„De ce acest refuz de a primi lumea?”


Sihastrii nu puteau sa nu urasca aceasta lume. Pentru cardasia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu pacatul, au urat-o cu pasiune. Au iubit insa zidirile lui Dumnezeu din lume, vesnicul din ea, cu tot atata avant; si, sub pasii si ploaia rugaciunii lor, firea isi agonisea mult suspinata izbavire. Dar mai e ceva. Nici ura lor fata de pacatosenia lumii si nici dragostea lor de faptura n-ar fi capatat atata avant si putere, daca n-ar fi avut inaintea ochilor dumnezeiasca pilda a Domnului. Dumnezeu in pustiu si insingurare ii dezvaluie toata puterea ei de subjugare.

Ceva asemanator trebuie spus si in cazul de fata: pentru pricinile aratate, nu ne putem intelege deloc cu lumea decat prin Dumnezeu. Trebuie sa pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea insingurarii, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeiesti. (…) Insingurarea nu este buna pentru toata lumea, numai in chip teoretic. Exista o predanie a insingurarii chiar in lumea mirenilor. De la primele generatii crestine, nedespartite in mireni si monahi, si care in insingurarea lor de paganitate aveau constiinta ca ceea ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in mijlocul lumii (Epistola catre Diognet), si pana la crestinii insingurati de azi, pierduti in necredinta de acum si pe care, uneori, trebuie sa fii duhovnic ca sa-i descoperi, aceasta predanie a insingurarii staruie vie. Exista in predania rasariteana un amanunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi usurat mult lucrul insingurarii. In tot omul, pentru marii insingurati ai rasaritului, e intrupat un inger, un heruvim in devenire.

A vorbi de insingurare unor fapturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decat niste bieti oameni, vanati de toate ispitele, de toti idolii, de toate vrajile si miturile lumii, traind cu aceleasi doboratoare slabiciuni si mizerii in plin vartejul unei vieti intoarsa toata spre pamant, agitata de toate duhurile si sfasiata de nebanuite incurcaturi, patimi si avanturi de tot felul, vecuind – cu un cuvant – intr-o lume in care totul pare sistematic organizat ca sa-i goneasca pe oameni afara din ei insisi si impotriva lor – a vorbi de insingurare in aceste conditii pare, la prima vedere, ca vrei sa faci razboi cu imposibilitatea. Intelegem ca nu este lucru usor, pentru oamenii din lume, sa se reculeaga, sa se insingureze pentru a se reimprospata din fantanile cele adanci ale Existentei, a se regasi in Dumnezeu si a se reintegra in ordinea Lui. Dar unde altfel va gasi omul curajul sa se vada asa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neinchipuit, faptele ne arata ca, printr-o surprinzatoare iconomie, este realizabil.

Sunt luminisuri cu putinta si in cele mai haotice complicatii.

Cu o trezie launtrica mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu infocate strigari de rugaciuni, cu vointa nezdruncinata de a ramane credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc si cu zvacniri de duh care da bucurie ingerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic in felul lor cu Darul Duhului – acolo, la postul de incredere din lume, unde i-a randuit pronia, sa rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent in lume, fara a fi din lume – sa libereze heruvimul din ei, si insingurati cu duhul, sa traiasca in dragoste cu Dumnezeu. (…)

fragmente decupate din articolul de aici

Anunțuri

1 comentariu

  1. Silviu said,

    Decembrie 4, 2011 la 3:53 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: