Ce inseamna a fi original?


Oamenii au fost, sunt si vor fi neincetat diferiti. Asa doreste Dumnezeu sa vina fiecare dintre noi la existenta. Iar in aceasta diversitate, eu vad adevarata originalitate. Daca am tine seama de faptul ca Dumnezeu ne-a facut pe fiecare unic, am intelege mai bine ce inseamna sa fim originali.

Sa-ti vezi fiinta in toata complexitatea ei, in modul in care a gandit-o si a adus-o la existenta Dumnezeu, inseamna a fi ferit pentru totdeauna de gandul ca nu poti fi original. Trebuie sa avem in permanenta adevarul ca nimeni nu ne poate inlocui, ca nu exista cineva care ne poate lua locul in creatie.

Dar din cauza pacatului, incercam sa ascundem sau sa distrugem unicitatea persoanei noastre prin incercarile de a copia intru totul tinuta cuiva, modul in care vorbeste, se comporta, etc. Toate aceste fortari de a inlocui persoana noastra cu altcineva, inseamna a ucide originalitatea.

Din nefericire sunt tot mai numeroase cazurile in care ni se pare mai potrivit sa fim creatii nereusite ale altora, decat sa fim noi insine. E mai usor sa ingropi darurile primite de la Dumnezeu, decat sa le inmultesti. O fi, dar asta inseamna a fi lipsit de raspuns bun la judecata.

Nu trebuie sa fim scriitori, compozitori, inventatori, etc pentru a fi originali. Daca am fost inzestrati cu aceste daruri, atunci vom fi originali si prin ele. Daca nu, e de ajuns sa zambim, sa rostim ceva, sa facem o actiune pentru a scoate la iveala originalitatea. Nimeni nu le va putea face pe deplin asemenea noua. Si stiti de ce? Pentru ca le lipseste fiinta noastra.

preluat de aici

Anunțuri

Gand pentru azi


Gandeam ca trebuie sa primesc pentru a-mi umple rezervorul de afectiune, de iubire. Greseam. Ma umplu atunci cand daruiesc ceva din mine.

Cuvant al Sfantului Siluan Atonitul-despre iubire



„(…)Inţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oa­menii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotri­vesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „Impărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” [Lc. 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veş­nice încep şi ele tot încă de aici.

Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el şi iu­birea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.

(…) Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui”. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Dom­nul, Domnul i-a răspuns cu milă. Tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu.

“Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are grija de toţi”.

*

“Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea; şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, şi să cureţe duhul meu de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte Domnul norodul Său, şi îndeosebi pe cei morţi, şi în fieca­re seară vărsăm lacrimi pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. Într-o zi am spus duhovnicului:

– Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fie­care noapte plâng pentru ei şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.

Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.

Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păca­tele tale?” I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de cei­lalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari”. L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.

Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. îi plăcea să se gândească la pătimi­rile Domnului, cum Domnul, împăratul slavei, a suferit atât de mult pentru noi, şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi. L-am întrebat pe acel nevoitor:

– Să mă rog pentru cei morţi? El a suspinat şi a zis:

– Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui.

După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei”.

(din: Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?)

preluat de aici

Gand pentru astazi


Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

preluat de aici

Cuvant despre slava desarta- Sfantul Ioan Scararul


Sfîntul Ioan ne introduce în subiectul treptei acesteia prin vorbe foarte sugestive: “Să vorbim acum pe scurt despre începutul şi plinătatea patimilor necuvioasei închipuiri de sine. (…) În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Si de toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpînit de slava deşartă cînd postesc; dezlegîndu-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpîneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcîndu-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbîndu-le in haine nearătoase, iarăşi sunt stăpînit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcînd, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu coarne, totdeauna unul stă drept împotriva mea”.

Sunt sigur că fiecare din noi înţelege ceea ce spune Sfîntul Ioan. Slava deşartă e începutul mîndriei, este lauda de sine pentru lucrul bine făcut. Este dorinţa de recunoaştere din partea celorlalţi, iubirea de laudă. Sfântul Ioan spune: „Duhul deznădejdii se bucură văzînd înmulțindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzînd înmulțindu-se virtutea”.
Care sunt semnele că ne-am prins în mrejele acestei patimi şi că am fost copleşiţi de dracul slavei deşarte? Sfîntul Ioan înşiră mai multe dintre ele. Slava deşartă intră în viaţa noastră cînd ne îngrijim de ceea ce gîndesc ceilalţi despre noi. Îşi înfige rădăcinile in inimile noastre cînd începem să ne îngrijorăm de dezaprobarea celorlalți şi să fim mulţumiţi cînd ne aprobă. Ne robeşte inimile cînd ne bucurăm de laudele lor şi ni le stăpîneşte cînd începem să lucrăm pentru cuvintele de laudă care ne aduc aşa o bucurie. Sfîntul Ioan zice: „Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părînd că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deşartă. (…) E propriu celor înalţi cu cugetul să rabde cu bărbăţie şi cu bucurie ocările; dar e propriu celor sfinţi și cuvioși să treacă nevătămaţi prin laude”. Cum putem izbîndi asupra slavei deşarte? Sfîntul Ioan dă îndemnuri foarte clare în acest sens: „Începutul necăutării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte, iar sfîrşitul (dacă este vreun sfîrşit al adîncului fără fund), este a face in chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea”.

Vorbele acestea sunt atît de uşor de scris şi de citit, dar de pus în practică nu e chiar aşa de uşor. Dacă se poate vorbi despre lucrul pe care am învăţat să-l facem în lumea noastră modernă atunci acela este cum să ne vindem pe noi înşine, să ne facem observaţi, să ne împingem înainte. De exemplu, suntem îndemnaţi de timpuriu să ne „îmbrăcăm pentru succes”. În şcoală primim îndrumare despre cum să ne scoatem în evidenţă, iar odată ce începem liceul ni se oferă cursuri de genul: „Cum să te vinzi” la primul interviu pentru locul de muncă. Noi, oamenii moderni, suntem obsedaţi de înfăţişarea exterioară, suntem controlaţi de optiniile celorlalţi şi covîrşiţi de nevoia de a ne alinia cu ceilalţi. Și e foarte uşor să aducem cu noi această practică în viaţa duhovnicească; să pierdem ținta din vedere și să ne modelăm viața pentru a plăcea „mulţimii”. Lucrul acesta însă ne poate vătăma în două moduri. Poate sau să ne motiveze să părem evlavioși la înfăţişare (adică să zicem ceea ce trebuie, să citim cărțile care trebuie, să ne închinăm cum trebuie, să participăm la slujbe, să ţinem posturile etc.), în așa fel încît ceilalţi să observe și să zică lucruri bune despre noi, sau să dăm înapoi de la o viaţă duhovnicească completă. Realitatea e că nu întotdeauna suntem înconjurați de simpatizanți ai credinţei noastre. Cîteodată dragostea de laudă și de aprobarea oamenilor, frica să nu creăm impresia că am devenit zeloți, ne pot împiedica să zicem ceea ce trebuie să zicem, să citim ceea ce trebuie, să ne închinăm cum se cuvine, să mergem la slujbele Bisericii, să ţinem posturile etc.

Problema cheie este atitudinea noastră: „De ce facem ceea ce facem?”. Cum putem distinge răspunsul la întrebarea aceasta? O modalitate este de a ne întreba:

“Mă comport în alt fel cînd nimeni nu e în preajmă și nu pot fi văzut de nimeni?”
“Spun la toată lumea despre strădaniile mele duhovniceşti și despre binecuvîntările primite?”
”Mi se întîmplă să-mi tot circule în minte ceea ce au zis alţii despre mine sau ce le-am zis eu lor?”
„Mă comport şi vorbesc ca şi cum aş fi cunoscut în mod practic adevăruri duhovniceşti despre care numai am citit de fapt?”
„Mă descurajez şi renunţ cînd nimeni nu bagă în seamă contribuţia mea sau/şi cînd nu primesc lauda şi mulţumirea pe care am impresia că le merit?”
„Nu-mi ascund cumva păcatele şi căderile faţă de ceilalţi, pînă în măsura în care să mint sau să ascund adevărul în aşa fel încît greşalele melc să nu fie descoperite de ceilalţi?” „Cînd sunt criticat, încep să mă apăr?” „Am tentaţia să mă asigur că toţi au înţeles ce m-a determinat să fac cutare lucru?”.

Dacă răspunsul la oricare dintre acestea este „da”, atunci slava deşartă este vie în sufletul nostru. Să nu ne descurajăm însă de aceasta, ci mai bine să ne căim. După cum zice Sfîntul Ioan: De multe ori, prădaţi fiind de slavă deşartă, întorcîndu-ne am prădat-o pe ea cu mai multă iscusinţă. Căci am văzut pe unii răpiţi din lucrarea duhovnicească, de slava deşartă; dar punîndu-se un început vrednic de mustrare, sfîrşitul s-a făcut vrednic de laudă, pentru schimbarea cugetului”.

Dar cum ne schimbăm intenţiile? Sfîntul Ioan ne dă un sfat foarte practic: „Cînd chemăm noi slava deşartă şi cînd vine la noi fără să o chemăm, ci trimisă de alţii, şi cînd începem niscai lucruri în vederea slavei deşarte, să ne aducem aminte de plînsul nostru şi de datoria de a face, plini de frică, rugăciunea ce se cuvine stării noastre şi negreşit vom ruşina pe neruşinatul, numai să ne îngrijim de rugăciunea adevărată. Iar de nu, să ne aducem aminte repede de moartea noastră. Iar de nu vom izbuti nici aşa, să ne temem de ruşinea ce urmează slavei. Căci «cel ce se înalţă se va smeri» (Luca 18,14). Si nu numai acolo, ci negreşit şi aici. Cînd lăudătorii, mai bine zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednici de cele spuse sau făcute”. Îmi aduc aminte de vorbele unui duhovnic către ucenicul său:

„Mi-e frică să nu începi să te mîndreşti. Şi mi-e frică pentru că te iubesc, şi ştiu ce păţesc cei care se înalţă pe ei înşişi. Ştiu că în iubirea Sa de oameni Dumnezeu va încerca să-i întoarcă şi să le mîntuiască sufletele, şi mai ştiu că singurul mod în care Dumnezeu poate salva un suflet mîndru este să-l umilească, ceea ce e bine, dar e în acelaşi timp şi dureros. Vreau numai să evit, în ceea ce te priveşte, durerea de a fi umilit de Dumnezeu. Smereşte-te tu însuţi, fugi de mîndrie şi de slava deşartă, în aşa fel încît Dumnezeu să te înalţe, şi nu să te umilească”. Îmi aduc iarăşi aminte de cuvintele Episcopului Joseph către preoţii săi: „Nu mă lăudaţi! Este foarte periculos să lauzi un Episcop sau un preot!”, şi de scutul pe care Episcopul Basil îl foloseşte de fiecare dată cînd încerc să-l laud sau să-i mulţumesc: „Slavă Domnului! Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului.”

Oamenii aceştia înduhovniciţi ne arată calea. Ca şi Sfîntul Ioan Botezătorul, ei întotdeauna abat oamenii de la ei şi-i îndrumă înspre Hristos. E interesant ce subliniază Sfîntul Ioan Scărarul, că însăşi lupta împotriva mîndriei este sau cîştigată, sau pierdută aici. „De multe ori viermele crescînd şi făcînd aripi, se urcă la înălţime. Tot aşa, slava deşartă desăvîrşindu-se, naşte mîndria, căpetenia şi desăvîrşitoarea tuturor răutăţilor.”

Ce viziune profundă în interiorul vieţii spirituale! La rîndul meu, eu sunt atît de des copleşit de mîndrie, încît nu mai nădăjduiesc să ajung vreodată smerit, dar cunoştinţa că pot să-mi rănesc de moarte mîndria prin schimbarea dispoziţiei faţă de lauda celorlalţi îmi dă speranţă şi mă încurajează. (În aceasta „nebunii pentru Hristos” ne sunt învăţători!) Ce pot înţelege e să fac paşi de copil: să încetez vorbind despre mine însumi, să nu mai atrag atenţia asupră-mi, să-mi ascund nevoinţele, să nu mai am nevoie să ştiu ce vorbeşte fiecare despre mine, să nu mă mai îngrijesc de acea persoană căreia nu-i place nici de mine, nici felul în care fac eu treburile, să nu mai îmi tot amintesc comentariul acela drăguţ pe care l-a făcut cutare. Asta e ce pot eu înţelege. Nu am încă idee cum să le fac pe toate dintr-o dată, dar măcar ştiu la ce ar trebui să lucrez. Promisiunea Sfîntului Ioan Scărarul este suficientă ca să nu renunţ la aceasta: „Oricare e neatins de această boală e aproape de mîntuire. Oricine suferă de ea e înlăturat de la bunătăţile sfinţilor”.

preluat de aici

Cum iti dai seama daca esti mandru?


“Ca sa pricepi mandria, ca sa o simti, baga de seama cum te simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, impotriva voii tale. Daca in tine ia nastere in primul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti mandru, si inca profund mandru.

Daca pana si cele mai mici nereusite te intristeaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la purtarea de grija a lui Dumnezeu, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti mandru, si inca profund mandru.
Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si rece fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti mandru, si inca profund mandru.
Daca atunci cand vezi restristile altora, fie acestia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti mandru, si inca profund mandru.
Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti mandru, si inca profund mandru.”

