Gand pentru azi


„Si orbului, si leprosului, si celui cu judecata vatamata, si pruncului de tata, si criminalului, si paganului, arata-le cinstea cuvenita pentru chipul lui Dumnezeu. Ce treaba ai tu cu neputintele si neajunsurile lor? Ia seama la tine sa n-ai neajuns in dragoste.”
(Sf. Ignatie Briancianinov)

Arhim. Simeon Kraiopoulos: „Avem de invatat lectia „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!””


EXPERIEREA SUFERINŢEI ÎN DUHUL BISERICII

Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 166 – 173

Omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, ca să fie jertfit

…Am vorbit ieri despre necesitatea martiriului în viaţa duhovnicească, plecând de la sărbătoarea şi viaţa Sfântului Antonie, cel care în pustiu a trăit atâtea lucruri, la prima vedere de neînţeles. Ce însemnau nălucirile demonilor şi toate acele lucruri înfricoşătoare care i s-au întâmplat? Şi de ce Dumnezeu a lăsat să fie chinuit astfel Sfântul, care pe toate le-a trecut cu bine? În seara aceasta prăznuim în special pe Sfântul Atanasie, dar şi pe Sfântul Chiril. Este sărbătoarea celor doi Patriarhi Sfinţi ai Alexandriei. Dar oare Sfântul Atanasie şi-a găsit vreodată liniştea? Desigur, ceea ce a fost în sufletul lui şi cum le-a depăşit doar el le ştie, dar le am în vedere pe cele care i-au venit din afară. Ce luptă a mai dus! Dumnezeu ar fi putut să nu îngăduie să se chinuie, să fie oprimat, să se afle în primejdie, să meargă în exil, 15-16 ani, la marginile lumii în condiţiile acelei epoci. Însă Dumnezeu a îngăduit şi Sfântul a băut paharul cel mare, picătură cu picătură.
Am spus deja că Dumnezeu primeşte un suflet doar atunci când vede intenţia lui şi-l luminează pe dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar numai ca să bea paharul cel amar, picătură cu picătură. În viaţa duhovnicească nu se întâmplă lucrurile după cum vrea omul, acesta să zică: voi face aşa, sau altfel, sprijinindu-se pe mintea, pe intenţiile, pe posibilităţile, pe calităţile lui. Nu se întâmplă nimic din toate acestea, căci tu, omule, te vei pleca, vei cădea şi fără să-ţi dai seama vei deveni pustiu, robul egoismului tău, al slavei deşarte şi, în cele din urmă te vei pierde.
Aceasta este metoda, duhul creştinesc, astfel Îl vei afla pe Hristos, vei merge pe cale împreună cu El. Vei şti în toată vremea că atâta vreme cât Hristos rămâne cu tine şi te îndrumă, vei trece peste toate. Altfel nu vei reuşi, pentru că nu este o problemă de voinicie, de agerime, de putere, ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească, adică să se stingă înlăuntrul lui orice pornire de a se salva pe sine. Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost aşa şi aşa va fi. Apostolul Pavel nu spune întâmplător: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua.” (Romani, 8, 36). Şi de ce să fie ucis cineva în toată ziua din pricina Domnului? Nu stăpâneşte El lumea? Acesta este duhul cel adevărat, calea cea dreaptă pe care cel dintâi a păşit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reuşit, dar important era să-i ajute pe oameni, să-i sprijine.

