. Dar am acceptat să mă duc cu el în India. Şi în clipa în care am împlinit 21 de ani, vârsta care era a majoratului, mai demult, la români, mi-am luat la revedere de la ai mei. Şi, sub influenţa învăţăturilor orientale, le-am spus: „Mamă, tată, poate ne mai întâlnim în viaţa asta, sau într-o altă reîncarnare.” Mi‑am făcut bagajele şi am plecat cu respectivul către India. Acuma, el mi-a dat perioada de graţie două săptămâni, în care mai avea de ţinut conferinţe prin ţară, prin Bucureşti, prin Moldova. Am mers cu el. Bineînţeles că a încercat să mă iniţieze. Sunt o grămadă de lucruri de spus aici, nu intru în amănunt.

Ar fi interesante, totuşi, câteva detalii.

Mi-a dezvăluit ce înseamnă energiile trupului, ce înseamnă ceea ce noi numim bioenergii Mi-a dezvăluit că există canale prin care acestea circulă, că există anumite reguli după care circulă, că există anumiţi centri de forţă, pe care ar fi bine să mi-i dezvolt, să mi-i deschid; că există o anumită practică prin care pot să-mi folosesc energiile respective. Cert e că, aşa cum el mi-a spus, am adoptat nişte posturi pe care oricum le ştiam şi dinainte, din yoga, posturi care presupuneau o poziţie, o respiraţie, un gând centrat asupra unui anumit aspect, un anumit mod de meditaţie, cu alte cuvinte. Şi trebuia să meditez asupra unui anumit centru energetic, pe care el mi l-a indicat. Şi el mi-a spus: „Eu te văd pe tine, din punctul meu de vedere, al doctrinei mele, ca fiind pe centrul respectiv.” Şi a mai spus: „Simt la tine ceva misterios. Simt că tu ai în tine mai mult decât Shiva: ai esenţa lui Shiva. Dar nu îmi dau seama cum. Şi de aia am să te şi numesc Kailash” – asta este muntele sacru din care s-a născut Shiva. Mă gândeam eu: „cum aş putea să fiu esenţă, mai mult decât un zeu. Ce e în mine, mai înalt decât zeul Shiva?” Şi meditând, aşa cum îmi spunea el, asupra zeului Shiva, printr-un anumit centru al meu, am primit revelaţie, în timpul meditaţiei, în care mi se spunea: „Nu mai medita în centrul respectiv, orientează-ţi gândul un pic mai la stânga (centrul era undeva în mijlocul pieptului), orientează un pic mai la stânga conştiinţa, coboară în inimă, în ventriculul stâng, şi nu-l mai chema pe Shiva, ci cheamă-L pe Hristos! Că tu eşti al lui Hristos!”

Ai auzit o voce, sau cum a fost?

Da, am auzit o voce foarte clară, care vorbea cu mi­ne cum vorbim noi acum, dar calmă, blândă, hotărâtoare, liniştitoare, securizantă, îmi dădea un sentiment de acasă. Şi, când am ieşit din starea de meditaţie, i-am spus yoghinului: „Uite ce mesaj am primit”. A meditat, nu mi-a spus nimic.

Am continuat serile de meditaţii, eu conti­nuând să mă gândesc la Domnul Iisus Hristos, nu la Shiva, bineîn­ţeles, după care iar mi-a venit o altă indicaţie, tot o revelaţie: „Nu mai folosi beţişoare parfumate, pentru că acestea sunt consacrate prin sânge, cu jertfă de sânge!” Mă gândeam eu: „cum să fie cu jertfă de sânge, când le poţi lua din orice magazin?” Şi l-am întrebat pe yoghin, şi mi-a spus: „Da, dar astea sunt puţin diferite, nu sunt ca acelea din orice magazin. Adică, toate pe care noi le aducem, le aducem prin consacrare cu sânge, cu jertfă de sânge, într-adevăr, dar valoarea de jertfă o are doar atunci când îi dai valoare acelui beţişor, din punct de vedere spiritual. Atunci, da, intri pe acea frecvenţă a jertfei noastre de sânge. Dar tu de unde ştii că noi facem cu jertfă de sânge?” Şi îi spun: „Uite, am primit revelaţia.” „Şi ce ţi s-a spus în revelaţie?” Şi i-am spus: „Uite, mie mi s-a spus să folosesc tămâia, pentru că este pentru jertfa nesângeroasă, pentru jertfa Domnului Iisus Hristos.” Deja l-am pus în încurcătură pe yoghin.

Din ce şcoală yoghină era?

Era tantra yoga, dar nu tantra sexuală, varianta lui Bivolaru, era Avidya Tantra, tantra ascetică. Ăsta era curentul, şcoala are un nume foarte complicat.

Era discipolul vreunui maestru cunoscut?

Nu. Deşi maestrul lui era un foarte bun prieten al lui Swami Shivananda, cel care a fost o vreme maestrul lui Mircea Eliade, vreo şase luni de zile, din câte am înţeles. Şi, din câte îmi spunea acest yoghin, maestrul era atât de avansat încât fusese pe 53 de planete locuibile, prin dedublare astrală ş.a.m.d. În orice caz, am fost impresionat de faptul că ei ştiau multe despre mine, ştiau de faptul că eu am avut o revelaţie.

Şi după câteva zile, yoghinul a recunoscut, şi a zis: „Uite, eu am venit la tine, pentru că am fost trimis de maestrul meu la tine şi te-am identificat atunci când ai avut revelaţia.” Şi atunci am spus: „Da, într-adevăr, am avut revelaţia. Şi îmi aduc aminte că atunci când am ieşit din revelaţie, din starea aceea de lumină şi de bucurie, am văzut pe cineva care era în apropierea mea, stând într-o poziţie de lotus, cum stai tu, şi cu plete.” Şi zice: „Da, eu eram, te-am văzut, te-am identificat şi am venit la tine.”

Şi atunci dintr-o dată mi s-a părut ca şi cum cineva m-ar fi urmărit, ca un hoţ, ar fi stat la colţul străzii, vrând să-mi ia bagajul. Şi l-am întrebat sincer ce vrea de la mine, de ce m-a chemat. Şi a spus: „Pentru că eu am simţit din conştiinţa mea că e nevoie să te ajut în clipa asta. Adică eşti un om care te-ai trezit spiritual şi ai nevoie de o îndrumare. Dar nu m-am grăbit. Te-am lăsat în astea două săptămâni ca tu singur să-ţi dai seama cine eşti.” Şi mi-a spus foarte sincer: „Tu trebuie să te întorci acasă. Acolo este locul tău. Calea ta este cu Iisus. Eu nu vreau să greşesc faţă de Iisus.” Deci, omul se vede că era şi el într-o dilemă foarte mare. Adică ceea ce eu i-am spus, şi faptul că i-am spus de Ananda Kanda, era un centru spiritual care iese din uzualul iniţiatic yoghin, era ceva care ţine de un alt nivel iniţiatic în yoga, mai mult de măiestrie, de care el aflase de abia după zece ani de practică, şi eu i-am spus de acel centru, care mi-a fost spus în varianta creştină ca fiind rugăciunea inimii. Şi el mi-a spus: „Da, într-adevăr, în acel centru, în vârful inimii, te întâlneşti cu zeitatea ta tutelară. Or, tu fiind botezat în numele Domnului Iisus Hristos, du-te acasă, asta e calea ta! Mergi pe calea asta şi roagă-te şi pentru mine! Du-te către Dumnezeu şi, prin mila lui Dumnezeu, ne vom întâlni amândoi în Rai!” Şi am zis: „Dumnezeu să dea aşa să fie! Dar dacă tot suntem împreună, şi tu ai învăţat să-ţi foloseşte energiile – cu alte cuvinte, tu ţi-ai pornit maşina ta pe calea ta, învaţă-mă să mi-o pornesc şi eu pe a mea, pe calea mea!” Şi a spus: „Nu! Eu nu mă amestec pe calea ta! Nu am voie să fac acest lucru, şi nici tu să te pui pe calea mea. Tu ai o anumită rânduială, şi doar dacă n-ai găsit răspunsul, căutând sincer, din toată inima, atunci poţi să vii la mine. Dar, până una alta, du-te şi urmează-ţi calea”.

Bine, curentul acesta potrivit căruia yoghinii ar avea adevărul lor, creştinii – adevărul lor, din perspectivă creştină e, clar, o înşelare, însă Dumnezeu a rânduit ca yoghinul respectiv să-ţi dea îngăduinţa de a porni pe calea creştină. A fost aşa cum Dumnezeu a vorbit printr-un măgar, prin măgarul lui Balaam aşa a putut să vorbească şi printr-un yoghin.

Ulterior am şi văzut o asemenea experienţă, în care diavolul era obligat de preot să spună adevărul, era legat să spună adevărul. Şi eu sunt ferm convins că în clipa în care eu am vorbit cu acest yoghin, îngerul meu de la botez îl lega pe el să spună adevărul, adică îl obliga să spună adevărul. El a fost nevoit. Ăsta a fost şi motivul pentru care s-a speriat foarte tare. Efectiv, era îngrozit. Arăta foarte neliniştit şi, în cel mai scurt timp, mi-am făcut bagajul şi am plecat de acolo.

Pentru că se lovea de o realitate care îi era străină, puterea Dumnezeului Celui Viu, pe Care yoghinii nu-L cunoscuseră.

Da, şi era evident dezarmat şi dărâmat din construcţia pe care o avea până atunci.

Tu cum vezi acum practica yoghină? Creştin fiind, cum o apreciezi?

