Cuvant despre slava desarta- Sfantul Ioan Scararul


Sfîntul Ioan ne introduce în subiectul treptei acesteia prin vorbe foarte sugestive: “Să vorbim acum pe scurt despre începutul şi plinătatea patimilor necuvioasei închipuiri de sine. (…) În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Si de toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpînit de slava deşartă cînd postesc; dezlegîndu-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpîneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcîndu-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbîndu-le in haine nearătoase, iarăşi sunt stăpînit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcînd, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu coarne, totdeauna unul stă drept împotriva mea”.

Sunt sigur că fiecare din noi înţelege ceea ce spune Sfîntul Ioan. Slava deşartă e începutul mîndriei, este lauda de sine pentru lucrul bine făcut. Este dorinţa de recunoaştere din partea celorlalţi, iubirea de laudă. Sfântul Ioan spune: „Duhul deznădejdii se bucură văzînd înmulțindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzînd înmulțindu-se virtutea”.
Care sunt semnele că ne-am prins în mrejele acestei patimi şi că am fost copleşiţi de dracul slavei deşarte? Sfîntul Ioan înşiră mai multe dintre ele. Slava deşartă intră în viaţa noastră cînd ne îngrijim de ceea ce gîndesc ceilalţi despre noi. Îşi înfige rădăcinile in inimile noastre cînd începem să ne îngrijorăm de dezaprobarea celorlalți şi să fim mulţumiţi cînd ne aprobă. Ne robeşte inimile cînd ne bucurăm de laudele lor şi ni le stăpîneşte cînd începem să lucrăm pentru cuvintele de laudă care ne aduc aşa o bucurie. Sfîntul Ioan zice: „Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părînd că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deşartă. (…) E propriu celor înalţi cu cugetul să rabde cu bărbăţie şi cu bucurie ocările; dar e propriu celor sfinţi și cuvioși să treacă nevătămaţi prin laude”. Cum putem izbîndi asupra slavei deşarte? Sfîntul Ioan dă îndemnuri foarte clare în acest sens: „Începutul necăutării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte, iar sfîrşitul (dacă este vreun sfîrşit al adîncului fără fund), este a face in chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea”.

Vorbele acestea sunt atît de uşor de scris şi de citit, dar de pus în practică nu e chiar aşa de uşor. Dacă se poate vorbi despre lucrul pe care am învăţat să-l facem în lumea noastră modernă atunci acela este cum să ne vindem pe noi înşine, să ne facem observaţi, să ne împingem înainte. De exemplu, suntem îndemnaţi de timpuriu să ne „îmbrăcăm pentru succes”. În şcoală primim îndrumare despre cum să ne scoatem în evidenţă, iar odată ce începem liceul ni se oferă cursuri de genul: „Cum să te vinzi” la primul interviu pentru locul de muncă. Noi, oamenii moderni, suntem obsedaţi de înfăţişarea exterioară, suntem controlaţi de optiniile celorlalţi şi covîrşiţi de nevoia de a ne alinia cu ceilalţi. Și e foarte uşor să aducem cu noi această practică în viaţa duhovnicească; să pierdem ținta din vedere și să ne modelăm viața pentru a plăcea „mulţimii”. Lucrul acesta însă ne poate vătăma în două moduri. Poate sau să ne motiveze să părem evlavioși la înfăţişare (adică să zicem ceea ce trebuie, să citim cărțile care trebuie, să ne închinăm cum trebuie, să participăm la slujbe, să ţinem posturile etc.), în așa fel încît ceilalţi să observe și să zică lucruri bune despre noi, sau să dăm înapoi de la o viaţă duhovnicească completă. Realitatea e că nu întotdeauna suntem înconjurați de simpatizanți ai credinţei noastre. Cîteodată dragostea de laudă și de aprobarea oamenilor, frica să nu creăm impresia că am devenit zeloți, ne pot împiedica să zicem ceea ce trebuie să zicem, să citim ceea ce trebuie, să ne închinăm cum se cuvine, să mergem la slujbele Bisericii, să ţinem posturile etc.

Problema cheie este atitudinea noastră: „De ce facem ceea ce facem?”. Cum putem distinge răspunsul la întrebarea aceasta? O modalitate este de a ne întreba:

“Mă comport în alt fel cînd nimeni nu e în preajmă și nu pot fi văzut de nimeni?”
“Spun la toată lumea despre strădaniile mele duhovniceşti și despre binecuvîntările primite?”
”Mi se întîmplă să-mi tot circule în minte ceea ce au zis alţii despre mine sau ce le-am zis eu lor?”
„Mă comport şi vorbesc ca şi cum aş fi cunoscut în mod practic adevăruri duhovniceşti despre care numai am citit de fapt?”
„Mă descurajez şi renunţ cînd nimeni nu bagă în seamă contribuţia mea sau/şi cînd nu primesc lauda şi mulţumirea pe care am impresia că le merit?”
„Nu-mi ascund cumva păcatele şi căderile faţă de ceilalţi, pînă în măsura în care să mint sau să ascund adevărul în aşa fel încît greşalele melc să nu fie descoperite de ceilalţi?” „Cînd sunt criticat, încep să mă apăr?” „Am tentaţia să mă asigur că toţi au înţeles ce m-a determinat să fac cutare lucru?”.