Apostolul Petru săvârşeşte păcatul, ca să fie vindecat prin păcat

Ce a făcut omul? A păcătuit. Şi ce înseamnă păcatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu toate consecinţele asupra vieţii lui. Şi ce este mântuirea? Mântuirea, dacă vreţi, în duhul „homeopat” despre care vorbim, înseamnă să meargă cineva pe calea vieţii, pe calea întoarcerii spre Dumnezeu trecând botezul suferinţei. Păcatul te face să pătimeşti şi să accepţi, să suferi strâmtorări de dragul mântuirii, să suferi ca să trăieşti.
Un exemplu caracteristic este persoana Sfântului Apostol Petru. Acesta se afla lângă Domnul şi era atât de preţuit de Acesta! Era cel mai bun şi Domnul l-a ales, l-a ţinut lângă El. Ce n-a văzut şi ce n-a auzit Petru lângă Domnul!? Însă, ca să se mântuiască de această miasmă care se numeşte păcat, a trebuit să pătimească. Şi nu l-a trimis Hristos de la început să se răstignească, să meargă să simtă durerea. Nu. Se va întâmpla şi aceasta, dar mai târziu. L-a lăsat mai întâi să încerce ce este păcatul pe propria piele. Şi Petru s-a purtat ca şi cum ar fi fost orb, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic. În timp ce Domnul Însuşi îi spune ce va pătimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit să păcătuiască mult, să se cufunde în mocirla păcatului, în trăiri care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu şi rămâne singur.
Dacă omul nu este unit cu izvorul existenţei sale, adică cu Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia a fost plăsmuit, şi rămâne singur, fără să fie cuprins de Acela, se cufundă în iadul fiinţei sale. În timpul acestei vieţi omul este îmbiat de dulceţile păcatului, dar când vine înfricoşătorul ceas în care se va afla înaintea Domnului gol şi înspăimântat, cufundat în propriul adânc, ce va face?
Deci Domnul îngăduie ca Petru să fie încercat, să-L tăgăduiască iar şi iar. Nemintos să fi fost, n-ar fi făcut aşa! Era orbit şi stăpânit de starea lui căzută. Aşadar, Hristos nu-l ia să-i spună: „Vino Petre, uite în ce hal eşti! Vino să te curăţesc!”. Nu lucrează vindecarea aşa, se pare că această cale nu este eficientă. Prin altă metodă va veni vindecarea lui Petru şi aceasta este, am zice noi „homeopată”.
Omul păcătos este mândru şi egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea Domnul să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în această stare a păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca şi cum i-ar zice: „Tu eşti cel care nu te vei înfricoşa, cel care vei mărturisi, tu eşti cel care chiar când toţi vor fugi, vei rămâne lângă Mine şi vei răbda, tu eşti? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi făcut omul cel mai obişnuit: înfricoşează-te tu cel care n-aveai frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.”. Şi Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos, şi mai ales blestemând şi înjurând şi ajunge astfel în străfundurile realităţii care se numeşte păcat. Trăieşte starea de păcat. Numai el singur ştie prin ce a trecut! Luaţi seama, Hristos nu l-a lăsat pe Petru să facă rău altcuiva, ci să se lepede de El, de Hristos Însuşi. Domnul n-a pătimit, dar Petru s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie.
Binele acesta înseamnă strivirea egoismului, iar mândria, marele ghimpe al lui Petru, se manifestă tocmai când încearcă păcatul fără reţinere, fără îndoială, îl bea până la ultima picătură, şi ca o minune urmează vindecarea.
Desigur, nu experienţa păcatului lucrează vindecarea, nu păcatul este cel care poate să-l vindece pe om, păcatul îl determină pe om să alerge la Hristosul său în stare de pocăinţă, în smerenie, dându-şi seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui şi nu mai există motiv de mândrie. Şi se întâmplă minunea: Petru experiază păcatul, sau mai bine zis, îl săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu. Este adevărat că face un păcat care-l vatămă doar pe el, nu şi pe altcineva, trăieşte înlăuntrul sufletului experienţa păcatului ca pe ceva urât, ca pe ceva ruşinos care-l desparte de Dumnezeu.
Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple astfel pentru ca, în cele din urmă, sufletul să se vindece şi să fie pregătit să se răstignească.
Prin urmare, trebuie să se întâmple în sufletul omului această lecţie vindecătoare în faţa lui Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că omul nu se vindecă până nu va pătimi. Orice-ar suferi omul, numai din voia lui nu se vindecă. Tămăduirea apare doar când omul pătimeşte după cum vrea Domnul, căci El alege ce va pătimi fiecare dintre noi şi deschide calea mântuirii, calea harului Său (nota 83, pg. 170).
De mic copil, Petru avea un caracter vulcanic, altfel era neprihănit. În sinea lui mocnea mândria, faptul că nu era ca ceilalţi. Cu toate că s-a aflat lângă Hristos, cu toate că a trăit lângă El, cu toate că a văzut atâtea, mândria a rămas ascunsă în sufletul său, n-a pierdut-o. Din pricina ei s-a lăudat Domnului: „Chiar dacă toţi Te vor vinde, eu nu o voi face!”.
Convingerea aceasta o avea înlăuntrul lui şi, dacă ne este îngăduit să spunem, Domnul i-a „păstrat-o” pe aceasta de când Petru era copil, nu ca să-l chinuiască, ci tocmai pentru că a dorit să-l vindece.