O apreciez ca pe un fel de … nu ştiu dacă pot să spun iniţiere, dar e o iniţiere demonică, de fapt. Daimonii, fiind fiinţe fără de trup, dar nu neapărat cereşti, care se află în ceea ce noi numim atmosferă. Se află în ceea ce popular se numeşte văzduh, care e altceva decât cerul, şi ei nu aparţin decât acestei lumi, chiar dacă unei – să spun – frecvenţe nevăzute a acestei lumi. Şi au şi ei o iniţiere a lor, o iniţiere în care te pot ajuta foarte mult să devii paranormal, cum se spune, dar care nicidecum nu te scoate din chingile lumii acesteia, ba mai mult te înlănţuieşte. E o păcăleală, ai impresia că eşti mai grozav decât alţii din lumea asta, că eşti deosebit. Şi de fapt nu eşti deosebit, ci dimpotrivă, eşti ca omul care are de toate în casa lui pentru că s-a vândut pe veci băncilor. Păi, n-ai făcut nimic cu chestia asta. Degeaba le ai. Ai o închisoare foarte frumoasă!

Tu lucrurile acestea le-ai înţeles repede, sau a mai trecut mult timp până te-ai lămurit?

Ba le-am înţeles chiar atunci, când era dialogul acesta. Am avut conştiinţa că aşa este. Nu-mi găseam cuvintele să-mi exprim, însă am simţit că asta este. Şi într-un fel eram şi puţin supărat pe el, că, văzându-mă în starea respectivă de revelaţie, m-a chemat cu el – dar mi-am dat seama că până la urmă a fost îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să realizez, să-mi dau seama de diferenţă, să-mi dau seama cu cine am de-a face.

Ce să spun? Întorcându-mă acasă, mă aşteptam ca mama mea să sară în sus de bucurie că mă vede, că s-a întors flăcăul acasă, în schimb mama mea a fost foarte seacă: „A, da, ai venit.” N-am ştiut ce s-a întâmplat şi ulterior am aflat că între timp, mama mea, disperată fiind că i-a plecat puiul către Orient şi poate nu se mai întoarce în viaţa asta înapoi, s-a dus, din aproape în aproape, a găsit un preot, despre care a auzit că este cu har – toţi preoţii sunt cu har, dar ea, fiind într-un ABC al credinţei, s-a dus la unul pe care-l ştiau oamenii mai harismatic, care avea roade ale lucrării harului, care a murit între timp – Dumnezeu să-l odihnească! – şi stând la coadă, la spovedanie, unde era o grămadă considerabilă de oameni, plângea. Când s-a deschis uşa la duhovnic, duhovnicul s-a înălţat peste oameni, s-a urcat pe un scăunel, şi a strigat către mama mea: „Doamnă, nu mai plânge, că vine copilul înapoi peste două săptămâni!” Mama mea, neîncrezătoare că i se vorbeşte ei, s-a uitat în stânga, în dreapta. Şi preotul a susţinut: „Da, doamnă, cu dumneata vorbesc! N-a plecat cu acela, în portocaliu, şi cu plete lungi, încolo, către Orient?” „Ba da!” „Vine înapoi, stai liniştită!” Când am sosit, mama mi-a spus de acel preot: „Uite, el a spus că te vei întoarce”, eu am fost neîncrezător, făceam şi eu primii paşi în creştinism, pe care, de altfel, i-am făcut destul de repede, într-un timp foarte scurt, maxim o săptămână. Dumnezeu mi-a scos în cale peste şapte preoţi; cu fiecare am stat cât am putut, cred că mai mult nu am dormit în săptămâna în care m-am întors acasă. Şi aşa cum respiră peştele apa, aşa citeam eu cărţile de teologie ortodoxă. A fost nu doar o întoarcere, cred că a fost ceea ce Mircea Eliade numea coborârea în adâncuri. Adică, câteodată, când eşti la o suprafaţă de apă, şi e inundaţie mare şi te duce curentul, şi vrei să te prinzi de o creangă şi creanga e prea sus, nu poţi de la suprafaţa apei. Şi atunci trebuie să cobori în adânc, ca de acolo să izbucneşti, să prinzi creanga, şi într-un fel asta a fost coborârea în adânc, când m-am dus încolo, către Orient, ca să revin cu putere către ceea ce … Ce pot să zic… după nouă ani de zile m-am dus la preotul respectiv.

De ce a durat atât de mult să ajungi la el?

Pentru că între timp cunoscusem alţi preoţi, şi n-am considerat că trebuie să mă duc la un preot deosebit, aveam încredere în toţi preoţii…

Asta e foarte bine.

Eram convins că Dumnezeu îmi vorbeşte prin ei, şi chiar mi se întâmpla ca atunci când aveam o stare de ispită şi mă rugam foarte tare lui Dumnezeu şi încercam s-o birui, să trec pe stradă, şi unde se certau doi oameni, să zică unul, când treceam pe lângă ei: „Lasă, că te prind eu cu altă ocazie!” – îmi dădeam seama că prin unii îmi vorbeau îngerii necuraţi, prin alţii îmi vorbeau îngerii buni. Dumnezeu poate lucra prin tot şi prin toate, atunci când e cazul. Eu nu m-am îndoit de lucrul ăsta, dar pentru ca nu cumva să primesc înşelări, de la oameni, întotdeauna am cercetat preotul. Şi am căutat întotdeauna să-mi acordez presupunerile sau bănuielile mele cu scrierile Părinţilor. Am fost foarte surprins să văd că multe dintre cele pe care le simţeam, o dată cu întoarcerea mea la Ortodoxie, după experienţa învăţăturilor orientale, se potriveau foarte bine cu multe dintre părerile Sfinţilor Părinţi. Şi mă bucura foarte mult să regăsesc în scrierile Sfinţilor Părinţi multe dintre stările mele.

Uneori chiar mă ruşinam, mă întrebam: „Cum, Doamne? Mi-ai dat o asemenea simţire, şi eu, ca nesimţitorul, m-am dus în partea ailaltă?” Adică, am văzut nişte lucruri pe care alţii le scriu în carte după ce au stat atâţia ani în pustie! Şi eu nu le băgam în seamă! Mi se păreau atât de banale, credeam că toată lumea le vede. Şi am început să fiu mai băgător de seamă şi mai temător de Dumnezeu – deşi, concomitent, şi bucuros. Eram convins că Dumnezeu nu-mi va face nici un rău, că, dimpotrivă, mi-a făcut bine. Dacă, atunci când eram ticălos, m-a întors la El, cu atât mai mult când vreau să-I urmez pe cale.

S-a întâmplat, foarte interesant, un anumit eveniment, ca o dată cu întoarcerea mea către biserică – bine, care a fost o întoarcere avraamică, deci eram în stare să las tot pentru Dumnezeu – să-mi sară în cap neamurile, cunoscuţii, prietenii, inclusiv părinţii, acasă. Au fost crize de-a dreptul foarte mari ale mediului care mă înconjura, pentru faptul că dintr-o dată eu devenisem creştin. Parcă pe toţi îi irita, dintr-o dată, creştinismul meu. Era foarte interesant. Foarte greu acceptau acest fapt. Am vrut, la un moment dat, să mă duc în pustie. Şi chiar m-am dus, fără binecuvântare. Fără binecuvântare fiind, am ajuns undeva, într-un vârf de munte, nu spun unde, undeva, în România, acolo mi-am propus eu să mă duc să meditez. Nu mi-am pus problema cu ce o să mă îmbrac, ce o să mănânc, mi‑am zis: „mă duc în pustie, şi are Dumnezeu grijă de mine”. Şi a avut grijă în felul următor: a venit o turmă de mistreţi, cu viteză foarte mare, galop, către mine. Atât de îngrozit am fost, că ce am urcat în jumătate de oră, am coborât în trei minute. Ştiu că am luat primul tren şi m-am întors către casă. Când am ajuns acasă, am deschis Sfânta Scriptură într-un loc în care spune că duhul îi duce pe cei neîncercaţi în pustie ca să-i piardă. Şi atunci mi-am dat seama că nu pot să fac lucrurile de capul meu. Şi am început să caut sfaturile unui duhovnic competent.

Acum, nu vreau să discut nici pro, nici contra, vizavi de competenţa oamenilor, pentru că oamenii sunt oameni pretutindeni unde sunt, şi specialişti, şi oameni „aflaţi în treabă pe acolo”, vorba lui Petre Ţuţea. Am dat şi de preoţi care mă întrebau: „Ai minţit? Ai înjurat?”, dar care efectiv, nu erau îndrumători, erau „spovedaci”, cum li se spune. S-a întâmplat însă să întâlnesc şi oameni foarte aşezaţi duhovniceşte. Şi cred că oricine caută găseşte. Neîndoielnic. Şi dacă nu găseşte, îi scoate Dumnezeu în cale. Şi dacă îi scoate în cale şi nu vede, îl duce de nas. Şi dacă nu-l duce de nas, îl duce oricum, dar tot îl duce, sau îl aduce. Dumnezeu rânduieşte în aşa fel încât omul îşi găseşte locul. Nu mă îndoiesc de lucrul ăsta.

Mi-am dat seama că problema cea mai mare a omului nu este faptul că Dumnezeu n-ar fi prezent. Nicidecum. Dumnezeu e foarte prezent. Dovadă că mie, păcătosului, mi-a vorbit. Cum mi-a vorbit, prin cine mi-a vorbit, n-am mai stat să contabilizez, dar mi-a vorbit. Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, cea mai mare problemă a omului este surzenia omului, e faptul că face dopuri de ceară în urechi – la figurat vorbind! Şi atunci are nevoie de câte o spălătură. Şi spălătura asta vine atunci când omul se leapădă el, de fapt, de păcatul interior. Că m‑am dus de nu ştiu câte ori la spovedanie. Ani de zile mă duceam la spovedanie, şi mă întrebau prietenii apropiaţi: „Dar tu chiar nu simţi, după spovedanie, nimic?” Zic: „Măi, simt că-i bine.” „Dar nu te simţi diferit?” „Nu, mă simt tot la fel.” Zice: „Ai o problemă!” „Ce problemă să am? Păi, nu ştiu: trebuie să simt ceva în mod deosebit?”

A durat ani de zile până când, stând în lascivitatea asta, mi-a fost greaţă de starea propriu-zisă. M-am săturat de cât m-am săturat. Eram sătul de mine. Şi am spus: Nu fac nimic, nu sunt nici măcar cum eram la început, când eram foarte căutător, şi eram din tot sufletul, sincer, şi eram nebun după Dumnezeu, şi chiar prostii făcând, dar m-am dus să le fac cu sinceritate, şi Dumnezeu mi-a arătat, că m-a văzut că sunt sincer, m-a văzut că nu vreau să fac răul, ci Îl caut cu nebunie. Şi atunci m-a întors. M-a lăsat în avântul meu, dar mi-a dat o direcţie bună. Şi zic: „acuma, de o vreme, am devenit un prea cuvios, cu nasul în pământ, îmbrăcat călugăreşte, cu plete, cu barbă” ş.a.m.d., ajunsesem în facultatea de teologie, toată lumea mă stima, şi mi-am dat seama că era de fapt un joc al imaginilor. Nu era nicidecum o cunoaştere interioară. Ceilalţi habar nu aveau despre mine, şi atunci, de unde mă stimau? Mă stimau din ceea ce vedeau.

Şi mi-am dat seama că de fapt am pierdut legătura cu ceea ce mă stârnea. Eu, când am plecat către Dumnezeu, am plecat stârnit fiind de ceea ce vedeam în jurul meu, de anormalităţile lumii din jur. Căutam normalitatea. Şi m-am izolat într-un mediu în care toată lumea vorbea de Dumnezeu, toată lumea era cuvioasă – era bine, dar era un bine de aparenţă. Era ca şi când ai pune un plasture pe bubă, dar nu rezolvi buba. Din clipa respectivă, mi-am despletit părul, pe care-l aveam prins, m-am îmbrăcat în roşu, şi-am zis: „acuma pot să-i smintesc pe toţi care m-au cinstit pentru înfăţişare. Şi de acum înainte, mă duc acolo unde sunt problemele mai mari între cunoscuţii mei, prieteni, studenţi”; m-am dus în căminele studenţeşti. M-am lăsat stârnit de problemele lor, să le discut cu ei. După ce le-am discutat cu ei şi ei m-au răvăşit, m-am întors la prietenii mei teologi, şi am început discuţii cu ei, până dimineaţa, la ora 5. Ţin minte că făceam asta cu un văr de-al meu, teolog, şi soţia îl tot întreba: „De ce vă mai întâlniţi, când de fiecare dată când vă întâlniţi, vă certaţi?” Până dimineaţa, atât de mult stăruiam asupra unui subiect, şi ne rugam împreună să primim răspuns, până când ajungeam la răspuns, şi căutam în cărţile Sfinţilor Părinţi şi spuneam: „Da, aşa e!” Şi eram bucuroşi dimineaţa!

Mi-am dat seama că de fapt pe om nu îl mulţumeşte nici să stea în zarvă, fără de Dumnezeu, dar nici să stea într-o singurătate stearpă, de asemenea fără Dumnezeu. Are nevoie de Dumnezeu, dar are nevoie şi de aproapele. Adică dacă stau eu doar cu Dumnezeu, aş putea să stau în cer, dar stau pe pământ, am şi trup. Adică, Domnul Iisus Hristos n-a spus: „Tată, ia-i de pe pământ!”, a spus: „Lasă‑i, nu mă rog să-i iei!” Dar m-a lăsat pe mine Hristos ca şi pe ceilalţi, aicea, ca prin mine să sfinţească lumea. Şi am zis: „cum poate să sfinţească lumea, dacă eu pe mine nu mă sfinţesc?” Şi atunci am înţeles că marea provocare nu este doar în raport cu Dumnezeu, ci şi în raport cu aproapele. Şi apoi am aflat de la părintele Stăniloae de această triadă: eu, Dumnezeu şi aproapele. Nu mă pot defini doar în raport cu aproapele sau doar în raport cu Dumnezeu. De aceea este Biserica. Şi abia atunci am avut îngăduinţa să mă apropii de … abia atunci am avut îngăduinţa interioară, eu m-am îngăduit pe mine însumi; până atunci eram atât de încrâncenat, încât nu acceptam apropierea de comunitate.

Eram cum probabil sunt majoritatea celor care se întorc către Dumnezeu: pustnici în camera lor. Şi nişte pustnici din ăştia moderni, mai trendy, mai … eu ştiu cum să spun… îmbrăcat grunge şi… cu câte un poster pe perete, dar el e pustnic în camera lui şi el ştie de ce. Am trecut de acest stadiu şi mi-am dat seama că sunt un om care pot să cresc împreună cu comunitatea din biserică, că sunt trup al ei. Şi mi-am dat seama de marea ispită de a sta de unul singur să te rogi, atâta vreme cât nu eşti la o înălţime a Sfinţilor Părinţi. Neîndoielnic că poţi să te rogi şi poţi să fii în comuniune cu Dumnezeu chiar şi în camera ta. Poţi! Dar, câţi o fac? În schimb, mi-am dat seama că în biserică, mă ridică Biserica. Sunt binecuvântări pe care nu le pot primi decât în biserică. Şi, din clipa în care mi-am dat seama de lucrul ăsta, am început să-i chem şi pe ceilalţi. Dar nu într-un mod makarentist, adică să-i ameninţ: „Fiţi atenţi, că vă mănâncă iadul dacă nu veniţi la biserică!” Nu în sensul ăsta, ci arătându-le ce câştigă venind la biserică. Şi vorbind, aşa, cu unul, cu altul, m-am trezit la un moment dat predicându-le, vorbindu-le. Adică nevoia mea interioară şi răspunsurile pe care le-am primit am început să le transpun în emisiuni, în conferinţe, în discuţii tet-a-tet sau în grup. Şi aşa s-a întâmplat – printr-o minune, zic eu, că n-a fost rânduiala mea – să ajung şi la Mitropolie, să lucrez pentru un studio de radio al Bisericii.

Înainte de a vorbi despre lucrarea pe care ai făcut-o acolo, aş vrea să povesteşti cum a fost întâlnirea cu duhovnicul acela care îi spuse mamei tale despre întoarcerea ta, cum a fost întâlnirea cu el?

De când m-a văzut intrând în biserică, mi-a spus: „De nouă ani te aştept.” Şi mi-a spus, cu blândeţe părin­teas­că, lipsurile mele, dar m-a şi încurajat – asta a fost foarte bine! – m-a şi încurajat în lucrurile care îmi sunt dragi şi sunt bune, în partea bună a lucrurilor – că nu orice ţi-e drag e şi bun! – şi m-a sfătuit (dar e un sfat personal, pentru mine) m-a sfătuit că, dacă eu doresc să fac misiune în lume, să mă căsătoresc neapărat, să nu rămân monah în lume, pentru că lumea este foarte grea acuma, şi lucrul ăsta va putea aduce prejudicii nu atâta mie, care încerc să mă păstrez curat, ci chiar misiunii pe care o fac, pentru că misiunea va fi strâmbă, conformă cu lupta interioară pe care o am eu. Şi mi-a spus că e neapărat necesar pentru cei care sunt monahi să fie în mănăstire, şi de acolo să iasă doar sub ascultare, când au de făcut ceva, sau, dacă sunt în lume, să mă căsătoresc şi, echilibrat fiind, să-i sfătuiesc pe alţii. Şi, mai ales, m-a îndrumat să nu mă emoţionez în faţa ierarhiilor de orice fel, şi nu s-a referit neapărat la ierarhii bisericeşti, dar ierarhii de orice fel, din absolut orice fel de ierarhii, atunci când e vorba de a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu. Să nu fac scăderi din jenă, din ruşine sau dintr‑o falsă smerenie. Mi-a spus: „Dacă ai ceva de spus, şi ştii că Hristos a spus aşa, spune acel cuvânt, pentru că ştii că Hristos l-a spus. Nu trebuie să-l spui doar când te simţi tu vrednic să-l spui. Dacă l-ai auzit, spune-l, şi dăruind vei dobândi”.

Ţi-a fost duhovnic sau nu?

Da, pot să spun că mi-a fost duhovnic, sfătuitor foarte bun. Acum, oamenii înţeleg prin duhovnic omul la care te duci să-i spui problemele tale personale, şi să te spovedeşti la el. Era mai mult decât atât. Mi-a fost formator. Dar nu o perioadă atât de lungă, pentru că eu, din clipa în care l-am redescoperit – adică după cei nouă ani de când el mă aştepta – am mai apucat să stau de vorbă cu el cam un an şi ceva, după care a murit. Dar Dumnezeu a avut grijă întotdeauna să-mi scoată pe altcineva în cale, oameni care au întrecut cu mult aşteptările mele. Evident că Dumnezeu poate să ne dea şi lucruri spectaculoase, aşa cum noi, de fapt, căutăm, dar când nu ni le dă, ştie de ce nu ni le dă. Probabil că noi, căutând spectaculosul, pierdem esenţialul, de multe ori. Suntem tentaţi către o psihologie extrinsecă, vrem să vedem lucrurile din exterior care ne amuză sau care ne încântă, mai puţin pe cele bidimensionale , care ne invită prin simbol spre interior. Şi cred că totuşi Dumnezeu le poate îmbina pe amândouă, adică să ne dea şi lucruri care să fie spre bucuria sufletului nostru – pentru că de multe ori spun că Dumnezeu e şi El un om bun, pentru că s-a înomenit. El ştie stările noastre şi în nici un caz nu e absurd şi nu ne dă situaţii doar de încrâncenare, de întristare. Personal eu văd lucrurile puţin diferit decât acea teologie a întristării, a înnegurării, a griului – eu văd o teologie a bucuriei, a frumuseţii, a armoniei, a binelui. Când apare şi ce nu e bine, aia las în grija lui Dumnezeu, nu caut eu cu lumânarea să iau răul. Şi ne spune şi Domnul Iisus Hristos: „Nu staţi în faţa celui rău, că e tare.” Deci, eu nu-l caut în coarne. Când apare, am nădejde în Domnul Iisus Hristos, că o să putem, cu ajutorul Lui, să-L biruim pe cel rău. Şi chiar ne spune: „Iubiţilor, chiar l-aţi biruit pe cel rău!” De aceea, eu caut ceea ce cred că este benefic pentru oameni, în conformitate cu învăţătura lui Hristos, nu în conformitate cu stările mele interioare. Caut să-L mărturisesc pe Hristos aşa cum El ni S-a revelat prin Scriptură şi prin Sfânta Tradiţie, însă marşând pe echilibru. Cred că oamenii sunt făcuţi să se bucure întru Hristos, nu doar să se tânguiască întru Hristos. Sunt foarte mulţi care au venit în ultima vreme la biserică datorită problemelor pe care le au, şi bine fac că vin, că acolo trebuie să şi vină, însă e un păcat că vin doar cei care au probleme. Cei care nu au probleme s-ar cuveni să fie în biserică, şi atunci biserica ar avea o tentă mult mai veselă.