„Cel smerit nu e in stare de rautate si ura. El nu are vrajmasi. Daca cineva ii face necazuri, el vede in acel om unealta dreptei judecati sau a purtarii de grija dumnezeiesti.
Cel smerit sa incredinteaza cu totul voii lui Dumnezeu.
Cel smerit traieste nu propria sa viata, ci viata lui Dumnezeu.
Cel smerit este strain de nadejdea in sine, si de aceea cauta tot timpul ajutorul lui Dumnezeu, ramane tot timpul in rugaciune.”

citeste tot articolul

„Un urmator al lui Hristos nu poate gandi la fel ca toata lumea…”- Arhimandritul Jacob


„(…) Ceea ce e sigur este că un următor al lui Iisus Hristos care vrea să fie consecvent nu poate gândi la fel ca toată lumea, nu poate iubi ceea ce toată lumea iubeşte, nici nu poate să se conformeze criteriilor dictate de către lume…”

Cum să îndrăznesc să vă adresez un cuvânt? Nu este generaţia mea una din cele care v-a lăsat moştenire o lume de-a dreptul falimentară? Nu este ea, pe bună dreptate, discreditată pentru a mai putea da lecţii? Căci de-acum înainte umanitatea va trebui să lupte pentru supravieţuire. „No future” („Nici un viitor”) vedem scris pe ziduri. Nu e vorba de a avea o atitudine fatalistă ci mai degrabă de a crede că am intrat, cel puţin, într-o perioadă de mari frământări. Unii ar vorbi chiar de o corabie care se scufundă. În orice caz, pământul nostru este puternic ameninţat şi, fără nicio îndoială, locuitorii lui vor suferi sau poate chiar vor pieri.
Nu despre o nouă convingere o să vă povestesc acum. Deja acum mai bine de cincizeci de ani, mi s-a dăruit să-mi dau seama de impostura civilizaţiei noastre. La optsprezece ani am plecat din sânul familiei pentru a duce o altă viaţă şi am făcut acest pas neştiind deloc ce îmi va rezerva aceasta. Abia cincisprezece ani mai târziu am ales viaţa monahală. Pot să spun că nu am regretat niciodată această ruptură pe care am făcut-o în anii adolescenţei. Timpul n-a făcut altceva decât să-mi confirme alegerea. Astăzi îmi dau seama, cu spaimă, că evoluţia societăţii noastre corespunde mult prea bine previziunilor celor mai sumbre ale mult prea puţinilor „profeţi” ai secolului trecut care ne avertizau deja despre catastrofa ce urma să vină.
Mărturia mea nu e o invitaţie la viaţa monahală, chiar dacă eu cred că aceasta, trăită în mod serios, este mai în măsură decât oricare alta să răspundă provocărilor epocii noastre. Aş vrea numai să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte greutatea vremurilor pe care le trăim şi de a vă invita, în numele chemării voastre creştine, să-i faceţi faţă dedicându-vă cu toată fiinţa voastră adevărului care, pentru noi, cei care credem, este Iisus Hristos.
A face faţă cui? Dezlănţuirii răului şi minciunii, destrăbălării corupătoare de suflete care târăşte societatea noastră către prăpastie.
Cum să răspundem acestei provocări infernale? În primul rând având o poziţie clară. Evanghelia Stăpânului nostru ceresc este foarte clară: „Sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume.” Scurt şi cuprinzător.

Desigur şi pe bună dreptate, tinerii sunt chemaţi să se angajeze cu generozitate în tot felul de cauze nobile, printre care se numără şi slujirea Bisericii. Dar cum să ajungă să o facă cu integritate şi dreaptă socotinţă? Păzindu-se de duhul lumesc! Cu o oarecare detaşare, luând o anumită distanţă, pentru a dobândi o judecată liberă, nealterată şi critică, pentru a se menţine în stare de trezvie, verticali şi lucizi. Şi cum să fie în stare de acest lucru? Iubind pe Dumnezeu şi iubind oamenii! Cel care iubeşte pe Dumnezeu şi care are milă pentru oameni nu poate să iubească minciuna. Nu poate deci iubi lumea care „zace sub puterea Celui Rău” (1 Ioan 5, 19), cel ce „de la început a fost ucigător de oameni şi nu a rămas întru adevăr”-ul mărturiei lui Iisus (Ioan 8, 44).
Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească concret felul de a nu fi din lume. E o temă de gândire şi de dicuţii interesante. Ceea ce e sigur este că un următor al lui Iisus Hristos care vrea să fie consecvent nu poate gândi la fel ca toată lumea, nu poate iubi ceea ce toată lumea iubeşte, nici nu poate să se conformeze criteriilor dictate de către lume. „Dacă sarea-şi va pierde gustul, de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară.” Atunci când creştinul îşi pierde menirea sa, aceea de a fi sfânt, în sensul biblic al cuvântului (deosebit, pus de-o parte) aşa cum Tatăl cel ceresc este sfânt, atunci când nu va mai avea în el Duhul lui Hristos, atunci va fi, pe bună dreptate, respins si dispreţuit. Această temă a raportului creştinului faţă de lume este prea vastă pentru a o continua acum, dar ea este, fără îndoială, fundamentală! Ţine de fiecare din noi să se aplece asupra ei cu sinceritate şi curaj, plecând de la Sfânta Scriptură, de la mărturia sfinţilor părinţi şi a tuturor celor care s-au sfinţit.
Nu ştiu cum aş putea mai bine să-mi închei acest scurt răvaş decât dându-i cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit: „V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne-ntru voi şi pe Cel Rău l-aţi biruit. Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este-n el; pentru că tot ceea ce este în lume –pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii – nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt. Şi lumea trece, şi pofta ei; dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 14-17).

preluat de aici

Cum trebuie sa fie invatatorul autentic?


Invatatorul autentic in efortul lui de cunoastere va fi nevoit sa aiba o smerita cugetare, sa fie consecvent intr-o fierbinte pocainta care sa-l constientizeze asupra propriilor limite. El va sti ca adevarata invatatura este numai de la Dumnezeu si ea se descopera numai celor cu mintea si inima curatite de pacate. Adevaratul invatator stie cu exactitate daca invatatura e un dar de la Dumnezeu, o roada a Duhului Sfant primita pentru a-i folosi si pe ceilalti. „Si fiecaruia i se da aratarea Duhului spre folos. Ca unuia i se da prin Duhul Sfant cuvant de intelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvantul cunostintei.” (1 Corinteni 12, 8 )

Cu o asemenea constiinta invatatorul va fi ferit de orgoliul ucigator si mutilant a celor care, iluzionati de rationamentele lor, isi inchipuie ca detin marile adevaruri. „Caci chiar daca cele dumnezeiesti si cele privitoare la cele dumnezeiesti sunt asternute in scris si pot fi citite de catre toti, ele se descopera numai celor care au facut pocainta fierbinte si s-au curatat frumos printr-o pocainta sincera…

citeste tot articolul

„Ne e frica sa nu fim luati de prosti…!”


„(…) Ne e frica sa fim adevarati. Ne e frica sa spunem ce simtim, ce credem, ce gandim, pentru ca ne e frica ca nu cumva sa fim luati drept nebuni, prosti sau rai!
Ne e frica de noi, ca nu suntem cum „ar trebui sa fim”! Ne e frica pentru ca nici nu stim cum suntem si cum ar trebui, de fapt, sa fim!
Ne e frica sa nu fim abandonati, sa nu fim marginalizati, sa nu cumva sa nu fim iubiti de nimeni!
Ne e frica!
Si ne e frica pentru ca suntem crescuti de oameni care deja sunt morti de frica! Doar atunci cand avem parinti, invatatori si profesori care au biruit frica, pentru ca au descoperit „inceputul intelepciunii”, adica frica de Dumnezeu, nu ne mai mintim si nu mai mintim.
Ce e de facut?
Sa invatam viata de la capat, copil drag!
Invata mai intai sa respiri.
Aseaza-te seara sau dimineata, cand ai un ragaz, in fata unei icoane si respira. Priveste-l pe Domnul si respira: rar, fara sfortare si cat mai profund. Urmareste cu atentia mintii cum intra aerul in pieptul tau si gandeste-te ca, de cand a suflat Dumnezeu Suflarea Sa de viata in narile lui Adam, aceasta intalnire nu s-a intrerupt. Acum e randul tau sa primesti asta de la El! Si El o face ca tu sa ai viata si sa te bucuri de ea! Apoi, urmareste cum iese aerul din tine si gandeste-te ca i-l oferi Lui ca sa-l purifice cu randuiala pe care El a creat-o pentru asta. Apoi, stai putin, putin, fara aer si traieste dorul de viata care se va naste in tine! Viata pe care o doreste adancul tau acum e cu El, Cel ce spune: „Eu, Viata cea adevarata!. Si multumeste-I. Si, aminteste-ti ca El este Adevarul! El te va vindeca de minciuna pentru ca te va elibera din robia lucrurilor tatalui minciunii care este diavolul. Iar tu, copil drag, sa faci poruncile Lui, sa-l mananci pe El, sa adormi cu El, sa te trezesti cu El…
E simplu, copil drag si usor, daca ne vom privi viata ca pe un dar de la El si daca vom crede cele fagaduite de El!

Cu drag si incredere,

Maica Siluana”

Yanni- Prelude & Nostalgia


« Older entries