Nu dorim să înţelegem cum se vindecă păcatul, pentru că aceasta doare

Pentru toţi este valabilă această metodă. Unul pătimeşte într-un fel, celălalt în alt fel, dar numai prin felurite căderi şi scăderi, prin pocăinţă ne vom vindeca de patimile noastre.
Nu ne vom folosi din această viaţă creştinească pe care o trăim căutând s-o ducem bine, să fim mulţumiţi. Dorim să vieţuim creştineşte, dar toate să fie frumoase, minunate şi plăcute. Nu acceptăm să aflăm că, în felul acesta, admirăm sinele nostru, adică păcatul.
Când încă nu ştim ce înseamnă păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia dintre noi.
Mie îmi face impresia – luându-mă pe mine ca exemplu dacă vreţi – că pe toate celelalte le va face omul cu mulţumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură, să conştientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său şi să simtă amărăciunea înlăuntrul lui, să afle ce-i sfâşie sufletul. Astfel, se fereşte, într-un fel sau altul, să-şi vadă păcatul amăgindu-se că este om bun, că săvârşeşte fapte bune, în timp ce înlăuntrul său se zvârcoleşte răul. De ce sunt aşa sufletele noastre? De ce? De ce în sufletul sfântului lucrurile stau altfel? De ce în lăuntrul celui care-L urmează pe Hristos, care a păşit pe calea Lui, care s-a lepădat de sine şi a ridicat crucea, lucrurile stau altfel, în timp ce înlăuntrul multora stăpâneşte păcatul? Tocmai pentru că nu înţelegem ce este păcatul şi cum se vindecă el. Nu dorim să fim vindecaţi. Acest lucru ne doare.
Minunea constă în rânduiala lui Dumnezeu ca noi să rămânem statornici, să-L urmăm şi să rămânem lângă El. Nu a contat ce au fost şi ce au făcut Apostolul Petru şi ceilalţi Apostoli. Ei au rămas lângă Hristos, El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor. Pe Apostolul Petru L-a lăsat să fie plin de sine, să guste păcatul dinlăuntrul lui fără ca el, nefericitul, să ştie. Când a înţeles ce s-a întâmplat, nu i-a mai rămas decât să plângă cu amar. În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El, s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: „Dumnezeul nostru, noi nu înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!”.
Ca să clarificăm mai bine această problemă vă spun următoarele: cunosc multe situaţii în care sufletul nu primeşte să pătimească ceea ce-i este rânduit, dar Dumnezeu aduce lucrurile în aşa fel încât sufletul se nimereşte tocmai acolo unde nu doreşte. Şi bea paharul cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut s-o accepte. Experiază păcatul întru-un mod ruşinos. Astfel le rânduieşte Dumnezeu. Omul trebuie să se minuneze de înţelepciunea şi de iubirea cu care îndrumă fiecare suflet în mântuire. Desigur, aceste lucruri înfricoşează, strâmtorează, îl întristează pe om, însă nu se poate altfel.
Omul va trece prin greutăţi, aşa cum în multe situaţii medicamentul homeopat îl vlăguieşte, dar îl vindecă. Nu ne vom înfricoşa însă, nu vom da bir cu fugiţii! Înainte de noi mii de suflete au înţeles şi au privit astfel lucrurile, mii de oameni s-au lepădat de ei înşişi, s-au predat lui Hristos şi au băut până la fund paharul suferinţei, al Crucii lui Hristos: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

„Pentru Tine suntem supuşi morţii, în fiecare zi…”

