„Suntem adevarati numai atunci cand plangem”


Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

citeste mai mult

Maica Siluana: „Oboseala vine de la impotrivire”


Măicuță dragă!
Nici nu vă puteți imagina cât de mult mă bucură fiecare gând bun trimis de dumneavoastră. De multe ori plâng în sinea mea şi-mi spun: eu de ce nu știu să fac asta? Eu de ce nu știu că aici trebuie să reacționez cu binele? Cum să învăţ eu să mă port, ca să fiu plăcută Domnului? Cum să simt eu bucuria şi iubirea lui Hristos?… Mulți spun că părinţii trebuie să te înveţe, dar eu spun că acolo unde nu a lucrat propriul părinte, poate lucra Dumnezeu; suntem supărați şi spunem: Pe mine de ce nu m-au învăţat mama şi tata lucrul ăsta mai demult, şi a trebuit să-l învăţ singură acum la vârsta asta, şi să fie atât de greu? Vă spuneam în email-ul anterior că cel mai bine mă simt la rugăciune, cel mai bine este atunci când renunț la mine, la produsul creat de către factorii din exterior, nimic nu e mai bun decât să lași tot greul ăla apăsător, să-l recunoști în toate formele lui, tot ceea ce nu ajută la construcția ta, la liniștea ta… dar te ridici de la rugăciune, nu mai ești în genunchi şi pac începe lucrarea afurisitului vrăjmaș, care te împunge şi te trimite la vechile obiceiuri. Eu una mă așteptam să zic totul, să mă rog şi să scap… he he, nu e așa: viața are mersul ei, același, doar tu ești cel care vrei să te schimbi şi, aflat acolo în picioare, începi să lupți… Cum să lupți ? Doamne, Doamne, Doamne, înaintea a orice, şi ca Domnul să Fie înainte este iar o altă luptă, pentru că la mine e după ce mă supăr, după ce mă mânii etc. Știți, Măicuţă, ce i-am spus părintelui duhovnic? „Părinte, vreau să tac, parcă am obosit” Şi am început să mă gândesc la Dumnezeu înainte de a deschide gura asta păcătoasă şi „atotștiutoare”, şi vorbesc altfel… toată refularea mea şi tristețea adunată de-a lungul timpului o exprimam prin cuvinte, prin gesturi.
Aş vrea totuși să revin asupra sesiunii a şasea. Am văzut cuvântul răzbunare, cred că acest cuvânt l-am înlocuit de-a lungul copilăriei mele cu ignoranţa, spuneam că pe toți care mă fac să sufăr mai bine să-i evit, şi neconsumând durerea o adunam şi o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond etc. Nu mă răzbun pentru că ceva nu mă lasă, mă apucă teama şi frica numai gândindu-mă că urmează să fac ceva rău cuiva. Cum să pun rău peste rău, când eu mă lupt să pun bine, să caut, să caut, să caut. Mă gândeam cât de multă voință şi dorinţă îţi trebuie să lupți ca să redevii cum te-a lăsat Dumnezeu pe pământ… pfff, e greu pentru că efectiv nu îţi spune nimeni ce trebuie să faci, pentru că practic asta voiam de fiecare data când îmi era greu.
Să identific şi să notez piedicile pe care le simt în calea împăcării mele cu viața, părinţii, profesorii care m-au rănit, persoanele care m-au agresat. Simt că nu am nicio piedică, cred că singura piedică sunt eu, vreau să știu odată ce trebuie să fac, cum să-L păstrez pe Domnul în mine şi pe Maica Domnului şi să încep să lucrez, zi de zi, am obosit să încerc să schimb lucrurile, am obosit să învăţ atâta teorie, am obosit să-mi mai pun limite şi să-mi zic: aici faci aşa, aici te comporţi aşa, aici reacționezi aşa; am obosit să cred că vreodată se va termina răul şi că din senin oamenii de lângă mine se vor schimba, nu mai vreau să-mi mai pun întrebări. Pentru că orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine. Vreau să-mi găsesc şi eu rostul în viața asta, vreau să le fiu de folos, vreau să am curaj, vreau să renunț la temerile fără rost formate în capul meu, vreau ca Dumnezeu să nu mă lase nicio clipă, vreau să-mi găsesc locul… piedica mea este lipsa de acțiune în tot, mă plafonez la fiecare tristețe şi parcă aștept să mi se consume tristețea şi pe urmă să pot face ceva.
O altă piedica este că, atunci când nu am parte de vreo supărare o perioadă, mă relaxez şi când apare ceva, mă plafonez şi mă blochez şi rămân aşa. În timpul ăsta viața merge mai departe, rutina de zi cu zi merge mai departe, dar mă blochez eu, nu mai am putere de decizie.
Am obosit să mă plâng şi să mă văd o victimă şi să-mi fie frică, că nu mă pot schimba în același mediu, am obosit să-mi fac scenarii în cap.
„Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovăraţi…”. Mă mir şi acum cât poate duce Domnul, dacă eu vin zi de zi cu câte o durere, cu câte un păcat, cel puţin de o lună, de când nu mai sunt cu prietenul meu, I-am spus ba un păcat, ba o revoltă, multe lucruri care nu le-am înţeles… El te ascultă.
Am crezut că voi mai spune câteva cuvinte despre sesiunea a şasea şi voi trece direct la sesiunea a şaptea, dar m-am lungit. Simt puțin oboseala acum, nu vreau să scriu, doar de dragul de a scrie ceva ca să pot trece peste temă. Voi reveni cu sesiunea a şaptea.
Vă aştept cu drag şi dor cuvintele.
Dumnezeu să vă ajute, Măicuţă, să va dea sănătate, îndelungă răbdare şi putere.
X

Copila mea iubită,
Nu e îndeajuns să vrei, ai nevoie să şi faci ceea ce vrei, ceea ce doreşti. Din păcate, în noi, sub partea conştientă care doreşte şi vrea ceva, binele de exemplu, se află puteri ascunse care doresc altceva. Până nu vom face lumina cu harul lui Dumnezeu în piviniţele sufletului nostru, nu vom reuşi să ne împlinim bunele dorinţe. Ai nevoie, Copila mea iubită, să fii perseverentă în efortul acesta de a învaţa iertarea şi binecuvântarea. Aşa se vor schimba toate şi vei intra în odihna Domnului. Oboseala vine de la împotrivire. Iar împotrivirea vine de la părţile noastre „rele” ascunse în întuneric. Dacă ne vom îndura să ne vedem cum suntem şi să ne acceptăm pentru a ne oferi Domnului spre videcare, totul se va lumina şi vom creşte şi ne vom odihni.

Cu drag şi respect şi rugăciune,
Maica Siluana

Sursa

Cum sa il iubim pe aproapele nostru? Sfantul Ignatie Briancianinov


Iubeşte-l pe semenul tău în felul următor: nu te mânia pe el şi nu-l urî pe el; nu-i face reproşuri, nu-i aduce injurii, nu-l bârfi, nu-i vorbi aspru.

Cât stă din tine fii în pace cu el; smereşte-te în faţa lui; nu te răzbuna împotriva lui, nici direct, nici indirect, în toate domeniile, în care este posibil, cedează înaintea lui. Dezobişnuieşte-te de a te contrazice şi a intra în dispută; înlătură aceste două atitudini care sunt semne de orgoliu şi de iubire de sine. Vorbeşte-i de bine pe cei care zic rău de tine; răsplăteşte răul cu bine. Roagă-te pentru cei ce te copleşesc cu tot felul de împotriviri, de loviri, de mizerii şi de persecuţii (Cf. Matei 5, 2l-48). Sub nici un motiv nu judeca pe cineva, nici nu încerca să vezi dacă o persoană este bună sau rea, ci fixează-ţi privirea asupra unui singur om rău de care tu vei răspunde în faţa lui Dumnezeu: de tine însuţi.