Mai senină, în orice caz!

Exact! Faptul că biserica nu-i atât de senină este şi datorită celor care stau în afară şi chibiţează, şi spun: „Uite, nu ne ducem acolo, că ăia sunt toţi baticoşi şi întristaţi!” Păi, veniţi voi, ceilalţi, şi înveseliţi-o! Că nu e nici o problemă! Eu chiar aşa m-am apucat de teologie. Eram într-o conferinţă organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Timişoara, în care m-am legat de preotul care predica şi i-am spus: „Uite, în biserică e cutare care nu e bine, cutare nu se face corect, ăia-s prea trişti, prea nu ştiu ce!”, şi atunci, preotul mi-a spus: „Da, ai foarte mare dreptate! Şi chiar ai dreptul să spui ceea ce spui. Nu-mi pare rău că ai spus, şi-ţi mai spun ceva: «biserica asta este şi a ta, cel puţin tot atât cât este şi a mea, şi chiar ai datoria să spui ce ai de spus, de aia te rog: fă facultatea de teologie, şi schimbă tu ceva!»”

Frumos!

De asta, cred că fiecare om care încearcă în măsura lui să fie teolog, chiar fără a face facultatea de teologie, asumându-şi cuvântul lui Hristos, o să înceapă să vadă lucrarea lui Dumnezeu: totul în toate, şi atunci va fi ceea ce grecii numesc theo orao, Theos – adică Dumnezeu, orao – a vedea, adică a vedea pe Dumnezeu, totul în toate. Devenim oameni teoretici. Şi-n clipa în care ne şi comportăm ca atare, când punem în practică toate lucrurile din viaţa noastră, în conformitate cu ceea ce Dumnezeu ne descoperă, ca să fim de acord cu El, atunci se numeşte că suntem şi oameni practici. Şi abia atunci suntem creştini cu adevărat. Or, oamenii încearcă într-adevăr să facă lucruri bune, după sufletul lor. Sunt atâţia oameni buni în lumea asta, mai mulţi decât se crede. Deşi sunt atâtea ştiri şi zvonuri de rele, şi la televizor, şi la radio, totuşi, lumea, majoritar, e formată din oameni care majoritar sunt buni. Însă ei, scârbiţi fiind de concertul acesta mediatic al răului, nu mai au încredere în ei, nu mai au încredere în bine, şi încearcă să facă binele din burtă, burtisme, cum ştiu ei mai bine. Dar e mult mai folositor să asculte puţin îndrumările Domnului Iisus Hristos, să-I vadă pilda Lui din Evanghelie, că nu-i atât de mare o Evanghelie. Cât are? 20 de foi? Cât are? N-are mult o Evanghelie. Dacă-I citim viaţa şi vedem experienţele Lui, să vedeţi ce mult ne identificăm fiecare cu Hristos, şi o să spunem Tatălui Ceresc: „Doamne, uite, eu Îl înţeleg pe Hristos în starea aia. Uite, are foarte mare dreptate. Ei, şi atunci, văzând ce a făcut El, ştiu ce o să fac şi eu.” Ce soluţie a avut El? Fac şi eu acelaşi lucru în viaţă, asta înseamnă să fii creştin.

Cât de greu ţi-a fost, după ce te-ai apropiat de biserică, să te lupţi cu patimile de dinainte şi cu rănile sufleteşti de dinainte.

Rănile sufleteşti de dinainte nu au trecut prin simplul fapt că am venit în creştinism, că m-am întors, conştient, în biserică. Adică, ele se rezolvă, orice boală se rezolvă când iei medicamente, nu-i suficient să vii de la o vrăciuitoare şi intri în spital. Simpla prezenţă în spital nu înseamnă că te-ai şi vindecat deodată. Şi nu vreau să spun că eram atât de beteag, încât mă pot da exemplu – că eu sunt beteagul betegilor, care am fost vindecat de Dumnezeu. Sunt oameni cu probleme mult mai grave decât ale mele, nu mă simt în măsură să mă dau exemplu pe mine, de vindecare. Eu sunt un micuţ.

Însă, problemele pe care le-am avut eu, am început întâi să le înţeleg, care sunt, după aceea de ce sunt, şi cum s-a ajuns acolo, să am aceste probleme. Şi am observat că majoritatea problemelor vin din boala arborelui genealogic – cum se spune, că părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Li s-au strepezit dinţii, într-adevăr, pe dreaptă măsură. Adică, eu dacă nu voi avea grijă de casa mea şi va face umezeală şi copilul se va îmbolnăvi de plămâni, din cauză că a stat în umezeală, nu-i vina copilului. Acuma, nu pot nici să judec părinţii – ei fiind într-o situaţie similară cu a mea, înainte să mă întorc la biserică, nefiind conştienţi ce se întâmplă. Şi atunci am încercat să-mi asum, pentru mine în primul rând, ca eu să mă vindec, să-mi asum anumite reguli creştine.

Mi-a fost foarte greu – aici a fost marea luptă, nu întoarcerea la Ortodoxie, că aceea a fost lupta lui Hristos, prin jertfa Lui m‑am întors. El m-a întors, a pus mâna pe mine şi-a zis: „Hai acasă!” A fost simplu. Ei, problema de rezol­vare a problemelor mele, adică a bolilor mele sufleteşti, ale neamului meu, a fost grea. De ce? Pentru că părinţii, mer­gând pe aceeaşi linie pe care mergeau înainte, eu practic încercam să umplu un sac fără fund; încercam să scot apa dintr-o casă unde încă curgea apa din robinet. Eu tot strângeam şi tot se aduna. Şi mi-a fost foarte greu, până când, prin cadenţa mea, am creat o albie pe unde să se scurgă apa aia. Până când ei s-au decis, până s-au apropiat şi ei de Hristos, până când eu mi-am făcut obişnuinţă de a sta în Hristos, am şi căzut. Pentru că nu e uşor să stai tot cu sabia în mână. Şi oboseşti. Nu o spun ca pe o justificare, o spun ca pe un fapt care se întâmplă. Şi de multe ori cazi mai abitir decât ai urcat.

Se spune, în general – e o învăţătură antică asta – că evoluţia spirituală (nu evoluţia în sens darwinist), creşterea spirituală, devenirea o putem simboliza ca pe o spirală, care nu este verticală – că ar fi prea simplă creşterea. Nimeni nu creşte aşa. Se creşte oblic. Şi acea spirală are şi căderi şi urcuşuri. E ca atunci când arunci mortar pe un perete: îl arunci în straturi, nu îl pui tot deodată, că va cădea. Îl pui, ai răbdare să se mai întărească, mai finisezi, iară mai pui. La fel este şi cu creşterea duhovnicească. Creşti cât creşti, şi câteodată creşti nemăsurat, pentru că nu faci cum îţi spune duhovnicul – eu recunosc lucrul ăsta, că am făcut adeseori, dintr-o nebunie tinerească: „Hai, mai mult să fac!” Duhovnicul mi-a spus: „Atâta trebuie să te rogi!” Nu, eu mă rog, fac nu ştiu câte acatiste, am stat până am făcut gaură în covor şi mă făcusem la genunchi ca struţii, de la stat acolo. Şi care a fost efectul? Fantastic, m-am simţit foarte bine! Dar… atenţie: la scurt timp după asta a apărut un mecanism de refuz al minţii mele, al organismului meu, n-am mai vrut rugăciune, n-am mai vrut cărţi religioase, n-am mai vrut să am de-a face cu ritualul. Şi iar am stat într-o perioadă de retragere, de negare. După aia iar m-am întors. De ce am făcut acest mers sincopic? Pentru că n-am mers treptat, treptat, treptat. Adică, copilului îi dai întâi lăptic şi miere, nu-i dai friptură şi whisky, că nu-i faci bine. Oricât ai vrea să crească de repede, unei plăntuţe nu poţi să-i pui gârlă apa acolo, şi să tragi de ea ca să crească, şi-i pui soare până o ofileşti. Toate vin cu o anumită măsură. Şi cred că acesta este cel mai greu lucru la un om: măsura. E o măsură şi în căutare, e o măsură şi în creştere, e o măsură şi-n aşezare. Şi cel mai greu este ca măsura asta să o poţi dăltui în tine după cum îţi spune duhovnicul. Pentru că, în general, începi să cleveteşti: „dar oare ştie duhovnicul ce probleme am eu? Ştie el ce-i în inima mea? Că până la urmă tot eu ştiu ce am de făcut.” Şi e foarte greu să te acordezi după un duhovnic, şi duhovnicul adevărat de fapt nu-ţi spune ce să faci, îţi spune cum să faci.Pot spune, pentru cei care oarecumva se tem ca un astfel de discurs să invite doar către un fel de retragere din lume, către un fel de enclavă, exclusiv ortodoxă, ca un fel de sectă, …

Un fel de ghetto!

