Intru aceasta zi, pomenirea Sfantului Andrei, Ocrotitorul romanilor



„Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine”.

citeste toata viata Sfantului aici

Gand pentru azi


„Dacă te-ai lupta să mori faţă de orice om şi să câştigi puţină smerenie te-ai odihni şi te-ai scoate din multe primejdii. Să se smerească inima ta înaintea lui Dumnezeu şi bunătatea Lui îţi va veni în ajutor în toate. (Să mori oricărui om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da importanţă cuvintelor şi comportamentului său care-ţi stârneşte mânia sau alte patimi. Să fii sensibil faţă de tot ce-ţi aduce gânduri de păcat. Este o moarte care, întrucât se împacă cu smerenia, este una cu îngăduinţa, cu înţelegerea slăbiciunilor omeneşti, dar şi cu păzirea curată de ceea ce-ţi poate provoca paguba din ele.”

citeste tot articolul aici

O neputinta a crestinilor de astazi- Parintele Simeon Kraiopoulos


„Sunt foarte multi oameni, din cate stiu eu, care cred in Dumnezeu, care merg la biserica, se impartasesc, se spovedesc si care, desi aud si citesc Evanghelia, desi citesc textele patristice si vietile Sfintilor, desi vor sa sporeasca in viata duhovniceasca, vor sa incerce si ei ceva, in cele din urma nu izbutesc nimic.
Lucrurile dovedesc ca, in ciuda dorintei lor, in ciuda eforturilor lor, in ciuda faptului ca citesc mult, voiesc mult si lucreaza nu ajung acolo unde doresc sa ajunga, acolo unde trebuie sa ajunga, acolo unde sunt chemati sa ajunga.
Fireste, rezultatul, finalul acestei situatii este deznadejdea, este izolarea, este dezamagirea, este o convingere subconstienta ca nu se intampla nimic. Este convingerea ca nimanui nu i s-a intamplat nimic din cele cate se spun. Stiti, astazi acest sentiment isi gaseste loc, larg, in sufletele crestinilor. Se poate ca teoretic, logic, sa credem, dar inlauntrul nostru, in adancul inimii noastre nu avem convingerea, nu avem incredintarea ca acela s-a sfintit cu adevarat, ca a trait viata sfanta, ca acel mare pacatos a devenit un mare sfant, sau ca acea mare pacatoasa a devenit o mare sfanta. Nu avem aceasta incredintare inlauntrul nostru astazi.(*)
Asadar, isi face loc indoiala si ajungem sa credem, in adancul nostru, in subconstientul nostru, ca numai in carti sunt scrise acestea, dar ca nu se intampla intocmai. Sau, ajungem in punctul- foarte adesea- ca cineva sa se excluda pe sine. Adica, despre toti ceilalti crede ca Dumnezeu a facut minuni cu ei, dar despre sine este convins ca nu i se pot intampla minuni.
Crede, se straduieste, se nevoieste, citeste, se impartaseste, se spovedeste, dar nu vede nicio sporire, ajunge sa creada ca: „se intampla doar oamenilor care au trait in alte vremuri, sau altor oameni care traiesc astazi, dar pentru mine nu exista sporire, pentru mine nu exista speranta de a mi se intampla o asemenea minune”, desi Hristos a venit sa mantuiasca toti oamenii, prin urmare si pe el.
Daca omul are in adancul lui, in subconstient, aceasta retinere, aceasta indoiala este inchisa complet, usa sufletului sau prin care va trece harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, il va invia si il va face om duhovnicesc.
Unui astfel de om, care nu-si bate joc de sine, care se nevoieste cu adevarat si cu adevarat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat sa ajunga si unde trebuie sa ajunga, cred ca asa trebuie sa i se intample. Adica, nu are in el iubire adevarata si se misca gresit catre ceilalti. Ori se ataseaza de cineva, ori ia o pozitie mincinoasa fata de ceilalti oameni, ori este inchis fata de ceilalti, este izolat de ceilalti si inlauntrul lui se cuibareste iubirea de sine, daruirea pentru sine si nu deschiderea fata de ceilalti.
Oricine poate fi victima acestei realitati care exista in el, fara ca macar sa banuiasca.
Acesta este motivul pentru care, chiar in ceasul acesta, in care ascultam cu totii, cele auzite nu ajung pana la usa acestei stari bolnavicioase, nu dau la o parte valul care acopera aceasta realitate, cat sa descopere ochilor nostri starea bolnavicioasa in care ne aflam si, astfel, sa hotaram sa cerem vindecare si, in cele din urma, sa ne vindecam, sa ne eliberam de boala. Sa nu fie in zadar dorinta, iubirea, stradania, nevointa, lectura si orice ascultam si vedem, ci sa rodeasca in fiinta noastra.

(Fragment din „Te cunosti pe tine insuti?”- scrisa de Arhimandrit Simeon Kraiopoulos)

(*) Parintele se refera la orbirea generala din randul celor considerati credinciosi, la necredinta, de fapt, care domneste in adancul sufletului lor, la neputinta de a intelege cat de viu este Cuvantul Mantuitorului din Evanghelie.

Un colind frumos


Medicina isihasta- vindecare a sufletului si a trupului


„Hristos a Luat Pacatele Lumii ca se le Curateasca. Eu Vreau sa Fiu un Urmator al Lui Hristos, vreau sa Fiu un Asemanator Hristic. Ca Asemanator Hristic, Eu Sunt o Viata si un Destin Sacru, care Merita cu Adevarat sa Traiasca. In Acest Destin Sacru am Datoria sa Vindec Bolile Mele, care sunt Mostenire de la Parintii mei, prin care apoi voi Mantui si pe Parintii mei. In Mine Parintii mei sunt Bolnavi si Suferinzi si in Mine Parintii mei ma Roaga sa le Vindec Bolile si Suferintele. Prin aceasta Vindecare din Iubire fata de ei, totodata ma Vindec pe mine, cel ce am Esenta lor ca Fiinta a mea.”
(Avva Ghelasie de la Frasinei, „Medicina isihasta”)

Medicina isihasta ca „dubla medicina”

Potrivit medicinei isihaste, boala pentru care am fost pedepsiti cu alungarea din Eden este neatentia. Este suficient sa fim atenti la noi o zi intreaga, daca putem, pentru a pricepe cat de putin suntem atenti la noi insine si cat de mult stam cu mintea plecata, ori in trecut, ori in viitor.

Medicina isihasta este o „dubla medicina”, a sufletului si a trupului, fiind cu adevarat o revenire la adevarata viata, care implica insanatosirea tuturor partilor noastre componente. Cuviosul Calist Catafygiotul, in scrierile sale filocalice, vorbeste despre modelul triadic al sufletului omenesc (minte, duh ratiune, energii). Deoarece boala este de fapt o ruptura a unitatii noastre trinitare, se cade ca tratarea sa se adreseze in pricipal refacerii acestei unitati. Pentru aceasta, medicina isihasta implica o terapeutica ortodoxa integrala, inteleasa si ca recuperare a limbajului adevarat al Tainei Vietii.

citeste tot articolul

3 povestioare de Pateric


Gand pentru azi


„Adevar, adevar va spun: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel care M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata.” (Ioan 5, 24)

„Postul este ca o arena in care trebuie sa te lupti cu fiarele din tine”- Parintele Sofian Boghiu


Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.

In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. „Cine esti tu, sa judeci sluga straina?” Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?

Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: „Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit”. Mare e razboiul purtat de limba – limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert – asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte… S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca „am scapat din vedere ceea ce am spus”, nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. „Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .”. Asa ca aveti grija la capitolul „barfa”. La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce… Sa nu fie, frati crestini.

Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri – de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini – si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie… Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare – mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.

Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici – il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi – si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.

Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: „iertati si vi se iarta”; „nu iertati, nu vi se iarta”. Aceasta este problema iertarii – foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si „ne pune bine” cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti – ti se iarta.

Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini… iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica… e imposibil…

Parintele Sofian Boghiu

citeste tot articolul

21 noiembrie: Intrarea Maicii Domnului in Templu


Nu este de ajuns sa stim ca Fecioara Maria a fost dusa la Templu si a stat pana la varsta de 15 ani. Important este sa patrundem in intelesul profund al evenimentului istoric si sa descoperim ca prezenta ei in Sfanta Sfintelor, e roditoare: face ca Fiul lui Dumnezeu sa Se nasca din ea. Deci, Hristos Se va naste, va muri si va invia tainic cu tot omul care vietuieste in Biserica.

(citeste mai mult)

gand pentru azi


Calea catre vesnicie, catre rai, catre Viata este de fapt Calea catre cunoasterea de sine. Diavolul ne lupta astazi prin bolile psihice de multe feluri care sunt de fapt obstacole in calea Vietii, in calea cunoasterii sinelui si a vietii celei adevarate, bube mari care nu te lasa sa traiesti. Conflictele interioare nu sunt altceva decat lupta aceasta intre „cainii patimilor” care iti urla ca „nu ai dreptul la viata” si dorinta puternica de a trai, de a fi viu in Hristos.

« Older entries