Sfântul Atanasie pe care-l prăznuim astăzi a trecut prin atâtea strâmtorări şi n-ar fi îndurat dacă nu s-ar fi predat lui Hristos, dacă s-ar fi înverşunat împotriva celor care-l nedreptăţeau, împotriva ereticilor, dacă s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care-l lăsa să sufere.
El rămâne credincios şi-L urmează pe Domnul. Când Arie a murit, Sfântul a zis: „În această lume, pentru fiecare, vine ceasul morţii!”, nimic altceva. N-a fost înlăuntrul lui răzbunare, să spună: „Bine că a murit!”.
Cât rău ne facem în ceasul în care Hristos Se apropie de noi şi vrea să ne pună mâna pe umăr, iar noi suntem foc şi pară. Ce să facă Domnul? Te lasă şi aşteaptă un alt prilej să Se apropie de tine, să vadă dacă nu cumva te-ai maturizat, dacă ţi-ai dat seama că El este Calea.
Chiar şi în mânăstiri, dacă monahii sau monahiile nu învaţă lecţia: „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!”, nu se ştie ce se va întâmpla cu mântuirea lor.
Există ceva care ne dă nădejde. Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca şi cum nu înţelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă dovezi.
S-ar putea să rămânem mai puţini decât suntem în acest ceas în biserică, nu are importanţă! Şi doi oameni să rămână, nu contează. Problema nu este dacă sunt mulţi sau puţini, ci dacă aflăm adevărul lui Dumnezeu, calea cea adevărată, dacă păşim aşa cum a păşit Acela, încât sufletul nostru să se vindece, să strălucească înlăuntrul nostru adevărul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să avem nădejdea mântuirii veşnice.

Cugetarea la Infricosatoarea Judecata- doctorie pentru suflet


Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici !

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor „vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. „Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca. „Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. „O, ce ceas va fi atuncea!” Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.
(…)
Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. „Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui.”

Parintele Petroniu Tanase, Schitul Prodromu, Muntele Athos

citeste tot articolul

Sa te rogi neincetat inseamna sa ai pe Dumnezeu de-a pururea inaintea ochilor tai


Dacă mintea şi-ar înceta funcţionarea, ne-am găsi în situaţia de moarte psihică, speţă aparţinând deontologiei psihiatrice. În acest caz, însă, este vorba de o excepţie.
De regulă, mintea umană funcţionează neîntrerupt. Acest fapt, pentru conştiinţa de sine creştină, înseamnă o neîntreruptă funcţionare liturgică a minţii!

Cu adevărat: dacă abordăm scopul funcţionării minţii prin prisma antropologiei creştine, ajungem la concluzia că mintea este organul cel mai reprezentativ al chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar, funcţionarea ei are semnificaţie religioasă. Mintea funcţionează pentru a înfăptui consecinţa existenţială a faptului că suntem creaţi „după chip”, adică „asemănarea”! Din această cauză, în majoritatea textelor patristice neptice, mintea este considerată „biserică a lui Dumnezeu”, organ al unei neîntrerupte slujiri liturgice.
Înainte însă de a ajunge cineva în domeniul patrologiei neptice, pentru a vedea diapozitivele clare ale funcţiei liturgice a minţii, este necesară descoperirea originii chestiunii atributului religios al minţii pe tărâmul Evangheliei. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel este limpede: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi […] Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 4:17-18, 23).

Acest text paulin este unul dintre cele mai importante texte evanghelice care au o legătură directă cu problema existenţială a vieţii omeneşti. În conştiinţa Apostolului Pavel, rugăciunea neîncetată constituie cea mai urgentă necesitate existenţială a creştinului care săvârşeşte permanent „lucrarea cea bună” universal valabilă, conform cu „voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Este adevărat că acest cuvânt al Apostolului pare greu şi dificil, mai degrabă ca o recomandare pedagogică utopică adresată creştinului raţional.
„Rugaţi-vă neîncetat!” Nu sunteţi de acord, va zice creştinul acesta, că este vorba de o exagerare care e contrazisă de bunul simţ?