… exact, ghetto, că întoarcerea la Hristos nu înseamnă părăsirea vieţii, ci dimpotrivă, nuanţarea ei. Umplerea ei cu valenţă. De fapt, eu când m-am apucat să fac teologie, nu înseamnă că am renunţat la alte moduri de înţelegere asupra realităţii. Mi-am dorit foarte mult să înţeleg modul în care oamenii pot să capteze informaţia, pot s-o sintetizeze, modul în care comunică între ei, modul în care li se transmite informaţia şi pot fi şi manipulaţi, motiv pentru care am studiat şi puţină sociologie (zic puţină sociologie, adică studii postuniversitare), dându-mi seama că oamenii au nevoie şi de o reprezentare, adică de cineva care să le reprezinte drepturile. Mi-am dat seama că de fapt Biserica ar fi cea care ar fi cazul să lupte pentru drepturile lor, din punct de vedere interior. Că pentru trup este medicina, asistenţa socială, avem atâtea drepturi sociale; societatea modernă este foarte blindată cu legi care ne oferă tot felul de drepturi, mai mult decât celorlalţi din vechime. Însă pentru cele spirituale se cuvine să lupte Biserica. De asta m-am gândit la o posibilitate prin care Biserica, nefăcând politică, cum se ştie, totuşi ar putea să-şi spună cuvântul în societate. Şi m-am gândit că poate studiind modul în care se face lobby – advocacy, cum se spune modern, adică modul prin care poţi să generezi, printr-o anumită insistenţă de tip avocăţească, la forurile care emit hotărâri legislative sau chiar legi, o să poţi să reprezinţi Biserica, o să poţi să lupţi pentru oameni, pentru interesul lor spiritual. Cine are impresia că poporul generează aceşti oameni de la conducere şi tot ei, ca reprezentanţi ai poporului, iau hotărâri bune, e naiv. În general, la conducere ajung grupuri de interese. Şi ca să îţi reprezinţi şi tu interesul, ai nevoie de cineva care să te reprezinte, adică să facă advocacy. Şi de asta am încercat şi un studiu universitar în advocacy, am încercat să merg în Parlamentul European, adică s-a întâmplat să merg, Dumnezeu a rânduit aşa, prin anumiţi oameni de marcă, să pot să ajung în Parlament, să văd cum se hotărăsc acolo legile şi cum se poate lupta pentru ele. Şi eu sunt ferm convins că, indiferent care vor fi condiţiile în lumea asta, – că au fost şi mai grele decât atâta – Dumnezeu ne ajută să putem să facem şi noi ceva şi nimeni nu ne opreşte să ne spunem şi noi punctul de ve­dere, să milităm şi noi pentru el. Evident că fiecare cuvânt, fiecare faptă trebuie şi asumată. Sunt şi repercusiuni – plăcute şi neplăcute. Dar cert este că merită mers mai departe pe calea asta. Şi spun din proprie iniţiativă că nu numai că nu am pierdut ceva din viaţa de dinainte, şi nici nu mă simt văduvit de faptul că – vezi, Doamne! – nu mai sunt în cluburile alea de noapte sau că nu am viaţa aia de consum, ci, mai mult de atâta, mă bucur mult mai mult, ştiu să mă distrez mult mai bine, şi în sensul bun al cuvântului. Nu înseamnă că eu toată ziua ascult acasă doar muzică bizantină. Nu, ascult şi alt fel de muzică care să-mi placă. Nu înseamnă că toată ziua eu mă uit doar la filme cu învăţătură creştină. Nu. Mă uit, îmi place să văd lucruri frumoase, îmi place să-i văd pe oameni bucurându-se. Adică, tot ceea ce nu e împotriva lui Hristos e cu mine, poate fi cu mine. Şi-mi dau seama că omul creştin poate restaura toată creaţia. Chiar şi lucrurile care până acuma nu au făcut parte din, să zic, bagajul unui creştin, pot face – prin faptul că noi le luăm, le recuperăm, le reaşezăm în albia lor, le restaurăm, de fapt. Şi restaurându-le întru Hristos, de fapt lumea se creştinează mai tare. Hristos ne-a lăsat în lumea asta, nu să fugim de ea, ci dimpotrivă, să ne implicăm, să-L facem prezent în lume. Şi acolo unde nu e Hristos, acolo să mergem. Hristos n-a spus: „Mergeţi ca oile între oi, în ţarc”, ci „Mergeţi ca oile între lupi!”, şi mă gândesc că am cam stat între oi, până acum.

Da, aşa este. Trebuie să avem curajul de a merge ca nişte oi în mijlocul lupilor, dacă ştim că Hristos este cu noi, dacă ştim că Hristos vrea să dăm mărturia cea bună. Îţi mulţumesc, Claudiu, pentru aceste cuvinte. Cred că în lunile şi în anii care vor veni, conferinţele tale se vor înmulţi, vom avea parte şi de cărţile tale, care vor fi, de asemenea, de mare folos. Îţi mulţumesc. Doamne ajută!

(interviu de Danion Vasile, material din volumul Drumul spre Acasa, Ed. Egumenita)

„Dar Dumnezeu nu te lasă, că vede că tu vrei să urci o treaptă şi El te trage alte o sută, în sus, după El!”


Interviu realizat de Danion Vasile

EVADAREA

DIN ÎNCHISOAREA ÎNGERILOR CĂZUŢI

Introducere

De câţiva ani de zile, de când ţin conferinţe pe diferite tematici ortodoxe în diferite oraşe din ţară, am avut prilejul să stau de vorbă cu oameni care şi-au schimbat vieţile când L-au întâlnit pe Hristos. Şi am luat hotărârea de a tipări un volum de interviuri cu câţiva dintre ei. Aşa a apărut volumul Drumul spre Acasă – După desfrâu, droguri, yoga şi alte rătăciri (apărut la Editura Egumeniţa în anul 2009).

Cel mai şocant interviu pe care l-am luat când pregăteam volumul respectiv a fost cu Saccsiv – şi a fost atât de şocant pentru mine încât m-am decis să îl tipăresc separat, în volumul de faţă. (Mulţi dintre cititori ştiu cine este Saccsiv – autorul blog-ului http://saccsiv.wordpress.com… Pseudonimul Saccsiv este format din litere cu care încep numele unor persoane apropiate autorului care, deocamdată, vrea să rămână sub protecţia anonimatului.)

Înainte de a fi tipărit în această carte, interviul a fost citit de mai multe persoane. Primul cititor – de fapt prima cititoare – mi-a scris un comentariu care m-a surprins:

„Cred că vei avea o critică serioasă la această carte; numele pe care cu atâta trudă ţi l-ai făcut atât de mare, nu cred că îţi permite să scrii aşa ceva; nu este o carte realistă; e suprarealistă, e ficţiune, e tot ce vrei, dar nu realistă…”

Eu nu tipăresc cartea de faţă – şi nici celelalte cărţi ale mele – pentru a-mi şlefui numele… (Nu asta îmi cere Dumnezeu. De altfel, aceasta nici nu e cartea mea, e cartea lui Saccsiv…). Ci o tipăresc crezând că unii se vor folosi de cele citite, găsind un model de pocăinţă într-o vreme în care e epidemie de false modele…

Au mai fost şi alţi cititori care au crezut că interviul este fictiv – „pentru că nu poate un om să treacă prin atâtea lucruri într-o viaţă…”

Dar Saccsiv există, nu e un personaj literar… A avut loc la un moment dat o întâlnire la mănăstirea Petru Vodă, la care au participat mai mulţi teologi, jurnalişti, preoţi şi monahi. La discuţiile respective a intervenit de câteva ori şi Saccsiv. Când, la sfârşitul discuţiilor i-am spus unuia dintre participanţi că Saccsiv a trecut prin mai multe închisori, a rămas mirat…

Dacă tot am amintit de momentul respectiv, trebuie să spun că şi mai impresionat a fost Saccsiv de întâlnirea cu părintele Iustin Pârvu. El citise despre mari duhovnici, dar discuţia cu părintele Iustin i-a umplut sufletul de multă bucurie duhovnicească…

M-aş bucura ca, după apariţia acestei cărţi, Dumnezeu să îi dea putere lui Saccsiv să dea mărturie şi prin viu grai despre minunea întâlnirii sale cu Dumnezeu.

Unii dintre primii cititori ai „manuscrisului electronic” mi-au spus că ar fi preferat ca partea legată de violenţa şi homosexualitatea din închisori să fi fost cenzurată. Am considerat însă că, fără descrierile respective, nu s-ar putea înţelege prin ce iad a trecut Saccsiv… Pasajele respective i-ar nemulţumi pe directorii penitenciarelor respective, care ar putea fi traşi la răspundere dacă lucrurile ar ieşi la lumină. Dar, nu ies, cum nu ies nici cele din politică, din economie etc.

Înainte de a fi tipărită, am trimis cartea în format electronic la penitenciarul Bistriţa (o închisoare în care Saccsiv nu a fost închis…), pentru a fi printată şi dată câtorva deţinuţi. Unul dintre ei a scris – şi scrisoarea sa este tipărită la sfârşitul interviului – că este „o carte interesantă, în care am găsit şi m-am regăsit în multe din întâmplările relatate…”

Cred că oamenilor obişnuiţi, care nu au trecut prin închisori, le va fi greu să se regăsească în întâmplările relatate. Li se vor părea prea dure, prea crude…

(Chiar dacă unii se vor poticni de un limbaj prea colorat, prea direct, poate pe alocuri chiar vulgar, trebuie să se înţeleagă că prin coafarea textului, printr-o cenzură puritanistă, aş fi oferit o imagine deformată asupra vorbitorului şi a faptelor relatate…)

Oricum, există în carte şi momente în care se vede lucrarea lui Dumnezeu, momente care ne pot pune pe gânduri. Noi, care spunem că îi iubim pe cei de lângă noi, am avea curajul să intrăm în închisoare în locul lor, pentru a-i ajuta? Saccsiv şi-a riscat libertatea pentru a-şi ajuta soţia… Şi a ajuns după gratii… Noi suntem oare gata să intrăm în închisoare pentru cei de lângă noi, fie că sunt soţi sau părinţi, copii sau prieteni? Răspunsul e destul de greu de dat…

Oricum, în cărţile duhovniceşti citim că Dumnezeu îngăduie să trecem prin unele încercări (care ni se par „nemeritate”) pentru a curăţi sufletul de petele lăsate de păcatele trecutului. Aşa că şi condamnarea „nedreaptă” a lui Saccsiv a avut rostul ei, sensul ei, rânduiala ei…

Deţinutul a căutat în închisoare ajutorul lui Dumnezeu. Şi l-a găsit… Astfel a evadat pe verticală, găsind libertatea… Mulţi deţinuţi sunt obsedaţi să evadeze din închisoarea de piatră, neînţelegând că sunt legaţi cu lanţuri mai puternice de închisoarea păcatului. Astfel, după ce ies din închisoare, revin la furturi, violuri sau chiar ajung la crime – ajung din nou în închisoare… Pe când, dacă ar fi evadat mai întâi în plan duhovnicesc, viaţa lor ar fi fost cu totul alta…

Titlul cărţii – „Evadarea din închisoarea îngerilor căzuţi” – poate fi interpretat greşit… Aşa că precizez – îngerii căzuţi nu sunt nici deţinuţii plini de păcate, nici paznicii şi nici cei din conducerea închisorilor (cum în mod greşit au înţeles unii din cititorii manuscrisului electronic).

Închisoarea îngerilor căzuţi e lumea păcatului, fie că e vorba de desfrâu, de droguri, de crime, de violuri sau alte rele. E Sodoma care îşi întinde ramificaţiile peste tot… Din această lume a păcatului a reuşit să evadeze Saccsiv.

Asta nu înseamnă că urcuşul lui spiritual s-a terminat, că a urcat din iadul păcatului pe culmile sfinţeniei. Nu, el are de dus lupta cu păcatul până la sfârşitul vieţii – ca noi toţi, de altfel. Dar important este că a reuşit să pună început bun mântuirii – şi „spovedania” lui ne îndeamnă şi pe noi să facem acelaşi lucru…

Gata acum. Nu spun mai multe despre viaţa lui Saccsiv, vă las să descoperiţi singuri.

Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, 2009

EVADAREA

DIN ÎNCHISOAREA ÎNGERILOR CĂZUŢI

Important nu e ce face un om în trecutul lui, important e cum ştie omul să se raporteze la trecutul lui prin prisma relaţiei cu Dumnezeu. Tu cum priveşti trecutul tău?

Nu vreau în cele ce spun să smintesc pe nimeni. Primul impuls e, de fiecare dată când mă uit în trecut, să regret multe din cele ce le-am făcut şi să zic: „Doamne, cum am putut să fiu atât de rătăcit?” Începutul, să zic aşa, al rătăcirii mele, a fost în pubertate şi în adolescenţă când, mulţumită bunului Dumnezeu, eram foarte puternic din punct de vedere fizic şi mă luam la trântă cu elevi dintr-a doişpea sau cu maturi, nu conta cu cine, dar aveam şi o inteligenţă peste medie, zic, pentru că îmi plăcea să mă duc la olimpiade de matematică şi am avut oarece rezultate, până la faza pe ţară. Atunci a apărut mândria: că eu aş fi ceva. Şi am început să caut. N-am fost niciodată ateu. Pe vremea aceea simţeam că există ceva, nişte forţe. Mama mea era catolică, dar mai puţin practicantă. Ea îşi făcea rugăciunile ei, nu înţelegeam ce face – nu mi-a pus nimeni Biblia în mână, nu mi-a vorbit clar de Dumnezeu – aşa, măcar un catolicism minim. Iar taică-meu era un ateu convins. Şi eu aveam, ca orice adolescent, căutări. Şi pe vremea aia era în oarece vogă Bivolaru – meditaţia transcendentală – şi mi s-a părut a fi ceva interesant. N-am fost în mişcarea lui dar – din ce cărţi îmi mai picau în mână, din ce mai ascultam la Europa Liberă, îmi făcusem aşa, o nebunie de religie în capul meu şi ajunsesem la un moment dat să cred că eu sunt fiul lui Dumnezeu, că eu sunt tare de tot.

Adică doar tu eşti fiul lui Dumnezeu sau că sunt şi alţi oameni?

Doar eu, eu!

Adică tu credeai că eşti Hristos?

Nu Hristos! Păi, eu ziceam că există Tatăl Ceresc şi mai sunt eu! O nebunie, frate!

O „Sfântă Doime”!

O cretinitate! Păi, dacă nu era nimeni să-mi spună cum e cu creştinismul…

Dar ce te făcea să crezi asta?

Nu ştiu!

Ce repere aveai ca să ajungi la o astfel de concluzie?

Dracul dă idei! Eu le-am luat ca fiind funda­men­tale.

Credeai în ideile astea?

Da.

Le spuneai şi altora?

Nu spuneam, că aveam impresia că trebuie să ţin totul în mine. Începusem să ţin nişte posturi negre, aşa, de capul meu, ca să mă purific.

Ce înţelegi prin post negru?

Păi, nu mâncam şi nu beam.

Nici apă?

Nici apă.

Câte zile?

Nu ştiu! Ajunsesem la o săptămână. Dar este extraordinar ce de nebunii face dracul! Este extraordinar că după aceste posturi n-am slăbit nici ca forţă fizică, nici pe cântar. Ziceam că dacă vorbesc cu cei din jur mă intoxic cu impuritatea lor! Taică-meu înnebunise când mă vedea că nu vorbeam cu nimeni. Şi făceam eu acele… cum să le numesc? Nu rugăciuni – meditaţii! O nebuneală! Dracul! Dracul care i-a învăţat şi pe ăia din Tibet vestitele lor nebunii, îi învaţă şi pe ăştia, care sunt de capul lor, aceleaşi nebunii… Auzisem eu de Iisus Hristos, nu huleam, dar… ziceam eu că săracii creştini sunt rătăciţi, ei nu ştiu ce şi cum… eu am descoperit adevărul! Măi, înnebunit de tânăr! Dar nebuniile acestea m-au dus destul de rău. Şi cumva diavolul mă învăţase că trebuie să fac eu nişte repetări de cuvinte, de care nu mai îmi aduc aminte acuma, pe respiraţie.

Un fel de mantre?

Da, exact!

Cuvintele aveau logică? Aveau sens?

Aveau sens, da. Dar nu-mi mai aduc aminte, pentru că mai târziu am vrut să-mi şterg din memorie cât mai mult din perioada aceea. Bine, la noi, ortodocşii, se poate spune pe respiraţie Rugăciunea lui Iisus şi atât, după câte ştiu eu. Dar era o rătăcire ce începusem eu să fac atunci.

Fără să fi citit undeva despre tehnicile de respiraţie?

Fără să fi citit. Pe urmă am citit şi mi-am zis: „Extraordinar!” Dracul îi învaţă pe acei aşa-zişi iniţiaţi orientali, dar îi învaţă şi pe alţii, care sunt pe un drum greşit. Tot ca să fie rău.

Erau doar meditaţii sau şi rugăciuni? Dumnezeului Tată te rugai în vreun fel?

Da, mă rugam la Tată.

Biserica cum o priveai în perioada aia?

Nu neapărat rău. O ignoram. Ziceam despre creştini că sunt, săracii, nişte rătăciţi, aşa…

Din cauză că, de fapt, Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu?…

Dar nici nu mă gândeam prea mult la Hristos! Îmi venise în cap ideea că eu sunt ceva şi nici măcar nu mă gândeam la Hristos…

Nu te gândeai la faptul că alţii cred despre Hristos că El era Fiul lui Dumnezeu, nu tu…

Nu, nu, nu… Eu ignoram această informaţie. N-o vorbeam nici de bine, nici de rău. Yoghinii sau alţii zic despre ei că sunt dumnezei, sau pot ajunge dumnezei, dar sunt mai mulţi în grămada asta. Eu ziceam că sunt solo!

Adică singurul fiu al lui Dumnezeu…

Şi la un moment dat, când eram eu în nebunia aceasta – nici acuma nu ştiu dacă era o stare de somn sau o stare de trezie, nu ştiu ce a fost (cum scrie în Sfânta Scriptură – nu ştiu dacă a fost aievea sau nu), cert e că odată mi s-a întâmplat ceva foarte straniu: m-am luptat cu o dihanie bipedă. Eu gândesc acum că a fost diavolul. Şi acea dihanie mă tot întreba ceva şi mă punea să spun: „Da”. Eu nu-mi aduc aminte nici acum ce m-a întrebat, la ce voia să-i răspund cu „Da”. Dar la un moment dat m-am luptat cu el. Şi eu eram convins că pot să-l înving. Dar dihania aceea, bipedul acela, era uriaş. Şi m-a strâns în braţe, din spate, foarte puternic. Foarte, foarte puternic! Şi trebuia să zic: „Da”. Acum nu mai ştiu dacă am zis acel „Da”. Cert e că m-am trezit pe jos, în mijlocul camerei. Înainte de a începe acest vis sau ce a fost, eu mă pusesem în pat să mă culc. Şi m-am trezit pe jos, în mijlocul camerei. Şi am fost foarte tulburat.

Cum ai înţeles lupta aceasta?

Eu… nu gândeam atunci că ăla este diavolul…

Dar cine credeai că e?

Nu ştiam.

Îl simţeai ca fiinţă rea? Sau bună?

Eu mă simţeam atât de puternic, încât îl consi­deram pe ăla că vrea să-mi facă un rău, dar nu aveam pe vremea aceea în minte ideea de spirit rău, conceptul de malefic. Repet: cum îţi bagă dracul în cap nişte chestii! Că tot din zona asta orientală e şi asta, că nu există dracul… Sau că este – eventual! – un înger bun care a fost nedreptăţit de divinitate şi care vrea să facă bine… N-aveam ideea de malefic, de înger rău, lucruri de genul ăsta. Am înţeles că e un duh, un ceva care a vrut să-mi facă rău, dar nu-l priveam ca pe un drac. Târziu, când m-am întors spre creştinism, m-am gândit că a fost dracul. Ei, de atunci viaţa mea a devenit un calvar. Eu ştiu pe ce perioadă? Cred că pentru zece ani… poate cincisprezece ani… A fost groaznic. Şi am vrut mult să vorbesc cu un duhovnic care înţelege aceste lucruri, să-i spun povestea mea şi să-mi spună…

Ai vrut în perioada aia?