Comportă-te faţă de semenul tău aşa cum ţi-ar plăcea să se comporte el faţă de tine (Cf. Matei 7, l-l2). Din toată inima iartă-le oamenilor greşelile lor, ca şi Tatăl Cel ceresc, de asemenea, să-ţi ierte nenumăratele greşeli şi să te scape de greutatea păcatelor tale care te pot duce în legăturile iadului pentru totdeauna (Matei 18,23-35).

Nu te ataşa de aproapele tău, mai ales pentru o patimă trupească; prin “aproapele” se înţelege nu numai un bărbat, ci şi o femeie. Dacă totuşi, atins de o săgeată a vrăjmaşului, tu ai suferit într-un chip neprevăzut influenţa lui, nu-ţi pierde curajul, ştiind că noi purtăm în noi o dispoziţie înnăscută de a fi biruiţi de tot felul de patimi şi că acest lucru li s-a întâmplat şi sfinţilor celor mari. Fă toate eforturile posibile pentru a tămădui, în sfârşit, nu-i pricinui nici un rău fratelui tău bârfind dimpreună cu el şi ajungând prea familiar, vizitându-l prea des.

Dacă tu te comporţi în această manieră faţă de fratele tău îi vei arăta şi tu vei dobândi această dragoste de aproapele pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi şi care-I place, şi prin aceasta vei avea acces la dragostea de Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: “Evită de a te lega printr-o prietenie exclusivă cu o persoană oarecare, oricine ar fi, mai ales cu novicii, chiar dacă ţi se pare că viaţa acestor persoane este impecabilă şi în afară de orice presupunere. Căci în cele mai multe cazuri, dragostea duhovnicească riscă să se transforme în dragoste pătimaşă, şi vei cădea în suferinţe inutile. Lucrul acesta li se întâmplă adesea celor care fac eforturi duhovniceşti. Tu trebuie să devii un străin faţă de cei pe care-i cunoşti în lume, şi să-i iubeşti pe toţi oamenii cu aceeaşi măsură”.

Sfântul Isaac Sirul a spus: “Prietenia faţă de un tânăr este din pricina desfrânării, şi lui Dumnezeu nu-I place. Pentru această rană nu există leac. Dar cel ce-i iubeşte pe toţi oamenii la fel, prin compasiune şi fără deosebire, a atins desăvârşirea. Un tânăr care s-a legat de altul este vrednic de plâns de către cei ce au dreaptă judecată. Iar bătrânul care se ataşează de un tânăr a căpătat o patimă şi mai scârboasă decât cea a unui tânăr. Căci şi atunci când va vorbi cu el despre virtute, inima îi este rănită”.

citeste tot articolul aici

o mare iubire…


O mare iubire, adancă, curată, puternică, se naște după o mare pocăință.

Cand cineva ma intelege, inseamna ca imi face loc in inima lui, mie, ca prezenta vie, ca persoana. Eu intrand acolo, (fiind primit) ma linistesc, ma simt bine, dar se mai intampla ceva, care adesea nu este tematizat: incep sa-l cunosc direct pe cel care ma intelege, de dinauntru. De aceea, noi cautand sa fim intelesi de cineva, nu cautam altceva decat sa fim iubiti de ceilalti, desi substituim termenii. De aceea e foarte mare riscul, dar si rasplata pe masura. Cand cineva cauta sa ma inteleaga fara sa ma iubeasca, ma primeste doar in mintea lui. Iar mintea este rece, ea nu are putere de cunoastere, functia mintii in sensul de ratiune nu este cunoasterea, ci doar organizarea, sistematizarea, rationalizarea cu alte cuvinte a ceea ce inima cunoaste prin iubire. Cel care nu iubeste nu cunoaste realitatea, lumea, ci doar o ghiceste prin aproximari. Adevarata intelegere largeste inima, iar asta vine mai mereu insotita de suferinta. Adesea incercam sa-i prindem pe ceilalti doar cu functiile ratiunii. Astfel avem contacte moarte. Nu cu persoane vii, ci cu entitati abstracte. Domnul cand ne lasa sa intram in iubirea lui ne face o mare favoare, un mare dar, pentru ca astfel il cunoastem. Caci cunoasterea Domnului nu e nimic altceva decat iubire. El este Iubirea.

preluat de pe blogul lui Calin

Despre judecata


Wau, Maica mea,
judecata nu ține de realitatea faptului judecat, adică dacă ce văd e real sau nu. Ce văd, poate fi absolut real, un fapt întâmplat sau o atitudine a cuiva. Dar diferența dintre observarea acelui fapt și judecare e ceea ce trezește în mine acel lucru. Și ce se trezește, aceea este o invitație de a lucra la mine, din nou, indiferent de realitatea faptului perceput. Adică, dacă eu ”observ” că cineva este snob și mă irită asta, pe de o parte, se poate ca acel cineva să se fi purtat așa sau nu (să fie doar percepția mea), dar de lucrat am de lucrat cu faptul că mă irit atunci când cred că cineva dă dovadă de snobism. Asta îmi spune despre mine că e ceva ce nu accept la mine: snobismul. Invitația pe care o primesc judecând e să lucrez tocmai asupra acestei trăsături pe care nu o accept. Și, bineînțeles, pot accepta să fac asta, dacă mă țin puterile, sau să disprețuiesc snobii în continuare și să cred că aș putea fi numită oricum, numai snoabă nu.
Atitudinea asta poate fi înlocuită cu orice mă irită, ca exercițiu.
Tare!
Pfoai, bombardament.
Ce are nevoie celălalt de la mine e ce crede el că are nevoie, nu ce cred eu că are nevoie, conform ”canoanelor” științelor relaționale. Dacă un cerșetor vine la mine și îmi cere bani, iar eu mă gândesc că are nevoie de mâncare, nu-i dau ce are nevoie, ci îl judec. El are nevoie de banii aceia. Ce pot eu să fac, atunci când nu-i dau, e să-mi asum că-i refuz împlinirea acelei nevoi – din lipsa banilor sau a dispoziției de a-i da și nu să maschez asta cu faptul că „oricum n-ar ști ce să facă cu ei, i-ar cheltui pe țigări ori pe alcool ori i-ar da peștelui etc.” Nedându-i bani din cauza a ce pare el a fi, eu, de fapt, intru peste responsabilitatea lui și îl judec, luând asupra mea responsabilitatea asta deși nu-mi cere nimeni asta.
De fapt, nu-mi asum vinovăția pe care o simt atunci când nu-i dau și nu-mi asum că e sărac și că mă doare. Fug din fața durerii pe care o simt pentru el și fug de libertatea de a-mi asuma că uneori chiar pot să nu împlinesc nevoia unui cerșetor.
Un dependent de țigări, chiar de țigări are nevoie, chiar dacă-i fac rău. Eu pot să-i spun oricât că nu are nevoie de asta, că e o dependență, el chiar are nevoie și chiar face urât dacă nu are țigări. Spunând că nu are nevoie, de fapt din nou îl judec și îi neg nevoia. La ce este el acum are nevoie și încă o nevoie foarte presantă. Eu, din nou, pot să-mi asum responsabilitatea să nu-i împlinesc nevoia, dacă-mi cere o țigară, dar nu pot spune că nu-i dau țigări pentru că n-are nevoie, că în felul ăsta nu-și respectă nevoia superioară, ci distruge templul Duhului Sfânt care este el. Din nou, nu pot să-mi asum în locul lui responsabilitatea asta. Pot doar să sufăr, împreună cu el, că nu-și poate sluji acea nevoie superioară de a-și respecta sănătatea.
Am nevoie să privesc, să văd păcatul celuilalt nu ca să-l judec, nu ca să-l vindec, ci ca să-l plâng și să cer iertare pentru el (nu lui, ci Domnului). Pfaoi, teribil! Am înțeles o variantă la cum vine asta ”iartă-le lor!” ori ”nu le socoti păcatul acesta!”. Pentru că văd păcatul aceluia, pot plânge pentru el ca și cum ar fi al meu pentru că este al meu, al omului. Diferența dintre mine și el e că eu văd acel păcat iar el nu (mă refer că nu vede, nu în sensul că nu conștientizează că e păcat, ci că nu se poate opri de la a-l face, dar sunt și situații în care chiar nu se vede că face păcatul respectiv). Într-un fel, asta înseamnă să ne purtăm poverile unii altora. Și asta înseamnă și că în felul ăsta plâng pentru păcatele lui ca și cum ar fi ale mele. Până acum am crezut că e vorba de o compasiune, că plâng pentru cineva din afară, dar din nou, ar fi o separație între ”mine” și ”el” și nu mai e decât emoție. Că mă gândesc la propriile păcate ca să-mi dau seama ”cum se fac” și plâng pentru asta.
Plânsul pentru păcatele celuilalt e mai mult decât o emoție și empatie, e plâns în mine, pentru mine, omul. Așa se justifică și cum de jertfa Mântuitorului ne-a mântuit pe toți. Așa se arată și folosul plânsului pustnicilor pentru lume. Ei știu că plâng pentru ei, pentru omul total. Și bineînțeles, au depășit pragul lui ”a ști” și ei doar plâng.
Doamne binecuvântează
Cr

preluat de aici

Cum putem sa ii multumim Domnului si care este responsabilitatea noastra in relatia cu El


Responsabilitatea mea: si renunţ la omul bolnăvicios creat de mintea mea (sesiunea a şaptea)

Mă mir, măicuţă dragă, cum vine binele în calea mea, cum mi se deschid ochii minţii şi ai sufletului, cum mă întreb cu puternică durere ce să fac, cum să fac ? Iar la puţin timp vă primesc răspunsul la email şi-mi spuneţi, dragă maică, că sub partea conştientă care doreşte binele, se află puteri neascunse care doresc altceva. Vă spun toate acestea pentru că întăriţi prin cuvinte, cartea ce-o citesc de câteva zile: „Te cunoşti pe tine însuţi?”, viaţa duhovnicească şi problemele psihologice ale părintelui arhimandrit Simeon Kraiopoulos, şi sunt plină de uimire că toate lucrurile astea vin fără ca eu să le cer, pentru că nu ştiu ce îi trebuie adâncului meu, eu spun decât ce mă doare. Am nevoie de putere, de perseverenţă… Participând la o conferinţă, părintele Ambrozie din Rusia spunea că odată, un om nu ştia cum să-I mulţumească Domnului pentru toate câte i-a dat şi întreba ce trebuie să dăruiască omul în schimb pentru mulţumire? Iar Domnul îi spune: „Nu vreau nimic din cele materiale, pentru că toate le ai de la Mine, vreau decât păcatele tale să te uşurez.”. De aici începe marea luptă cu mine, care implică responsabilitatea mea, să renunţ la omul bolnăvicios creat de mintea mea, la omul creat de cei din jurul meu, să nu mai fiu cei din jurul meu şi eu, ci eu şi cei din jurul meu… acum înţeleg oglinda.
Doamne, ajută-mă!
Citesc sesiunea a şaptea acum şi la fiecare paragraf observ că de fapt nu am terminat nimic şi nici de final nu mă apropii, până acum am învăţat să recunosc spre exemplu că: m-a supărat persoana X, pentru că eu aveam o aşteptare, un scenariu în cap, iar persoana X nu mi-a satisfăcut scenariul… Concluzie: eu sunt şi cauză şi efect. Toate bune şi frumoase, am recunoscut, dar care e rezolvarea, ce fac eu acum ? „Fără Mine, nu puteţi face nimic!”. Trebuie să renunţ la mine, la formele mele de gândire, la victima din mine, la toate schemele şi scenariile pe care mi le formez în cap, cu ajutorul Domnului să schimb ce am format 24 de ani. Nu ştiu cât îmi va lua să schimb, dar şi după ce se vor schimba sinapsele tot luptă va fi, doar că Domnul o va uşura. Acum înţeleg că suferinţa nu se termină, că Dumnezeu nu schimbă oamenii la rugămintea noastră, doar ca să ne putem satisface noi schemele de gândire… şi cât am aşteptat… Vai de căpușorul meu, neştiutor… cât m-am minţit! Vrăjmaşul ăsta afurisit, a lucrat mult timp cu mine, că avea şi cu cine: gândeşte asta, fă aşa…
Îmi doresc atât de mult să văd / simt darul lui Dumnezeu, bucuria Lui. Citesc fiecare paragraf şi vă şi scriu în acelaşi timp. Ne vorbiţi de libertate la rangul de taină, libertatea care nu ţine decât de mine şi de Domnul, împăcarea mea cu tot ce mă înconjoară. Cu câte trebuie să mă împac… Câte cuvinte ascultam în Sfânta Biserică şi nu numai, şi nu le înţelegeam rostul, şi nici nu-mi dădeam seama că nu le înţeleg, ştiam că trebuie să fiu acolo şi atât. Vă spuneam la începutul Seminarului că nu ştiam de ce merg la biserică, nu mă trimitea nimeni, nu îmi spusese nimeni, din câte îmi aduc aminte. O vedeam pe străbunica mea cum îşi făcea cruce şi cum mânca de post (ciorbă acră de cartofi), cum citea din Biblie, cum se închina…. câţiva anişori aveam. Şi când am crescut mai mare, când îmi făcusem curaj să plec undeva mai departe de bloc, mergeam la biserică cu sora mea. Nu înţeleg de ce am descoperit acum ceva ani o carte mică şi veche, de rugăciuni, iar la începutul ei scria cu litere strâmbe: „Doamne, ajută-ne, eu şi sora mea ne dorim o carte mai mare”. Nu ştiu ce era acea carte mare. De multe ori simt ca-mi este foarte greu, dar acum, că îmi aduc aminte de toate astea, văd că Domnul a lucrat zi de zi.
Atâta timp a stat această sesiune în calculatorul meu, acest Seminar şi niciodată nu m-am uitat peste întreg Seminarul să văd despre ce este vorba în sesiuni, ci am citit fiecare sesiune în parte atunci când voiam să vă scriu. Rămân uimită de scrierile din această sesiune, mă uimeşte faptul că v-am spus de o carte a aceluiaşi părinte şi mai apoi o văd la sfârşitul sesiunii. Văd, ascult, citesc lucruri care nu se încadrează în tiparul meu de gândire (recunosc, în mare parte bolnăvicios, ceva bun tot a fost acolo… adâncul meu, toate acele Sfinte Împărtăşanii) şi îmi place, nu ştiu, cum să vă spun că e, dar parcă scapi de tine puţin.
Voi reuşi eu să fac toate aceste lucruri? Sunt cu toate de acord, şi le simt pe toate parcă până vine următoarea suferinţă. Mă întorc la ce mi-aţi spus la început, trebuie să şi fac, să perseverez, în iertare şi în binecuvântare. Un pic comic ce-mi trece prin minte, dar aştept următoarea suferinţă să văd ce pot să fac, dacă cer Domnului să mă ajute… luptă, luptă şi iarăşi luptă şi multă răbdare.
Cred că este prima sesiune în care vorbesc decât de mine, nu am mai spus nimic de ceilalţi. Voi continua să citesc, să învăţ, să mă rog, toate astea cu puterea primită de la Domnul, de la Maica Sa. Am nevoie să-mi schimb gândurile, nu ştiu cât timp îmi va trebui să ajung spre un nou început. Răul de aici nu se termină decât după moarte…hm… dar ce vorbesc?!… Poate nici atunci, dar eu am nădejde, e loc pentru toţi.
Domnul să vă dea multă sănătate, măicuţă dragă, vă mulţumesc din adâncul sufletului meu, acolo unde se află Sfânta Împărtăşanie, de acolo de unde lucrează Domnul cu mine.
Vă aştept cuvintele cu drag şi dor.
I.

Mult iubita mea Copilă,
Îţi mulţumesc şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru felul în care lucrezi Seminarul. Pentru felul în care te asumi pe tine şi te arăţi Domnului. Şi pentru lupta ta.
Acum aş vrea să fii atentă ca lupta ta să nu fie un război împotriva ta, şi nici unul împotriva răului pe care îl faci sau care te ispiteşte, ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul, de a te arată Lui aşa cum eşti, de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine. Să lupte El pentru că El e Biruitorul. El vine cu harul Lui şi ne luminează, ne întăreşte şi ne învrednicește să devenim ceea ce El Însuşi a gândit aducându-ne pe lume.
Aşa, vei birui mândria şi slava deşartă şi vei descoperi că smerenia nu e altceva decât capacitatea de a te bucura de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, fără a caută soluţii sau metode de îmbunătăţire de sine. Noi nici nu ne putem imagina ce e binele. Îl cunoaștem numai în măsura în care îl primim de la Dumnezeu. Şi-l primim numai în măsura în care îl cerem. Şi ne îndurăm să-l cerem numai în măsură în care renunţăm la a mai crede că ştim noi ce este bine.
Şi să ştii, Copile drag, că suferinţa nu se termină aici pe pământ, dar că, trăită cu Domnul, devine uşă mereu deschisă spre bucuria Lui în care intrăm, cu uimire, mereu mai adânc şi mai adevărat!

Cu preţuire şi rugăciune şi drag mult,

Maica Siluana

preluat de aici

„Un suflet ranit raneste”. Caracteristicile unui suflet ranit.


Pentru că articolele despre violenţa domestică pe care le-am scris în trecut (Sunt bărbat și-mi bat femeia și Bărbații care își bat soțiile) sunt parcă din ce în ce mai căutate, ceea ce înseamnă că sunt acolo multe suflete care se chinuie din cauza violenței domestice (și cel ce dă și cel ce primește) m-am gândit să aprofundez puţin subiectul, poate cineva se va folosi…

Așadar, iată câteva din caracteristicile celor care sunt implicaţi într-o relaţie violentă:*

1. Incapabili sau nedoritori de a face faţă fricii, mâniei sau fericirii;

2. Resping iubirea şi se simt neiubiţi chiar şi atunci când sunt partenerul sau cu alţii;

3. Singura lege care se aplică la ei este apetitul lor pentru laudă, plăcere şi posesiuni. Evită figurile autoritare. Cred că legile nu funţionează pentru ei;

4. Refuză răspunderea;

5. Se simt bine în preajma celor care au aceeaşi părere despre autoritatea ca şi ei;

6. Frică este emoţia lor predominată;

7. Furia şi ura devin un mijloc natural de apărare pentru relaţii;

8. Par să fie “blocaţi în copilărie”;

9. Satisfacţia imediată domină;

10. Sunt dispuşi să mintă, să fure, să înşele pentru a obţine ceea ce doresc;

11. Se luptă cu sentimentul de încredere în Dumnezeu, în ei înşişi şi în alţii;

12. Suspicioşi asupra intenţiilor altora;

13. Cred că nimeni nu o să îi placă dacă nu sunt pasivi sau agresivi;

14. Au resentimente adânci şi continue faţă de alţii;

15. Se opun vindecării pentru nu dau voie nimănui să vadă cum se simt cu adevărat;

16. Devin mai capabili de a fi mai neîncrezători decât încrezători;

17. Comportamentul extrem devine o normă: a minţi, a manipula, a controla, a nega;

18. Proiectează o personalitate falsă: “ceea ce vezi nu sunt eu cu adevărat”;

19. Întemeiază relaţii bazate pe frica de singurătate şi nepotrivire;

20. Repetă un tipar de relaţii ruinate şi dureroase;

21. Nu pot vedea că rănirea sufletului, rănile din copilărie, sunt sursa incapacităţii de a gândi şi de a se purta ca un adult;

22. Comportamentul de copil, lipsa de putere, neajutorarea, devin sentimente primare şi comportamente învăţate;

23. Nu pot înţelege emoţiile şi nici nu pot să le facă faţă;

24. Nu pot rezolva conflicte;

25. Tind să concluzioneze că ei sunt murdari, disturşi şi diferiţi;

26. Nu pot vedea relaţia în ansamblu sau rolul lor în haosul existent;

28. Nu pot înţelege cum durerea reprimată poate distorsiona nevoi sau dorinţe;

29. Au dificultăţi în a accepta refuzurile;

30. Tind să caute evadarea şi sunt egocentrişti.

(*Prelucarea după Steve Acheson, Seminarul despre violenţa domestică).

Desigur nu se vrea a fi o listă exaustivă ci mai degrabă o sumă de caracteristici care se pot regăsi într-o măsură mai mică sau mai mare în viața unei persoane ce trăiește într-o relație violentă. Însă dincolo de această înșiruire un lucuru este clar: un suflet rănit, rănește!

preluat de aici

„Mi-e dor de Tine, Doamne…”


E atâta tăcere în sufletul meu… Îl simt atât de obosit şi înlăcrimat. Mă arde neîncetat şi dulce dorul de Tine, Bunule!

Mi-e dor să-Ţi privesc Chipul blând din icoană, să Te ating cu mâna tremurând, să-Ţi povestesc fărădelegile mele şi apoi să Te iubesc mai mult şi mai mult, iar Tu, ca un milostiv să mă ierţi.

Unde eşti acum, Doamne? Te simt de atâtea ori aproape, păşind lângă mine, dar nu te văd… Îmi întind mâna o clipă sperând că Te voi ajunge, dar nu eşti…

Bunule, Te pierd, Te găsesc şi iar Te pierd. Şi bucuria pe care o am atunci când Te zăresc o clipă îmi adânceşte durerea clipelor în care nu Te văd. Dar drept este, Doamne, să nu-mi îngădui să Te văd, că nevrednică sunt…

Din adâncurile inimii mele Te întreb: Unde eşti, Dumnezeul meu? Unde eşti, Pacea mea?

Bunule,… unde Te-am pierdut?

(Talita)

sursa

Tabara „Dragoste si prietenie”- un pas catre Dumnezeu



Mulţi ne plângem că tineretul de astăzi nu mai este cum era odinioară, că nu mai cinsteşte adevăratele valori. Dar câţi facem ceva pentru a schimba această realitate, câţi ne rupem din timpul şi din câştigul nostru pentru a ne implica în activităţi care pot să-i apropie pe copii şi tineri de Hristos? Părintele Florin Stan, de la parohia Înălţarea Domnului din Târgu-Lăpuş, ajutat de mai mulţi părinţi, profesori sau simpli credincioşi, a iniţiat în anul 2005 un proiect care se dezvoltă an de an şi care aduce mult folos duhovnicesc copiilor şi părinţilor pe care îi păstoreşte: tabăra creştină „Dragoste şi Prietenie”. Deşi efortul fizic şi financiar este mare, deşi are multe ispite, părintele Florin Stan nu renunţă la acest proiect, pentru că ştie că întotdeauna alături de sfinţia sa este Hristos, Cel ce a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).

– Părinte Florin, de şase ani vă ocupaţi de organizarea taberei creştine „Dragoste şi Prietenie” de la Târgu-Lăpuş. De ce aţi dorit să vă implicaţi într-un astfel de program?