Ce vrea să zică prin „rugaţi-vă neîncetat”? Un îndemn dat minţii omeneşti, fără nici o temelie, din moment ce mintea omenească poate face un singur lucru la un moment dat? Cu alte cuvinte, ar putea mintea să fie organul principal, aflat în contact direct cu realitatea imediată şi în acelaşi timp să se găsească în rugăciune? Nu cumva porunca paulină presupune ca mintea să aibă două funcţiuni calitativ opuse? O funcţiune orientată transcendent (către cele cereşti) şi cealaltă, imanent (către cele pământeşti)?
Creştinul raţional e de părere, după cum e şi firesc, că mintea poate avea doar o singură calitate funcţională, poate urmări doar într-una dintre cele două orientări (atât de opuse). Fie se va orienta spre cele cereşti, fie va sta de vorbă cu cele pământeşti. Aşadar, cum poate Apostolul să facă o astfel de povăţuire care în mod vădit are înlăuntrul ei justificarea derogării ei? Răspunsul este că, pur şi simplu, Apostolul nu este … raţional! Mintea lui nu funcţionează după principiile naturale ale logicii lumeşti. Apostolul are „mintea lui Hristos” şi, prin urmare, are un alt punct de vedere asupra vieţii omeneşti, nu acela al „veacului de acum”, ci al celuilalt. Apostolul vorbeşte limba perspectivei existenţiale, care îl voieşte pe om legat în întregime de Dumnezeu. Binecuvântarea lui, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul”, este o binecuvântare universală a schimbării în bine a omului. Elementul funcţional neîntrerupt al existenţei se împreunează aici, în mod existenţial, cu restaurarea universală a „omului celui nou”, „după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24). Pentru Apostolul Pavel, fără activitate liturgică neîntreruptă, nu poate exista împlinire duhovnicească. Iar el nu spune absurdităţi! Nu cere ruperea minţii în două procese funcţionale diametral opuse. Din contră, cere armonizarea funcţionării minţii şi a curgerii existenţei. Dinamica eficace a minţii să pătrundă în şuvoiul acesta, să-i domine dinamismul funcţional şi să-l supună necesităţilor existenţiale ale „asemănării”! Acest lucru îl cere Apostolul. Iar o astfel de lucrare a minţii, e dovedit, doar ca lucrare liturgică poate fi înţeleasă.
Prin urmare, „lucrarea liturgică” este o lucrare de jertfă, în cel mai adânc sens al cuvântului jertfă, adică o procedură tainică, religioasă, o slujire care este împlinirea unirii dintre rugăciunea neîntreruptă şi curgerea existenţei „de toată vremea” şi de zi cu zi.

Trebuie subliniată ideea că îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” nu se referă îndeosebi la monahi şi pustnici. Nu, Sfântul Apostol Pavel dă această poruncă omului care trăieşte în lume, aceluia care se luptă pentru bucata zilnică de pâine. În această realitate încurcată a vieţii, el întâmpină problemele stringente, vitale, ale existenţei. Apostolul ştie ce face şi ce spune. El rămâne credincios şi consecvent perspectivei luptei celei bune „în Hristos Iisus”.
A
ceastă ultimă idee trebuie să deconecteze duhul nostru de la influenţele pe care le primeşte în ultima vreme dinspre viaţa şi cultura monastică. Promovarea de către mediul monastic, a trezviei prin intermediul rugăciunii neîncetate, facilitează evadarea unar dintre creştini din domeniul mentalităţii apostolice pe tărâmul unei cugetări lumeşti. Pentru că ei judecă astfel: „Bineînţeles, monahii şi pustnicii au doar o singură treabă: rugăciunea. Noi, însă, care trăim în lumea aceasta plină de confuzie şi stres, de absurd şi înstrăinare schizofrenică, nu putem adopta şi accepta un astfel de punct de vedere ca pe o învăţătură apostolică viabilă”. Astfel, „rugaţi-vă neîncetat” se închide în mănăstire cu scopul de a se însingura. De a deveni lucrare a conştiinţei monahale, ascetice. În ce ne priveşte pe noi, creştinii din lume, de cele mai multe ori, rămânem credincioşi (pe cât putem) în vremea Liturghiei duminicale şi a avântului religios din Vinerea Mare şi de Crăciun!
Nu este dificil să punem lucrurile de acord. Rezolvarea problemei relaţiei directe dintre „rugaţi-vă neîncetat” şi curgerea existenţei, în întreaga ei funcţionalitate, se găseşte în dimensiunile sensului rugăciunii pe care o cere Apostolul Pavel. Care este, deci, duhul apostolic al lui „rugaţi-vă”?