Nu! Acuma, de când m-am… pocăit, îmi place mult cuvântul ăsta, cu toate că sună aiurea din cauza sectanţilor…

Dar nu e normal că a fost confiscat cuvântul de sectanţi, pentru că pocăinţa e un cuvânt autentic ortodox. Cu adevărat se pocăiesc doar ortodocşii, sectanţii nu cunosc pocăinţa, fiind departe de adevăr.

Da, da! La un moment dat, chiar mă gândeam: M-a posedat fiinţa aia? Nu m-a posedat? A încercat? N-a încercat? A reuşit? N‑a reuşit? Bine, acuma, după ce m-am pocăit, iarăşi am trecut prin greutăţi în viaţă, dar aveam tot timpul nădejdea în Dumnezeu, tot timpul vedeam lumina. Aveam mereu nădejdea în Dumnezeu şi simţeam mereu puterea Lui cum mă ajuta, de foarte multe ori, rugându-mă la El – că de fapt asta cere, să-i spui: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mă!” Asta mi-a intrat în cap când am citit Patericul.

Cum te-a influenţat lupta cu acel drac?

M-am îmbolnăvit la scurt timp după lupta cu monstrul…

Pe la câţi ani a fost lupta asta?

Pe la cincisprezece – şaisprezece ani, până să intru în clasa a zecea.

Dar până atunci nu mergeai deloc la biserică?

Nu. Eu ştiu că tatăl meu, chiar dacă era ateu, datorită naşilor, m-a botezat ortodox. Mama era catolică. Eu ştiu că, atunci când eram mititel, mă duceam cu mama la biserica catolică. Şi mă gândesc: oare o fi un păcat dacă eu m-am împărtăşit de la catolici? O fi! Chiar copil fiind? Nu mi-aduc aminte, dar poate că am făcut-o. Ia uite, măi, acuma mi-am adus aminte. În sfârşit… n-am ştiut că nu e bine! Ce ştiam eu pe vremea aia? Doamne, iartă-mă! Ştii ce rău îmi pare acum, când mi-am amintit?!

Dar în Biserica Ortodoxă te-ai împărtăşit când erai mic?

N-aveam când. După lupta aceea m-am îmbolnăvit şi am fost considerat de către societate nebun cu acte în regulă. Bine, n-am avut dungă pe buletin, dar tatăl meu, care era ateu – n-avea niciun pic de înţelegere nici faţă de yoga, nici faţă de creştinism, nici de nimic! Adică, el era aşa, pământesc – tata m-a dus cu forţa la spitalul de nebuni.

Te-a dus din cauza luptei cu dracul?

Nu ştia el de luptă, dar nu înţelegea cum e cu posturile şi cu faptul că nu comunicam, nu vorbeam deloc cu ei.

Nici „bună ziua”?

Nici! Nimic!

Câtă vreme?

Nu ştiu… o lună, două…

Şi la şcoală?

Păi, asta a fost în vacanţă.

Cum a fost când te-au dus la spital?

M-au întrebat şi le-am răspuns – că am comunicat cu doctorii! Le‑am spus eu ce le-am spus, s-au uitat la mine ca la un ciudat…

Le-ai spus că te crezi fiul lui Dumnezeu?

Nu! Le-am spus că mă pasionează aşa, oarecum, yoga. Nici nu aveam termeni să le explic pe vremea aceea. Deja meditaţia transcendentală intrase, cum să zic eu… sub năpasta Elenei Ceauşescu… nu mai era bine privită. Ei, ce ştiam eu lucrurile astea, pe vremea aia? Şi n-am avut de lucru să le spun treaba asta… Bun! Internare…

Mama ta cum a reacţionat atunci?

Mama n-a avut cuvânt de zis. N-a avut drept de veto în casă. Tata a stabilit, aşa s-a făcut. M-am dus la spital…

De bunăvoie?

A, nu, nu! Au venit mai mulţi, m-am luptat cu ei, m-au luat pe sus, a fost o istorie… Ei credeau că-i simplu să mă ia, că eu ţineam posturi, dar au văzut că nu e simplu, dar, mă rog! Fiind mulţi, au rezolvat-o într-un final.

Au crezut că eşti lipsit de putere fizică, nu?

Da, aşa au crezut, că sunt lipsit de putere, că sunt slăbit.

Cei care au venit să te ia erau de la spital, sau…?

Nu, au venit prieteni de-ai lui tata, vecini… n-a venit de la spital nimeni.

Cei care te-au luat erau de acord cu tatăl tău?

Toţi erau de acord. Dacă eu nu comunicam cu ei, ei ce să creadă? Mai ales pe vremea aia! Ce ştiau ei de spiritualitate… Dacă tatăl meu le spusese: „Dom’le, săracul meu copil a înnebunit…” Tatăl meu avea o vorbă, de parcă citise Aleister Crowley: „Dom’le, trăieşte-ţi viaţa, simte-te bine!” Şi am ajuns la spitalul de nebuni… Acolo le-am spus, în linii mari, despre ce e vorba – nici ăia n-aveau nicio treabă cu lumea spirituală. Nici nu ştiu ce injecţie mi-au făcut, dar m-au adus la stadiul de legumă! Mi-aduc aminte, după injecţia aia – ştiu că era o seringă uriaşă! – stăteam întins în pat şi am simţit nevoia să mă duc la toaletă, să urinez. M-am ridicat în picioare, am văzut negru în faţa ochilor, am căzut. Ceva se întâmplase cu creierul meu, că nu mai puteam sta în picioare. Vedeam negru şi cădeam.

După fiecare injecţie?

Nu, acuma, după prima, că a doua n-a mai venit. Şi simţeam nevoia de a urina, dar nu puteam să mă ridic în picioare şi nu puteam nici să merg aplecat. Nu puteam decât să merg în patru labe. Şi asta într-un spital de nebuni cu toata mizeria aferentă! Merg eu în patru labe până la toaletă – era o toaletă gen WC turcesc. Dar jegoasă! Închipuie-ţi cum poate fi un WC la spitalul de nebuni, mai ales pe vremea aceea! Şi atunci, acolo – normal, eram şi eu curat, eram crescut într-o familie bună, educat, igienă – mi-am zis: „Nu merg în patru labe în WC!” După ce mi-am mai revenit, m-am gândit să merg cât de cât, ţinându-mă de pereţi… Aiurea: am căzut acolo, în mizeria aceea… a fost o chestie cruntă! Atunci, adolescent cum eram, mi s-a părut că ăia din spital m-au adus într-o stare sub-animalică. Eu aşa m-am simţit. M-am simţit sub-uman. Atunci am zis: „Dom’le, ăştia chiar distrug creierele!” Conştientizam că îmi fac rău. Şi mă întrebam: „Da’ de ce? Da’ cum e posibil aşa ceva? Mai ales că în perioada aceea citisem şi Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Ken Kessey, şi deja mă vedeam precum indianul ăla mare, care făcea pe mutul… A fost o carte în vogă în perioada aceea.

S-a făcut şi film după ea…

Da, cu actorul ăsta foarte cunoscut, care a jucat şi în filme cu mafioţi, Jack Nicholson… Şi ziceam: „Dom’le, sistemul! Uite în ce hal te aduce sistemul!” Dar pentru mine sistemul asta era deocamdată spitalul. Şi după injecţia aceea nu am mai luat medicamente. Îmi dădeau nişte pilule, dar doar mă făceam că le luam. Nu ştiu ce mi-au făcut, dar ceva s-a întâmplat! Acolo am stat numai câteva zile, după care m-au externat. La scurt timp însă, n-am mai putut să fac acele aşa-zise rugăciuni, nu mai puteam să mă concentrez. Şi curând nu mai puteam să mă adun nici să fac exerciţii simple de matematică.

Îţi dădeai seama că e ceva în neregulă cu mintea ta?

Da! Îmi dădeam seama şi eram foarte speriat. Şi acuma mi-e frică chiar să-mi amintesc.

Te înţelegea cineva? Aveai pe cineva aproape în perioada aia?

Nu! Eram singur-singurel! În primul rând eu mă exclusesem, ca să zic aşa, de-o apropiere faţă de părinţi şi de prieteni, de tot ce era înainte în jurul meu, de anturajul meu. Nu aveam pe nimeni! Şi a început şi şcoala. Între timp intrasem în clasa a zecea. Oarecum eram normal, să zic aşa… oarecum… nu mai îmi ardea de meditaţii…

Colegii au simţit vreo diferenţă?

Da! Că înainte… eram un fel de idol – şi ăsta a fost unul din motivele pentru care căzusem în rătăcire. Pentru că eram deştept şi puternic şi se aşteptau de la mine la acţiuni pe măsură. Eram un om care dă răspunsuri inteligente la profesori, şi care, în restul timpului, se ia la bătaie… Eram o ciudăţenie. Acuma, uşor, uşor, mă transformam într-o legumă. Forţa fizică scădea pe zi ce trecea, până când, într-o zi s-a întâmplat un lucru groaznic: muşchii feţei au început să se contracte de capul lor! Începeam să mă schimonosesc! Globii oculari începeau să urce în sus ca şi cum s-ar da peste cap… Aveam o stare de nedescris! Simţeam în mine o stare groaznică! Şi începeau după aia şi alţi muşchi ai corpului s-o ia razna! Nu-i mai puteam controla! În acea perioadă începusem să vorbesc cu părinţii mei. În afară de treaba cu lupta cu dracul şi de credinţa mea că eu eram fiul lui Dumnezeu, le spusesem cam toate! Au adus un medic acasă şi mi-a dat ăla Romparkin. După acest medicament îmi trecea criza. Însă crizele se îndeseau – de la câteva zile la început, la câteva ore. Nu-mi place să-mi aduc aminte! Doamne fereşte! A fost groaznic! Cât eram eu cu creierii zdrobiţi, după Romparkinul ăsta … Era un medicament care de obicei se prescria celor bolnavi de Parkinson şi, teoretic, la maturi se dădeau maxim trei pastile pe zi. Eu ajunsesem să iau mult mai mult, şi cincisprezece odată.

De mai multe ori pe zi luai?