– Am pornit de la ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut pentru noi, ca Fiu al lui Dumnezeu: a renunţat la slava Sa, S-a coborât la mintea noastră, la condiţia noastră umană, pentru ca pe noi să ne ridice la Dumnezeu. Şi noi încercăm, prin aceste activităţi, să ne coborâm la mintea copiilor – fără însă să rămânem la mintea lor sau să ne comportăm copilăreşte. Încercăm să ne coborâm la felul lor de a fi şi, prin lucrarea lui Dumnezeu, să-i ridicăm şi pe ei la Dumnezeu. Ne rupem de lume pentru că lumea în care trăiesc aceşti copii, ştim foarte bine, este o lume adeseori viciată. Uneori, familiile din care provin sunt lipsite de Dumnezeu, sunt dezorganizate sau indiferente faţă de viaţa spirituală a acestor copii. Noi rupem copiii de mediul nociv în care trăiesc o mare parte din timp şi îi ducem într-o altă lume, îi ducem în munte. Acolo, desprinşi de obiceiurile pe care le au, de toate ispitele pe care le pot avea în lume, pot foarte bine, prin efortul organizatorilor, să fie redirecţionaţi spre Dumnezeu.

– Cui se adresează taberele?

– La început, am invitat să participe în această tabără elevi începând cu clasa a VII-a până la clasa a XII-a. Am constat că cei mici sunt foarte dornici să participe în această tabără pentru că au aflat de la fraţii lor mai mari ceea ce se întâmplă acolo, aşa că în ultimii trei ani de zile am extins categoria de vârstă spre a-i cuprinde şi pe elevii claselor a V-a şi a VI-a.

– Cam câţi copii participă anual în tabăra pe care o organizaţi?

– În ultimii ani vin cam 150-180 copii. Majoritatea copiilor sunt din oraşul nostru, pentru că eu, ca preot-paroh în Târgu-Lăpuş, am înţeles să-mi fac datoria faţă de cei mai mici pe care îi păstoresc organizându-le această tabără. Eu, ca preot, am datoria să mă ocup de adulţi, de bătrâni, dar şi de copii. Încerc să-mi fac datoria faţă de copii şi prin organizarea acestei tabere. De aceea, majoritatea copiilor sunt din Târgu-Lăpuş. Dar am primit şi copii din alte localităţi, care au citit despre tabără pe internet, pe site-ul parohiei sau au auzit de la rudele lor impresiile despre această tabără.

– Pregătirea taberei presupune o muncă laborioasă. Cine vă ajută?

– Ne bucurăm în primul rând de susţinerea şi binecuvântarea Preasfinţitului Iustin Sigheteanul. De asemenea, alături de mine sunt profesori de religie, dar şi de alte discipline, din Târgu-Lăpuş. Vreau să subliniez că relaţia mea cu profesorii de religie este una exemplară, prin colaborările pe care le avem. Organizăm împreună foarte multe activităţi pentru tineri, tabăra fiind doar una din aceste activităţi. Pregătirea dinainte de tabără este foarte elaborată, durează aproape o lună de muncă susţinută. Un important sprijin în pregătirea şi organizarea taberei îl găsesc în soţia mea, preoteasa Cristina.

În parohia noastră sunt mulţi credincioşi care se implică în organizarea taberei; unii dintre aceştia lucrează la Direcţia Silvică Maramureş şi ne-au ajutat să obţinem cabanele unde se desfăşoară tabăra. De asemenea, ne ajută Liceul „Petru Rareş” din Târgu-Lăpuş, care ne oferă în fiecare an două bucătărese ce vin şi stau cu noi 12 zile, pregătind mâncare pentru copii.

– Care sunt activităţile la care participă copiii în această tabără?

– Copiii povestesc că au fost şi în alte tabere, dar tabără noastră este altfel decât şi-au imaginat. În acele tabere au fost foarte liberi, au fost duşi într-o anumită locaţie, participau la mesele comune şi în rest aveau timp liber. Când vin la noi în tabără, sunt foarte surprinşi să vadă că avem un program foarte riguros elaborat. Începând de dimineaţă de la 8:00, când este deşteptarea, până la 23:00, când este stingerea, avem un program foarte strict, un program care conţine exerciţiile de înviorare de dimineaţă, rugăciunile de dimineaţă şi de seară, discuţii zilnice de circa o oră pe marginea tematicii taberei – pentru că fiecare serie are o tematică adaptată vârstei copiilor. Avem activităţi sportive, concursuri, facem drumeţii, urcăm pe Vârful Ţibleşului – o experienţă unică pentru majoritatea dintre ei. Prin această drumeţie le dăm şansa copiilor să admire peisajul superb care se vede de pe Vârful Ţibleşului. Mulţi dintre ei şi-au pierdut simţul admiraţiei, le-a fost pervertit, pentru că lumea de astăzi nu mai cultivă simţul admiraţiei. Este foarte important ca noi să mai avem puterea să admirăm. Îmi aduc aminte că, la una din ediţiile trecute, unul din copii a urcat muntele cu căştile la urechi, ascultând muzică, iar când am ajuns în vârful muntelui m-a întrebat: „Dar noi de ce am ajuns aici?” Deci acest copil nu mai avea simţul admiraţiei. Cultivând simţul admiraţiei la copii, ei vor ajunge să-i admire pe profesori, vor ajunge să admire Biserica, vor ajunge să admire o icoană, vor ajunge să admire Sfânta Liturghie, vor ajunge să admire cuvântul lui Dumnezeu ş.a.m.d.

– Părinte, încercaţi, vă rog, să detaliaţi activităţile prin care Îl faceţi cunoscut pe Hristos copiilor…

– Prin toate activităţile ne propunem să-L facem cunoscut pe Hristos copiilor, pentru că aceasta este ţinta noastră: să-L facem pe Hristos cunoscut copiilor şi pe copii să-i apropiem mai mult de Hristos, să-i facem buni creştini, să-i ajutăm să intre în Biserică, să trăiască o viaţă creştinească – mai mult decât o fac până atunci. În primul rând, prin rugăciunile pe care le facem. Am pregătit pentru fiecare copil câte o carte de rugăciuni şi fiecare citeşte pe rând câte o rugăciune în programul de rugăciuni de dimineaţă şi de seară, încât nu este nici un copil care să plece din tabără şi să nu fi citit măcar o rugăciune la strană. Mulţi copii mi-au mărturisit că le-au plăcut foarte mult momentele de rugăciune în comun, că s-au simţit foarte bine atunci când toţi ne-am rugat împreună.

De asemenea, prin discuţiile pe marginea temei taberei, ei descoperă lucruri pe care nu le ştiau. Anul acesta am avut următoarele teme: pentru cei mici, tema a fost „Cu noi este Dumnezeu”, pentru cei mijlocii „Prietenia creştină”, iar pentru cei mari „Tinereţe curată, tinereţe frumoasă”. Nădăjduim să-i apropiem de Dumnezeu şi prin modul în care este organizată tabăra, pentru că în tabără încercăm să formăm o mare familie duhovnicească, în care profesorii să fie părinţi, iar copiii fii şi fiice. Şi copiii simt acest lucru, ei realizează că tabăra nu este doar o activitate pentru care au plătit, că noi nu suntem nişte animatori care ne facem datoria, profesia, aşa cum se întâmplă în alte activităţi, ci suntem mai mult de atât…

– Se simte vreo schimbare în comportamentul lor, după ce se întorc din aceste tabere?

– Din rândul celor mari, am văzut copii care şi-au schimbat radical viaţa. Nu ne putem aştepta la rezultate spectaculoase în rândul celor mici, pentru că sunt în formare. Dar se schimbă ceva în viaţa lor: în primul rând, ajung să înţeleagă că Dumnezeul lor este Dumnezeul iubirii, că noi suntem ucenici ai Celui ce ne iubeşte şi ne pregăteşte veşnicia. Apoi, acestor copii le creşte ataşamentul faţă de Biserică, faţă de preot, faţă de profesori. Consider că e mare lucru faptul că aceşti copii devin mai încrezători în profesori şi în preot, pentru că în tabără ne-au văzut ca pe nişte părinţi. De asemenea, faptul că mulţi copii sunt mult mai dornici să vină Duminică dimineaţă la biserică şi nu mai trebuie să fie împinşi de la spate de părinţi este un semn că tabăra le-a folosit.

– Părinte, ce v-a impresionat cel mai mult de-a lungul acestor şase ani?

– Am văzut cât de multă sfinţenie se ascunde în sufletul unui copil. Mi se confirmă an de an cuvintele Mântuitorului – că, dacă nu vom fi precum copiii, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor! Se vede în sufletul fiecărui copil fărâma de frumuseţe cu care Dumnezeu l-a înzestrat; asta ne dă şi nouă foarte mult curaj – nouă, celor ce suntem părinţi pentru copiii pe care îi avem în grijă în tabără. Ne ajută să ne reîntoarcem la acea sfinţenie şi curăţie a tinereţii, la acea candoare, la acea nevinovăţie, la acea deschidere totală faţă de Hristos. De aceea, deşi venim acasă foarte obosiţi din tabără, venim şi încărcaţi sufleteşte, bucuroşi de faptul că aceşti copii ne ajută să ne întoarcem la copilăria frumoasă şi curată.

– Sunt şi ispite în ceea ce faceţi?

– Sunt multe ispite, dar cu Hristos trecem peste toate şi se simte la tot pasul ajutorul pe care ni-L dă. În primii trei ani, în afara cabanei care ne-a fost oferită gratuit şi a bucătăreselor, toate cheltuielile le-am suportat eu. Cu timpul, văzând oamenii ceea ce fac, au dorit să contribuie cu diverse sume, gândindu-se că nu se poate ca păstorul lor să facă acest efort şi ei să stea deoparte – aşa că în acest an contribuţia mea a fost aproape minimă. La începutul anului, ştiind că trecem printr-o perioadă de criză, credeam că nu voi reuşi să fac tabăra, dar anul acesta lucrurile au mers mai bine ca de obicei, în sensul că am primit mai multe ajutoare şi mai mult sprijin decât în orice an până acum. Dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu, dacă avem râvnă şi dacă ne jertfim, Dumnezeu nu ne lasă singuri. Ne trimite oameni prin care lucrează. De exemplu, şi anul acesta am obţinut cabana unde am stat la un preţ modic – gestul acesta l-a făcut un director de la Direcţia Silvică care nu este ortodox. Dar ne-a făcut reducerea respectivă pentru că a auzit de taberele pe care le organizăm şi era foarte entuziasmat de lucrarea noastră. Gestul omului şi deschiderea lui au fost uimitoare pentru mine. Ştiu că în unele regiuni din ţară au început să se organizeze astfel de tabere, dar nu cred că este de ajuns. Eu am încercat să promovez ceea ce facem noi nu din dorinţa de a ne lăuda, ci tocmai din dorinţa de a-i „molipsi” şi pe alţii.

Anul acesta a fost în tabăra de la Târgu-Lăpuş şi domnul Adrian Opre, profesor universitar doctor de la Catedra de Psihologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

– Cum i-aţi simţit pe copiii în tabără?

– Am simţit că se pot deschide foarte bine. Dascălii care i-au însoţit pe copii în tabără sunt destul de pretenţioşi la şcoală – se vedea la unii dintre copii că au o anumită frică faţă de aceştia. Dar la fel de bine s-a văzut că într-un context informal, ludic, copiii s-au deschis minunat, se simţeau foarte bine că pot avea şi o altfel de relaţie cu dascălii lor. Tabăra are un rol deosebit în formarea lor ca oameni. După două-trei zile, s-a văzut limpede că aceşti copii se pot raporta altfel la dascălii lor, că dascălii lor se pot raporta altfel la copii şi acest lucru îi ajută foarte mult. Cred că de foarte multe ori şcoala greşeşte enorm prin atitudini prea severe, prea rigide, prea închise în relaţiile cu copiii. În acest fel, mai degrabă le inhibă creativitatea, le inhibă imaginaţia. În tabără, într-un mediu informal, unde ei se bucură de o anumită libertate, copiii se pot manifesta, îşi pot etala anumite aptitudini – acest lucru îi ajută să se dezvolte şi pe sfera intelectuală, şi pe sfera emoţională şi, nu în ultimul rând, pe cea caracterială.

– Cât de necesare sunt astfel de activităţi pentru copiii zilelor noastre?

– Sunt foarte necesare. M-am bucurat că Biserica Ortodoxă vine în întâmpinarea nevoilor copiilor cu asemenea iniţiative. Ştiu că şi în alte regiuni se mai organizează tabere creştine, dar mi se par insuficiente. Tabăra le oferă şi un context în care ei se pot apropia de Biserică. Pot să vă spun că acolo, în munte, departe de mediul lor, copiii s-au implicat foarte bine în programul de rugăciune în comun de dimineaţă sau seară, precum şi în slujbele religioase care s-au săvârşit. Au fost în tabără copii care nu aveau o pregătire religioasă, dar şi aceştia s-au alăturat celorlalţi la programul de rugăciuni. Şi aceste câteva zile de rugăciune, de apropiere de Dumnezeu contează pentru ei. Totodată, aceste tabere îi responsabilizează pe copii prin faptul că sistematic, prin rotaţie, fiecare are o mică răspundere – de a pregăti masa, de a spăla vasele, de a citi rugăciuni şi alte activităţi care se pot face într-o comunitate.

Copiii mărturisesc că s-au folosit mult participând în această tabără

„Am venit în tabără din dorinţa de a mă întâlni cu mai mulţi copii. Activităţile au fost frumoase şi interesante. Mi-au plăcut mult jocurile de echipă şi concursurile. Focul de tabără din fiecare seară, cu flăcările care se înălţau spre cer, a adus multă veselie. Mi-aş dori să mai particip într-o astfel de tabără şi plec cu dorinţa de a fi mai bun, mai înţelegător cu ceilalţi, de a fi prieten cu Domnul Iisus Hristos, de a mă duce la biserică în fiecare Duminică, de a asculta şi împlini cuvântul lui Dumnezeu”.

„Mi-au plăcut toate activităţile, dar în special dezbaterile pe marginea temei, rugăciunile şi concursurile”.

„În această tabără am învăţat multe despre familie şi viaţa în familie, precum şi despre cum ar trebui să fie o familie creştină şi ce responsabilitate am eu ca membru al familiei din care fac parte”.

„Ne-am simţit bine împreună, iar părintele şi profesorii au ştiut cum să se apropie de noi”.

„Aş dori ca cele învăţate în această tabără să mă ajute să devin un om mai bun. Doresc ca şi la anul să revin în tabără”.

„Aş recomanda adolescenţilor să vină în astfel de tabere pentru a învăţa adevăratele valori, pentru a scăpa de aglomeraţie, de graba şi grija cotidiană. Tot timpul suntem supuşi agresivităţii din mass-media şi grijilor zilnice. În această tabără vor descoperi oameni deosebiţi, preocupaţi de binele lor şi care le arată multă dragoste”.

„Cred că fiecare dintre noi am învăţat să fim mai buni, mai răbdători, am învăţat ce înseamnă să fii om adevărat”.

preluat de aici

„Că e atât de minunată pătrunderea Mângâietorului în acea trăire atentă a durerii, fricii, tristeții”


Maica mea dragă dragă,

Cred că am citit de câteva ori mesajul, să-l cuprind.
Mulțumesc mult, mult.
Am trăit și eu asta, că păcat nu e doar ce zicem noi „păcat”, ci orice moment în care facem ceva „singuri”, adică fără Doamne, fără să trecem „prin El”.
Știți, noi avem impresia că dacă ducem totul la Doamne, rămânem „fără plăcere”, că El e bătrânul acela sobru, care nu ne lasă să ne bucurăm de viața pe care El însuși ne-a dat-o. Cumva, ne simțim datori să ne „furăm” viața, să ne-o „câștigăm” de la El, El, Care e Izvorul Vieții și Care vrea să ne-o dea întreagă și adevărată și „pe loc”, în dar, deplin. Dar trăind fiecare clipă prin El, devenim capabili de mai multă „simțire a plăcerii”, care e bucurie și care depășește orice plăcere pe care ne-o obținem prin trădarea de sine și prin trăirea departe de Domnul.
E practic aceeași imagine cu razele iubirii, când apropiindu-ne de Doamne ne apropiem și de ceilalți; ei bine, apropiindu-ne de Doamne, trăind prin Doamne, încredințându-I lui toate, suntem mai aproape de adâncul nostru în care simțim acea bucurie pe care o căutăm prin plăcere ori prin „gândirea” cu mintea de care vorbiți, orientată spre obținerea de rezultate, pe împlinirea obiectivelor și dorințelor.
Și nu e vorba de nicio anulare a ceea ce suntem, ci mai degrabă o trăire mai deplină, mai adevărată a ceea ce suntem. Dacă s-ar putea explica asta!!!
Că e atât de minunată pătrunderea Mângâietorului în acea trăire atentă a durerii, fricii, tristeții despre care vorbiți încât depășește orice imaginație a noastră și orice trăire în imaginar a celei mai frumoase posibile variante de viață pe care ne-o putem închipui noi și după care sperăm și ne chinuim să atingem, cu gândul că atunci vom primi acea mângâiere pe care o putem primi chiar aici.
Maica mea, Domnul să vă mângâie și în durerile și greul pe care le aveți acum.
Sărut mâna cu drag și iubire și recunoștință până la Doamne și înapoi,
Cr

Doamne, Copila mea,

Dar durerile mele de acum sunt doar trupești și sunt în „armonie cu starea vremii”.
Așa poate devin și eu mai sensibilă la suferința „făpturii care geme sub blestem” din cauza noastră. Din păcate gem și eu odată cu oasele și încheieturile, dar Îl rog pe Domnul să mă împrietenească acum, la bătrânețe cu durerea trupească așa cum m-a împrietenit, încet, încet, de-a lungul tinereții, cu cea sufletească.

Da, Om drag, trăirea atentă și cu rugăciune a durerii, a sentimentelor acelora puternice de care am fugit înfășurându-ne în mecanismele „sinelui protector” care ne parazitează viața, ne frânge inima, o străpunge, o face vie și, astfel, o deschide Celui Ce stă la ușa ei și bate!
Părinții spun că inima are un „gârlici” care poate fi deschis prin pocăință, rugăciune și trezvie. Pentru noi, atenția la simțirile inimii, privirea atentă unită cu rugăciune, nu doar ne împiedică să facem lucruri (păcate) care să ne „scape degrabă de durere” ratând astfel întâlnirea cu Viața pe care suntem altoiți prin Botez, ci ne și trece prin „vămile” împietririi inimii. Da, sunt în inima noastră vămi, praguri de frică, furie, ură, tristețe pe care le-am agonisit în vremea neputințelor copilăriei trupești și sufletești. Intrând în ele cu harul primit prin Sfintele Taine și chemarea Numelui Domnului și lipindu-ne mintea prin atenție de viul din noi sub privirea iubitoare a Vieții Care este Domnul, se deschide gârliciul și intră Mângâietorul. Sau, mai degrabă, intrăm noi la El!
Mulțumesc mult, Cr!
Mângâietorul să te ocrotească și să te călăuzească în adâncul cel de taină al inimii tale atât de dragă Domnului!
Și mie!
Cu rugăciune,
Maica Siluana

preluat de aici
***

Maica mea,
Mi-a plăcut foarte mult ce ați spus la conferința de la ASCOR (toată mi-a plăcut, am savurat-o efectiv, am primit-o ca pe o hrană de care aveam nevoie, cred că aș putea s-o iau și să arăt la fiecare chestie la ce mi-a răspuns) apropo de atenție. De faptul că nu gândurile sunt cele care ne dau de furcă de fapt, ci împrăștierea atenției. În ultima vreme am trăit asta și am realizat chiar asta, că încercând să mă ocup de un singur lucru o dată, parcă pot realiza mai multe.
Mi-am dat seama câtă vinovăție am trăit nu musai pentru că nu împlineam poruncile, ci pentru că nu le împlineam „pe toate odată”. Că la sfârșitul unei zile, dacă îmi verificam lista de activități, vedeam că le-am făcut pe toate, dar după o zi întreagă în care mă simțeam leneșă și vai de capul meu, că iar ajung până seara și n-am făcut nimic.
M-am împăcat cu mine într-un sens la care nu m-aș fi gândit. M-am împăcat cu mine, ca „degetar”. M-am împăcat cu mine că nu-mi știu măsura și că nici măcar nu are importanță care-mi e măsura, atâta vreme cât sunt toată, întreagă, prezentă în prezent. Ce bine să nu mai am pretenții de la mine! Ce bine să-L las pe Doamne să fie în mine. El știe exact ce și când trebuie.
Lucrurile au o „ordine interioară” aș putea spune, pe care eu, ca o persoană leneșă ce sunt, am presimțit-o în meditațiile mele „metafizice” întotdeauna. Dar problema era că nu știam să-mi apăr această certitudine, pentru că „ordinea asta interioară” ieșea din rând.
Am înțeles că mă vedeam ce nu eram încă, am înțeles de unde diferența de percepție, a mea față de a altora despre mine. Știu că am citit despre asta în cursurile dumneavoastră, dar acum am înțeles pe viu că așa e, cu adevărat e greu să fiu ceva ce încă nu manifest, în vreme ce manifest ceva ce nu vreau să accept despre mine, dar care, iată, paradoxal, mă „pregătește” pentru acel ceva ce voi fi, dar încă nu sunt.
Înțeleg, înțeleg acum multe lucruri despre presiunea pe care am resimțit-o din partea oamenilor, părinților, profesorilor… presiunea „lumii” de a mă învață să fiu om de treabă. Lumea se conservă în felul ăsta, transmițând informații vitale pentru supraviețuire. Dar acum, m-am eliberat de asta. Acum am înțeles libertatea. Citeam zilele astea la Exupery:
„Condițiile fericirii nu sunt niciodată căutarea fericirii.
Fericirea, după ce ai creat, îți este acordată ca răsplată.
Iar condițiile fericirii sunt lupta, constrângerea și răbdarea.
Condițiile frumuseții nu sunt niciodată căutare a frumuseții.
Frumusețea, atunci când opera ta e încheiată, îți este acordată pentru a te răsplăti.
Și condițiile frumuseții sunt luptă, constrângere și răbdare.
Ca și condițiile libertății tale.
Ele sunt daruri ale libertății.
Libertatea, atunci când ai crescut ca om, este răsplată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se exprima.
Și condițiile libertății tale sunt luptă, constrângere și răbdare.”
Genial. Uimitor. Minunat.
Cu toții trăim asta, nu avem cum să evităm. Mă gândeam la fetele mele, care trăiesc experiența frustrării de a nu-și putea cumpăra tot ce doresc, de a nu putea avea tot ce doresc. Și-mi aduc aminte de copilăria mea, de experiența frustrării. Atunci, trăiam asta pentru că era perioada lui Ceaușescu și se găseau greu sau nu se găseau.
Acum, ele trăiesc experiența asta pentru că nu consider sănătos să le cumpăr tot ce-și doresc. Atunci, eu îl percepeam pe tata că „nu vrea să-mi cumpere”. Acum, ele mă percep pe mine că „nu le cumpăr”. Frustrarea e tot frustrare, nu contează care sunt motivele pentru care se ajunge la ea.
Știu că am găsit la Nuță asta, că un copil găsește prilejuri de manifestare ale propriei individualități în frustrările mai mici sau mai mari pe care le trăiește.
În viața pe care o trăim până la o anumită vârstă, noi doar ne găsim individualitatea. Ne găsim pe noi.
Cât de frumos spuneți cu lepădarea sinelui rănit. Și cu luarea crucii.
Parcă am ajuns la un prag, Maica mea. Un prag la care nu mai e frică, ci doar încredere că totul e așa cum e și e BINE. Un prag la care nu mai am nevoie să demonstrez nimic, nimănui, pentru a primi OK-ul să exist. Acum pot fi.
Azi, nu știu când, la un moment dat, am avut gândul ăsta: ce bine să nu mai fiu eu, ci Hristos să locuiască în mine! E atâta libertate în asta!
Și de multe ori îmi vine în imagine o secvență scurtă și care nu aș fi crezut că-mi va rămâne cu atâta semnificație în minte. De astă vară, de la Durau, când am urcat până sus, la cabana aceea, și ați vrut să rupeți o floare și v-am întrebat la ce vă folosește și ați spus că ok, n-o mai rupeți. Și ați spus că asta e voia Domnului pentru dumneavoastră atunci. Și apoi am spus că nu se poate, și am cules-o eu pentru dumneavoastră. Și ați spus că ok, acum asta e voia Domnului pentru dumneavoastră, atunci. Gestul acela a rămas cu valoare de parabolă în mintea mea, pe care mi-l amintesc în multe situații când un lucru se întâmplă sau nu se întâmplă așa cum îmi doresc la un moment dat. Mi se pare asta condiția esențială a libertății.
Da, săptămâna asta am trăit încercând să fiu ceea ce sunt, să observ și să mă observ, să accept ce e și să binecuvântez.