Sensul primar al cuvântului „rugăciune” este, bineînţeles, dialogul cu Dumnezeu. Dialogul acesta, de obicei, este înţeles ca dialog de slăvire, implorare sau mulţumire. Având în minte acest sens, rugăciunea înseamnă însă, să mărginim dialogul cu Dumnezeu la cuvinte care exprimă mai totdeauna relaţia ta cu Dumnezeu. Dar Apostolul nu cere doar cuvinte. Cere o extindere a funcţionării minţii înspre teritoriul infinit al prezenţei Lui prin cuvinte, dar şi prin dedicarea întregii noastre existenţe Aceluia!
Să ne aducem aminte iarăşi de „întru El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. După Apostolul Pavel, fiecare om, dar mai ales creştinul conştiincios, are conştiinţa locului său existenţial în harul şi în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, Pavel stabileşte un principiu general valabil comportamentului uman: „Şi orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:23-24).

Propoziţia „şi orice aţi face, etc.” este concluzivă. După ce Apostolul Pavel expune sarcinile şi obligaţiile soţilor între ei, ale copiilor faţă de părinţi, ale părinţilor faţă de copii şi ale sclavilor faţă de stăpânii lor, el încheie expunerea acestor relaţii existenţiale exprimând printr-un singur cuvânt o noţiune nemărginită. Cuvântul „orice” reprezintă întreaga viaţă a omului. Nu doar relaţiile interpersonale, de unde derivă (în mod direct) cele mai importante probleme existenţiale, ci orişice altă situaţie sau formă de dialog a omului cu provocările şi cu restul problemelor mai puţin importante ale existenţei. În toate aceste instantanee existenţiale, creştinul „lucrează Domnului”. Chestiunile stringente, de zi cu zi, prilejuiesc o plată similară, zilnică, „în Hristos Iisus”, respectivului creştin care, din moment ce conştientizează această realitate, lucrează pentru plata aceasta „ca pentru Domnul şi nu ca pentru om”.

Porunca apostolică „aşa ca pentru Domnul” şi sensul conclusiv al expresiei „deci, Domnului Hristos lucraţi” ne dau o dimensiune şi o perspectivă a rugăciunii care depăşesc cadrele strâmte ale rugăciunii de doxologie, implorare şi mulţumire pe care le cunoaşte creştinul de rând. Acest creştin ştie că rugăciune înseamnă să te închizi în cămara ta şi acolo să vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, însă, dialogul rugăciunii („rugaţi-vă neîncetat”) se extinde în hotarele întregii existenţe a omului. În fiecare moment, creştinul „lucrează pentru Domnul Hristos”. Acest lucru înseamnă rugăciune în fiecare moment, rugăciune neîncetată!

Această rugăciune neîncetată, ca acţiune şi viaţă a omului „întru Acela”, „întru Dumnezeu”, este, în cea mai mare parte, este o activitate a minţii care se găseşte în dialog cu Dumnezeu. O astfel de experienţă înfăţişează Cuviosul Nicodim Aghioritul, ajutându-ne să înţelegem sensul expresiei „rugaţi-vă neîncetat”, pe care l-am expus mai sus, şi adăugând expresia complementară „cu evlavie”.
Zice Cuviosul Nicodim: „Zic unii că Rugăciunea Minţii se spune chiar şi atunci când omul, adunându-şi toate puterile sufleteşti înăuntrul inimii, fără să zică vreun cuvânt, nici rostit, nici lăuntric, doar cu mintea cugetă şi gândeşte nemişcat că Dumnezeu este de faţă înaintea lui; şi că acesta stă înaintea Lui când cu frică şi cu cutremur, ca un condamnat, când cu credinţă vie că va primi ajutorul Lui, când cu dragoste şi bucurie că-I va sluji în veci. Iar aceasta este ceea ce zicea David, «văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Psalmul 15:8)”.
Creştinul viu [„arzând cu Duhul” (Faptele Apostolilor 18:25) şi „slujind Domnului” (Faptele Apostolilor 20:19)] vorbeşte „în toată vremea” cu Dumnezeu. Îl vede înaintea lui „în veac”! Orice eveniment existenţial este un eveniment propice de dialog al acesstui creştin cu Dumnezeu. Mintea lui lucrează „întru Domnul”, „neîntrerupt”!

Aşadar, porunca Sfântului Apostol Pavel („rugaţi-vă neîncetat”) nu este utopică. Nu este incompatibilă cu funcţionarea minţii şi cu relaţia dintre funcţionalitate şi realitatea cotidiană. Sciziunea fenomenologică dintre funcţiunea mentală şi capacitatea de rugăciunea a minţii este conciliată harismatic prin taina „Sfintei Liturghii existenţiale”. Diaconia minţii, ca „slujire hieratică”, reuneşte creativ aceste două puncte de vedere, întotdeauna, prin conlucrarea energiilor Duhului Sfânt. Astfel, porunca „rugaţi-vă neîncetat” nu este irealizabilă. Din contră, este realizabilă şi, ca o realitate imediată şi perpetuă, se exprimă ca fiind chintesenţa autenticei existenţe în cadrele energiei harismatice (hieratice) a minţii omeneşti.
Funcţionarea normală şi, prin urmare, existenţial posibilă, a minţii omeneşti este, realmente, aceasta: slujirea ei întru înfăptuirea poruncii „rugaţi-vă neîncetat”. Cu menţiunea că această posibilitate depinde de un Nume, „mai presus de orice nume”, numele lui Iisus!

Sursa: Ioánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed, Kyriakídis, Thessaloníki, p. 104-112

10 februarie: Sfantul Haralambie, aparator de foamete si ciuma



In cantarea Acatistului, ne rugam Sfantului Sfintit Mucenic Haralambie, zicand: „O, intru tot laudate Sfinte Haralambie, primeste de la noi aceste cantari, ce cu umilinta le aducem inaintea ta, si ne izbaveste pe noi din toate nevoile si necazurile, ca un bun si de oameni iubitor. Caci, desi suntem nevrednici milostivirii tale, pentru pacatele noastre cele multe si grele, pe care le savarsim in tot timpul vietii noastre si in tot ceasul, insa, cunoscand bunatatea ta cea mare, pe care o ai aratat asupra celor ce te cinstesc pe tine si asupra celor ce se pocaiesc cu credinta, intru numele Domnului, nazuim cu fierbinti lacrimi a marturisi inaintea ta ca am gresit. De aceea, ne rugam tie, ca sa fii mijlocitorul nostru catre preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor noastre, pentru mantuirea noastra de toate bolile si de toate primejdiile si pentru intarirea noastra in credinta cea adevarata, ca sa nu mai gresim. Asa, stralucite sfinte, rugamu-te pe tine ca sa ne aperi pe noi de toate rautatile, dupa fagaduinta ta, caci toti te cinstim si praznuim numele tau, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!”

preluat de aici

gand pentru azi


Relaţiile noastre, spun mulţi, sunt o oglindă a problemelor şi ţelurilor noastre, o reflecţie a proprie persoane. Fiecare avem un dar. Lăsând resentimentele şi amărăciunea să dispară este cheia descătuşării acestui dar.
Să mulţumim pentru fiecare dar.

gand pentru azi


Pierdem si gresim mult din cauza falsei smerenii. Falsa smerenie vine din necunoasterea de sine. Sfintii stiau foarte bine ca sunt sfinti, ca lumea ii slaveste si cauta folos de la ei, dar ei intelegeau ca au devenit asa, numai cu harul si lucrarea Domnului. Trebuie sa ne cunoastem deopotriva si lucrurile bune, calitatile si cat de minunati suntem, si lipsurile si neputintele noastre. Numai asa putem stabili relatii cu oameni care seamana cu noi, fara a le aduce suferinta. Necunoasterea de sine iti aduce suferinta nu numai tie, dar si aproapelui tau.
Cunoaste-te, frate, pe tine, ca sa ajungi la cunoasterea Lui Dumnezeu!

Lumina lina- Corul Patriarhiei