După ce luam cincisprezece dormeam trei zile. Nici la WC nu mă duceam. Nu ştiu cum trăiam. Sau, dacă mă duceam la WC, nu-mi aduc aminte. Ştiu că o întrebam pe mama în ce zi suntem. A fost groaznic! Într-un fel mă drogam, cum se droghează ăştia acuma, dar cu ce era pe vremea aia. Conştientizam că sunt într-un hal fără de hal. Era groaznic! Când ajungi o legumă de nu-ţi dai seama, cum e Alzheimer, sau ceva de genul ăsta – nu ştii! Dar când conştientizezi că ceva nu e în regulă, e o situaţie teribilă! Te uiţi în urmă, ce erai şi ce-ai ajuns! Aşa… La vârsta mea! Cât aveam?! 16 ani! Şi… vezi tu? Dumnezeu lucrează! Dumnezeu lucrează prin te miri cine, te miri cum! Eu cred că e clar mâna lui Dumnezeu. Lui taică-meu îi vine ideea şi spune: „Măi, tu trebuie să ai o femeie şi o responsabilitate!” – a zis el, în mintea lui de ateu. Şi aşa a fost. Numai că femeia pe care mi-a adus-o – că el mi-a adus-o! – era o prostituată! În sistemul comunist aveau şi ei, care era secretar de partid, care era cu vreo funcţie în diferite întreprinderi, aveau fete, să le zic de companie! Erau pe statul de plată ori secretară, ori ceva, nu contează ce, dar erau folosite… Ei… pe una de genul ăsta mi-a băgat-o taică-meu în pat. Şi am început uşor, uşor să-mi revin. Vezi tu?! Eram adolescent şi aveam nevoie şi de sex! Dar încet, încet am început să am o responsabilitate: pentru început m-am îndrăgostit de ea… Ea era mai mare ca mine cu aproape 14 ani! Ea era măritată, avea deja două fete, şi se făcea că ţine la mine. Mă rog… eu începusem să-mi revin din boală, începusem să-mi revin la forma fizică… eram şi eu armăsar tânăr şi începuse să‑mi umble şi mintea un pic, aşa, să-mi revin! Luam din ce în ce mai rar acele pastile, până n-am mai luat deloc – repet, acuma: mulţumită bunului Dumnezeu! Măi, dar femeia aia, care era pe jumătate ţigancă, se ocupa şi cu vrăjitoria, se ocupa şi cu vorbitul cu morţii… mă rog, cu chestii de genul ăsta.

Te-a atras şi pe tine în practicile astea?

Nu…

Dar a încercat să te iniţieze?

A încercat. Asta, cu vorbitul cu morţii, cu cheia, cu Cartea Sfântă care se învârte… Veneau pe la ea tot felul de oameni…

Nu credeai sau nu ţi-a plăcut?

Nu credeam!

Ai zis că-i şarlatanie?

Nu ştiu de ce nu mi-a plăcut. Nu a îngăduit Dumnezeu! Dar ţi-am spus ca să-ţi dai seama cam cum gândea femeia aia, să-i zic malefic… dar atunci n-o vedeam malefică. Şi cum-necum, din ce motiv nu-mi dau seama, avea ea nişte planuri…

Părinţii tăi cum vedeau relaţia asta?

Taică-meu era semi-privatizat pe vremea aceea. Ce înseamnă semi-privatizat? Erau acele aşa-zise cooperative de consum din localităţi. Şi acolo erau diferite ateliere: unul făcea pufuleţi, alţii piepteni, alţii croitorie; nu erai tu chiar privatizat, erai semi-priva­tizat, dar câştigai mult mai mult decât un om care se ducea la şaibă sau … nu ştiu, un universitar, ceva de genul ăsta. Erai printre cei care câştigau foarte bine. El lucra în mase plastice şi avea mai multe maşini de injecţie şi avea contracte solide cu ăştia care – atunci, pe vremea aia, cuvântul de ordine era „totul pentru export”, ca să vină valută în ţară. Şi ea, în mintea ei, eu fiind moştenitorul, a zis să pună ea mâna pe mine, probabil… O minte de asta, ţigan-malefică. M-a determinat – trebuie să se înţeleagă: nu gândeam încă normal la acel moment! – această femeie m-a determinat să îl omor pe tatăl meu. Ideea era să pedaleze pe gelozia mea, spunându-mi că el se dăduse la ea. Eu, fiind deja îndrăgostit de ea, am luat cuţitul şi, într-o bună zi, am decis să‑l omor. Dumnezeu n-a îngăduit nici să-l omor, nici să-i aduc vreo rană cât de cât vătămătoare, cu toate că am dat de foarte multe ori cu cuţitul… Am dat mai multe lovituri de cuţit în el, dar n-am atins nici măcar un organ, nici măcar o venă… nimic! Dumnezeu a făcut de aşa natură, încât, nimic! El, după loviturile alea, în câteva ore, şi-a văzut de drumul lui. Este fantastic!

vezi continuarea aici

6 capcane ale proaspetilor convertiti


Parintele Serafim a notat urmatoarele capcane ale proaspetilor convertiti:

1. Increderea în sine, samost.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, sfătuirea cu cei mai înţelepţi, povăţuire de la Sfinţii Părinţi.

2. Abordarea academică excesiv de intelectualistă, fără implicare, fară asumare, abstractă, nerealistă.Legat şi cu punctul A.

3. Nepăzirea tainei împărăţiei, bârfa, publicitatea. Exagerarea aspectului exterioral misiunii, succesul. Primejdia creării de cochilii goale, forme misionare fără conţinut.

Remedii: concentrarea asupra vieţii duhovniceşti, evitarea luminii rampei, neimplicarea în dispute pătimaşe.

4. „Experienţele spirituale”

Simptome: agitaţie febrilă, totdeauna se întâmplă câte ceva „cutremu­rător”– sângele este în fierbere. Vocabular inflamat, indicând mândrie în loc de smerenie. Sursele se află în protestantism şi în încrederea în părerile proprii culese din zbor.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, recurgerea constantă la Sfinţii Părinţi şi la Vieţile Sfinţilor, sfatuirea.

5. Descurajare, renunţare – sindromul „stingerii”.

Cauze: supraaccentuarea laturii exterioare, a opiniei publice etc. Remedii: accentuarea nevoinţei lăuntrice, duhovniceşti, eliminarea preocupării pentru succesul exterior, atenţia îndreptată spre Cel Căru­ia îi urmăm (Hristos răstignit, dar biruitor).

6. Secure cu două tăişuri: lărgime pe de o parte, îngustime pe de alta[caderea in extreme, fie de-a stanga, laxiste, relativiste, lumesti, fie de-a dreapta, tinand de rigiditatea inchinarii la litera, dehipercorectitudine sau zelotism, ravna neduhovniceasca, n.n.]
 

Scrisoarea pe care o trimite Parintele unui astfel de proaspat convertit, fiul lui duhovnicesc:

Oricât de multă „dreptate” ai avea într-o chestiune sau alta, trebuie să proce­dezi şi cu diplomaţie. Primul şi cel mai însemnat lucru nu este nicidecum „drep­tatea”, ci dragostea creştinească şi armonia. Majoritatea „convertiţilor nebuni” au avut „dreptate” în critica lor care i-a dus la prăbuşire; însă erau lipsiţi de dra­goste creştinească şi de milă, astfel că au intrat într-o fundătură, înstrăinându-şi inutil pe cei din jur şi, în final, rămânând singuri cu dreptatea lor şi cu îndreptă­ţirea de sine. Nu o lua pe urmele lor […] 

Atitudinea pe care o ai faţă de micuţa voastră misiune şi care transpare din scrisoarea ta, este una foarte primejdioasă, atât pentru dumneata, cât şi pentru alţii. Ţi-o spun fară ocolişuri şi mă rog să ai curajul de a-mi primi cuvântul şi de a lua măsuri înainte să fie prea târziu. „Râvna” dumitale pentru slujbele în limba engleză, cântarea de obşte etc. – nu este o râvnă după Dumnezeu, nu are un te­mei creştin; dimpotrivă, este o încăpăţânată întemeiere în sine, un simptom al „bolii corectitudinii”, care îi molipseşte pe atât de mulţi convertiţi, ducându-i di­rect la dezastru. Dacă nu te vei lupta acum cu patima aceasta (căci patimă este), misiunea voastră este sortită pieirii, iar dumneata, foarte probabil, îţi vei pierde credinţa şi propria familie. Prea adeseori am văzut aplicându-se acest „şablon al convertitului”, ca să nu te avertizez.

Dumneata eşti încă nou în Ortodoxie şi cu toate acestea vrei să dai lecţii ce­lor care sunt mai vechi în credinţă (iar din felul cum mi-ai descris situaţia, îmi dau seama că le dai lecţii” cu destulă cruzime, fară tact şi fără urmă de milă creştinească). Măcar bunul simţ ar trebui să-ţi spună că nu aşa se procedează; dragostea creştinească ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine de purtarea ta şi doritor să înveţi mai multe despre creştinismul elementar, înainte de a îndrăzni să dai lecţii altora despre orice. Nu am veşti de la nimeni din zona aceea, însă pot să-mi imaginez cât de mult i-a jignit şi rănit purtarea dumitale. Nu e deloc greu de ghicit că îi faci pe oameni să se înstrăineze; purtarea dumitale, aşa cum însuţi ai descris-o, este exact aceea care îndepărtează oamenii şi provoacă certuri în Biserică. Să nu te ascunzi în spatele „slujbelor în limba engleză” şi a cântării „fară partitură”: toate acestea nu sunt decât jumătăţi de adevăr, de care mândria dumitale se agaţă pentru a evita elementara dragoste şi smerenie creştinească.

Uită-te o clipă cam cum apar lucrurile în ochii altora: nu ai putut să faci faţă în parohia …. şi ai fost nevoit să pleci. Acum, în „propria” parohie, îndepărtezi oamenii. Nu se poate ca mereu ceilalţi să fie de vină, iar dumneata să fii totdeauna cel nevinovat; trebuie să începi să-ţi îndrepţi greşelile proprii şi să cauţi să trăieşti în pace cu creştinii din jur.

(preluat de aici)