În week-end, am fost la ai mei… Am fost surprinsă să mă văd înțelegându-i, dar nu cu acea înțelegere-empatie, ci cu o înțelegere față de bagajul pe care-l au, față de lecțiile pe care le-au învățat din copilărie, dar la care nu s-au îndurat să renunțe, să le lepede, să le integreze, ci le lasă să-i macine mai departe. Pentru prima oară, am simțit față de ei ceva ce nu e nici milă, nici judecată, nici resentiment, nici superioritate – deși s-au certat, așa cum îi știam, deși mă luau martor când unul când altul, la fel ca în copilărie – pur și simplu le-am dat voie să fie; am știut că nu mai au putere asupra mea, nu mă mai zguduie, nu-mi mai e frică. Mă rugam pentru ei cu sentimentul că Doamne poate lucra prin asta, prin rugăciunea mea, ca descendent al lor, pentru ei. Că vindecarea nu e musai să fie cauză-efect, ci pur și simplu, „încheiere” peste generații.
Da, asta cred că a fost sentimentul de bază săptămâna asta: acela că în mine se încheie multe lucruri, că ăsta e rostul meu aici, de a fi tocmai pentru a se încheia. Că încheindu-le pe cele pe care le „întâlnesc”, se încheie și toate imaginile din spatele lor, de parcă toate ar fi replici în oglindă și scoțând „obiectul” care producea imaginea aceea reflectată din oglindă în oglindă în trecut, încât la un moment dat nu se mai știa unde e obiectul, ei bine, acum scoțându-l, a dispărut imaginea complet, nu mai trebuie lucrat cu fiecare imagine din trecut, ca să fie scoasă.
Sărut mâna cu drag, Maica mea și bucurie în Domnul.
Cr

Bucurie sfântă, Om drag!
Urmăresc mereu cu drag și rugăciune și înălțările și poticnirile tale și dau slavă lui Dumnezeu pentru toate! Descopăr mereu noi dimensiuni ale omului cel tainic al inimii tale, și al multor altor inimi, și nu mă satur de minunare! Și primesc de la fiecare dintre voi noi și noi lecții de viață în Domnul.
Sunt foarte bucuroasă simțindu-te atât de aproape de taina vieții în trezvie pe cât ne este nouă cu putință aici, în aceste vremuri. De viața aceea în care timpul și lumea își pierd presiunea și imperativele și totul se centrează pe a fi cu Domnul, acum și aici, în mărunțimea lucrului cotidian. Așa, putem face ce avem de făcut ca pe o liturghie lăuntrică. Important devine nu ce facem, ci cum facem: cu El, sau fără El. Și, cum ai văzut, în El nu mai avem nevoie de timp.
Mare taină!
Da, vindecarea ne vine de la înnoirea minții prin „răsturnarea” ei (metanoia), a felului ei de a lucra. Omul vechi „gândește” cu mintea sa încercând cu disperare să obțină rezultate, să împlinească obiective și dorințe, toate centrate pe căutarea plăcerii și fuga de durere. Dar fuga de durere devine chiar fuga de viața noastră care, în acea clipă e durere, sau furie, sau frică! Fugind de această durere, fugim de locul Întâlnirii cu Viața Care ni se oferă. A ne dezbrăca de omul vechi înseamnă a renunța la tiparele de fugă, de apărare, de acele conținuturi ale „sinelui protector”: scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, amintirea situațiilor asemănătoare, imaginarea unor scenarii de răzbunare sau ameliorare, ascultarea impulsului de atac sau fuga… Toate urmăresc ieșirea din durerea de a simți ceea ce este în noi. Simțim furie? Nu putem îndura asta. Avem nevoie să o manifestăm în impulsuri și fapte agresive sau autoagresive, sau să o amorțim cu o substanță sau un comportament „mângâietor”… „Răsturnând mintea”, alegem să nu mai fugim: să ne asumăm ce trăim prin atenție la starea respectivă și să o trăim cu Domnul. Așa, atenția minții nu se mai risipește în căutarea de soluții de evadare sau rezolvare, iar rațiunea se lipește de Numele Domnului în loc să se spargă în gânduri și fapte rele… Și toate se prefac, se transformă! Și numai așa ne eliberăm cu adevărat de durere. Numai prin trăirea ei cu Domnul. Și asta e posibil prin împreună-lucrarea minții noastre prin atenție, cu rațiunea prin chemarea Domnului și cu inima prin deschiderea, prin acceptarea durerii în orice formă ar fi ea. Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a tristeții, străpunge inima împietrită și, pe acolo, Intră Mângâietorul!
Nu e minunat?
Nu mai e nevoie să ne prefacem prin „prefăcătorie” că nu suntem furioși, pentru că putem oferi Domnului furia noastră să o prefacă El în ce ne este de folos. Și așa descoperim acea „rânduială” lăuntrică în care nu știm ce va urma, dar știm că ce va urma este lucrarea Domnului cu noi. E Darul Lui, necunoscut, neprevăzut, dar așteptat și dorit și lucrat și de noi prin nevoința atenției, a rugăciunii și a încrederii.
Vezi tu, Om drag, cum se scrie „filocalia” în om! Noi doar încercăm să fim onești cu noi înșine și să facem poruncile așa cum putem. Ascultăm un sfat, lucrăm o pravilă, urmăm o învățătură și Domnul vine și face ce are El de făcut. Dar numai și numai dacă vrem și dacă Îl primim așa cum ni Se oferă El și nu cum ne dorim noi cu mintea cea veche.
Mulțumesc mult pentru tot!
Cu dragoste și rugăciune,

Maica Siluana

preluat de aici

« Older entries