Dacă răspunsul la oricare dintre acestea este „da”, atunci slava deşartă este vie în sufletul nostru. Să nu ne descurajăm însă de aceasta, ci mai bine să ne căim. După cum zice Sfîntul Ioan: De multe ori, prădaţi fiind de slavă deşartă, întorcîndu-ne am prădat-o pe ea cu mai multă iscusinţă. Căci am văzut pe unii răpiţi din lucrarea duhovnicească, de slava deşartă; dar punîndu-se un început vrednic de mustrare, sfîrşitul s-a făcut vrednic de laudă, pentru schimbarea cugetului”.

Dar cum ne schimbăm intenţiile? Sfîntul Ioan ne dă un sfat foarte practic: „Cînd chemăm noi slava deşartă şi cînd vine la noi fără să o chemăm, ci trimisă de alţii, şi cînd începem niscai lucruri în vederea slavei deşarte, să ne aducem aminte de plînsul nostru şi de datoria de a face, plini de frică, rugăciunea ce se cuvine stării noastre şi negreşit vom ruşina pe neruşinatul, numai să ne îngrijim de rugăciunea adevărată. Iar de nu, să ne aducem aminte repede de moartea noastră. Iar de nu vom izbuti nici aşa, să ne temem de ruşinea ce urmează slavei. Căci «cel ce se înalţă se va smeri» (Luca 18,14). Si nu numai acolo, ci negreşit şi aici. Cînd lăudătorii, mai bine zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednici de cele spuse sau făcute”. Îmi aduc aminte de vorbele unui duhovnic către ucenicul său:

„Mi-e frică să nu începi să te mîndreşti. Şi mi-e frică pentru că te iubesc, şi ştiu ce păţesc cei care se înalţă pe ei înşişi. Ştiu că în iubirea Sa de oameni Dumnezeu va încerca să-i întoarcă şi să le mîntuiască sufletele, şi mai ştiu că singurul mod în care Dumnezeu poate salva un suflet mîndru este să-l umilească, ceea ce e bine, dar e în acelaşi timp şi dureros. Vreau numai să evit, în ceea ce te priveşte, durerea de a fi umilit de Dumnezeu. Smereşte-te tu însuţi, fugi de mîndrie şi de slava deşartă, în aşa fel încît Dumnezeu să te înalţe, şi nu să te umilească”. Îmi aduc iarăşi aminte de cuvintele Episcopului Joseph către preoţii săi: „Nu mă lăudaţi! Este foarte periculos să lauzi un Episcop sau un preot!”, şi de scutul pe care Episcopul Basil îl foloseşte de fiecare dată cînd încerc să-l laud sau să-i mulţumesc: „Slavă Domnului! Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului.”

Oamenii aceştia înduhovniciţi ne arată calea. Ca şi Sfîntul Ioan Botezătorul, ei întotdeauna abat oamenii de la ei şi-i îndrumă înspre Hristos. E interesant ce subliniază Sfîntul Ioan Scărarul, că însăşi lupta împotriva mîndriei este sau cîştigată, sau pierdută aici. „De multe ori viermele crescînd şi făcînd aripi, se urcă la înălţime. Tot aşa, slava deşartă desăvîrşindu-se, naşte mîndria, căpetenia şi desăvîrşitoarea tuturor răutăţilor.”

Ce viziune profundă în interiorul vieţii spirituale! La rîndul meu, eu sunt atît de des copleşit de mîndrie, încît nu mai nădăjduiesc să ajung vreodată smerit, dar cunoştinţa că pot să-mi rănesc de moarte mîndria prin schimbarea dispoziţiei faţă de lauda celorlalţi îmi dă speranţă şi mă încurajează. (În aceasta „nebunii pentru Hristos” ne sunt învăţători!) Ce pot înţelege e să fac paşi de copil: să încetez vorbind despre mine însumi, să nu mai atrag atenţia asupră-mi, să-mi ascund nevoinţele, să nu mai am nevoie să ştiu ce vorbeşte fiecare despre mine, să nu mă mai îngrijesc de acea persoană căreia nu-i place nici de mine, nici felul în care fac eu treburile, să nu mai îmi tot amintesc comentariul acela drăguţ pe care l-a făcut cutare. Asta e ce pot eu înţelege. Nu am încă idee cum să le fac pe toate dintr-o dată, dar măcar ştiu la ce ar trebui să lucrez. Promisiunea Sfîntului Ioan Scărarul este suficientă ca să nu renunţ la aceasta: „Oricare e neatins de această boală e aproape de mîntuire. Oricine suferă de ea e înlăturat de la bunătăţile sfinţilor”.

preluat de aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: