29 iunie: Sfintii Apostoli Petru si Pavel



„Bucura-te Petru, piatra credintei; Bucura-te Pavel, lauda Bisericii; Bucura-te Pavel, grija Bisericilor; Bucura-te Petru, podoaba lumii; Bucura-te Pavel intrarea Raiului; Bucura-te Petru, dascalul Imparatiei cerurilor; Bucura-te Pavel, limanul cel linistit al celor inviforati; Bucura-te Petru, cela ce, de multe laude, te-ai invrednicit, de la Domnul; Bucura-te Pavel, cel ce al multor daruri esti impartitor; Bucura-te, Petru, cel fierbinte, care aprinzi cu Duhul cel Sfant; Bucura-te Pavel, drumetul cel cu buna alergare. Cei ce toata lumea cea de sub soare cu sfanta propovaduire ati luminat-o, cei ce nenumarate rele ati patimit pentru Biserica, in temnita inchisi, de iudei urati, de barbari tarati, de imparati chinuiti, cei ce a rasufla nu erati slobozi si a inceta invatatura nu sufereati. Cei ce nu puteati misca madularele trupului, din pricina legaturilor si pe toata lumea, cea legata prin pacat, ati dezlegat-o. Voi, care taberele dracilor, cu totul, le-ati biruit, iar darul Preasfantului Duh in lume s-a intors. Voi ati risipit negura ratacirii, voi semintiile dracilor le-ati surpat, voi capistele paganilor le-ati stricat, voi toata slujirea, cea cu nume mincinos, cenusa ati facut-o. Voi, vanturand, neghina din grau ati lepadat-o si invatatura voastra, cea de toate zilele, in Biserica, roada curata ati aratat-o. (…)”

Cuvantul Sfantului Ioan Hrisostom la sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (fragment din Proloage)

citeste aici despre inchisoarea Mamertina din Roma, unde au fost inchisi Sfintii Apostoli

O emisiune despre dragoste si suferinta cu ieromonahul Savatie Bastovoi


gand pentru azi


Draga Doamne, Te invit in casa sufletului meu. Nu e foarte curat, am galeti intregi cu gunoaie care trebuie aruncate, nu mai zic ca e santier in toata casa si o mizerie…Dar Te invit, oricat de greu mi-ar fi sa suport rusinea de a ma vedea asa cum sunt, in casa mea, unde „nu prea e de stat”…Cred ca prezenta Ta imi va lumina casa si ma va incuraja sa ii dau inainte cu curatenia. Te invit, esti oaspetele meu special, intra, si hai sa stam putin de vorba…

Despre judecata


Wau, Maica mea,
judecata nu ține de realitatea faptului judecat, adică dacă ce văd e real sau nu. Ce văd, poate fi absolut real, un fapt întâmplat sau o atitudine a cuiva. Dar diferența dintre observarea acelui fapt și judecare e ceea ce trezește în mine acel lucru. Și ce se trezește, aceea este o invitație de a lucra la mine, din nou, indiferent de realitatea faptului perceput. Adică, dacă eu ”observ” că cineva este snob și mă irită asta, pe de o parte, se poate ca acel cineva să se fi purtat așa sau nu (să fie doar percepția mea), dar de lucrat am de lucrat cu faptul că mă irit atunci când cred că cineva dă dovadă de snobism. Asta îmi spune despre mine că e ceva ce nu accept la mine: snobismul. Invitația pe care o primesc judecând e să lucrez tocmai asupra acestei trăsături pe care nu o accept. Și, bineînțeles, pot accepta să fac asta, dacă mă țin puterile, sau să disprețuiesc snobii în continuare și să cred că aș putea fi numită oricum, numai snoabă nu.
Atitudinea asta poate fi înlocuită cu orice mă irită, ca exercițiu.
Tare!
Pfoai, bombardament.
Ce are nevoie celălalt de la mine e ce crede el că are nevoie, nu ce cred eu că are nevoie, conform ”canoanelor” științelor relaționale. Dacă un cerșetor vine la mine și îmi cere bani, iar eu mă gândesc că are nevoie de mâncare, nu-i dau ce are nevoie, ci îl judec. El are nevoie de banii aceia. Ce pot eu să fac, atunci când nu-i dau, e să-mi asum că-i refuz împlinirea acelei nevoi – din lipsa banilor sau a dispoziției de a-i da și nu să maschez asta cu faptul că „oricum n-ar ști ce să facă cu ei, i-ar cheltui pe țigări ori pe alcool ori i-ar da peștelui etc.” Nedându-i bani din cauza a ce pare el a fi, eu, de fapt, intru peste responsabilitatea lui și îl judec, luând asupra mea responsabilitatea asta deși nu-mi cere nimeni asta.
De fapt, nu-mi asum vinovăția pe care o simt atunci când nu-i dau și nu-mi asum că e sărac și că mă doare. Fug din fața durerii pe care o simt pentru el și fug de libertatea de a-mi asuma că uneori chiar pot să nu împlinesc nevoia unui cerșetor.
Un dependent de țigări, chiar de țigări are nevoie, chiar dacă-i fac rău. Eu pot să-i spun oricât că nu are nevoie de asta, că e o dependență, el chiar are nevoie și chiar face urât dacă nu are țigări. Spunând că nu are nevoie, de fapt din nou îl judec și îi neg nevoia. La ce este el acum are nevoie și încă o nevoie foarte presantă. Eu, din nou, pot să-mi asum responsabilitatea să nu-i împlinesc nevoia, dacă-mi cere o țigară, dar nu pot spune că nu-i dau țigări pentru că n-are nevoie, că în felul ăsta nu-și respectă nevoia superioară, ci distruge templul Duhului Sfânt care este el. Din nou, nu pot să-mi asum în locul lui responsabilitatea asta. Pot doar să sufăr, împreună cu el, că nu-și poate sluji acea nevoie superioară de a-și respecta sănătatea.
Am nevoie să privesc, să văd păcatul celuilalt nu ca să-l judec, nu ca să-l vindec, ci ca să-l plâng și să cer iertare pentru el (nu lui, ci Domnului). Pfaoi, teribil! Am înțeles o variantă la cum vine asta ”iartă-le lor!” ori ”nu le socoti păcatul acesta!”. Pentru că văd păcatul aceluia, pot plânge pentru el ca și cum ar fi al meu pentru că este al meu, al omului. Diferența dintre mine și el e că eu văd acel păcat iar el nu (mă refer că nu vede, nu în sensul că nu conștientizează că e păcat, ci că nu se poate opri de la a-l face, dar sunt și situații în care chiar nu se vede că face păcatul respectiv). Într-un fel, asta înseamnă să ne purtăm poverile unii altora. Și asta înseamnă și că în felul ăsta plâng pentru păcatele lui ca și cum ar fi ale mele. Până acum am crezut că e vorba de o compasiune, că plâng pentru cineva din afară, dar din nou, ar fi o separație între ”mine” și ”el” și nu mai e decât emoție. Că mă gândesc la propriile păcate ca să-mi dau seama ”cum se fac” și plâng pentru asta.
Plânsul pentru păcatele celuilalt e mai mult decât o emoție și empatie, e plâns în mine, pentru mine, omul. Așa se justifică și cum de jertfa Mântuitorului ne-a mântuit pe toți. Așa se arată și folosul plânsului pustnicilor pentru lume. Ei știu că plâng pentru ei, pentru omul total. Și bineînțeles, au depășit pragul lui ”a ști” și ei doar plâng.
Doamne binecuvântează
Cr

preluat de aici

Cum putem sa ii multumim Domnului si care este responsabilitatea noastra in relatia cu El


Responsabilitatea mea: si renunţ la omul bolnăvicios creat de mintea mea (sesiunea a şaptea)

Mă mir, măicuţă dragă, cum vine binele în calea mea, cum mi se deschid ochii minţii şi ai sufletului, cum mă întreb cu puternică durere ce să fac, cum să fac ? Iar la puţin timp vă primesc răspunsul la email şi-mi spuneţi, dragă maică, că sub partea conştientă care doreşte binele, se află puteri neascunse care doresc altceva. Vă spun toate acestea pentru că întăriţi prin cuvinte, cartea ce-o citesc de câteva zile: „Te cunoşti pe tine însuţi?”, viaţa duhovnicească şi problemele psihologice ale părintelui arhimandrit Simeon Kraiopoulos, şi sunt plină de uimire că toate lucrurile astea vin fără ca eu să le cer, pentru că nu ştiu ce îi trebuie adâncului meu, eu spun decât ce mă doare. Am nevoie de putere, de perseverenţă… Participând la o conferinţă, părintele Ambrozie din Rusia spunea că odată, un om nu ştia cum să-I mulţumească Domnului pentru toate câte i-a dat şi întreba ce trebuie să dăruiască omul în schimb pentru mulţumire? Iar Domnul îi spune: „Nu vreau nimic din cele materiale, pentru că toate le ai de la Mine, vreau decât păcatele tale să te uşurez.”. De aici începe marea luptă cu mine, care implică responsabilitatea mea, să renunţ la omul bolnăvicios creat de mintea mea, la omul creat de cei din jurul meu, să nu mai fiu cei din jurul meu şi eu, ci eu şi cei din jurul meu… acum înţeleg oglinda.
Doamne, ajută-mă!
Citesc sesiunea a şaptea acum şi la fiecare paragraf observ că de fapt nu am terminat nimic şi nici de final nu mă apropii, până acum am învăţat să recunosc spre exemplu că: m-a supărat persoana X, pentru că eu aveam o aşteptare, un scenariu în cap, iar persoana X nu mi-a satisfăcut scenariul… Concluzie: eu sunt şi cauză şi efect. Toate bune şi frumoase, am recunoscut, dar care e rezolvarea, ce fac eu acum ? „Fără Mine, nu puteţi face nimic!”. Trebuie să renunţ la mine, la formele mele de gândire, la victima din mine, la toate schemele şi scenariile pe care mi le formez în cap, cu ajutorul Domnului să schimb ce am format 24 de ani. Nu ştiu cât îmi va lua să schimb, dar şi după ce se vor schimba sinapsele tot luptă va fi, doar că Domnul o va uşura. Acum înţeleg că suferinţa nu se termină, că Dumnezeu nu schimbă oamenii la rugămintea noastră, doar ca să ne putem satisface noi schemele de gândire… şi cât am aşteptat… Vai de căpușorul meu, neştiutor… cât m-am minţit! Vrăjmaşul ăsta afurisit, a lucrat mult timp cu mine, că avea şi cu cine: gândeşte asta, fă aşa…
Îmi doresc atât de mult să văd / simt darul lui Dumnezeu, bucuria Lui. Citesc fiecare paragraf şi vă şi scriu în acelaşi timp. Ne vorbiţi de libertate la rangul de taină, libertatea care nu ţine decât de mine şi de Domnul, împăcarea mea cu tot ce mă înconjoară. Cu câte trebuie să mă împac… Câte cuvinte ascultam în Sfânta Biserică şi nu numai, şi nu le înţelegeam rostul, şi nici nu-mi dădeam seama că nu le înţeleg, ştiam că trebuie să fiu acolo şi atât. Vă spuneam la începutul Seminarului că nu ştiam de ce merg la biserică, nu mă trimitea nimeni, nu îmi spusese nimeni, din câte îmi aduc aminte. O vedeam pe străbunica mea cum îşi făcea cruce şi cum mânca de post (ciorbă acră de cartofi), cum citea din Biblie, cum se închina…. câţiva anişori aveam. Şi când am crescut mai mare, când îmi făcusem curaj să plec undeva mai departe de bloc, mergeam la biserică cu sora mea. Nu înţeleg de ce am descoperit acum ceva ani o carte mică şi veche, de rugăciuni, iar la începutul ei scria cu litere strâmbe: „Doamne, ajută-ne, eu şi sora mea ne dorim o carte mai mare”. Nu ştiu ce era acea carte mare. De multe ori simt ca-mi este foarte greu, dar acum, că îmi aduc aminte de toate astea, văd că Domnul a lucrat zi de zi.
Atâta timp a stat această sesiune în calculatorul meu, acest Seminar şi niciodată nu m-am uitat peste întreg Seminarul să văd despre ce este vorba în sesiuni, ci am citit fiecare sesiune în parte atunci când voiam să vă scriu. Rămân uimită de scrierile din această sesiune, mă uimeşte faptul că v-am spus de o carte a aceluiaşi părinte şi mai apoi o văd la sfârşitul sesiunii. Văd, ascult, citesc lucruri care nu se încadrează în tiparul meu de gândire (recunosc, în mare parte bolnăvicios, ceva bun tot a fost acolo… adâncul meu, toate acele Sfinte Împărtăşanii) şi îmi place, nu ştiu, cum să vă spun că e, dar parcă scapi de tine puţin.
Voi reuşi eu să fac toate aceste lucruri? Sunt cu toate de acord, şi le simt pe toate parcă până vine următoarea suferinţă. Mă întorc la ce mi-aţi spus la început, trebuie să şi fac, să perseverez, în iertare şi în binecuvântare. Un pic comic ce-mi trece prin minte, dar aştept următoarea suferinţă să văd ce pot să fac, dacă cer Domnului să mă ajute… luptă, luptă şi iarăşi luptă şi multă răbdare.
Cred că este prima sesiune în care vorbesc decât de mine, nu am mai spus nimic de ceilalţi. Voi continua să citesc, să învăţ, să mă rog, toate astea cu puterea primită de la Domnul, de la Maica Sa. Am nevoie să-mi schimb gândurile, nu ştiu cât timp îmi va trebui să ajung spre un nou început. Răul de aici nu se termină decât după moarte…hm… dar ce vorbesc?!… Poate nici atunci, dar eu am nădejde, e loc pentru toţi.
Domnul să vă dea multă sănătate, măicuţă dragă, vă mulţumesc din adâncul sufletului meu, acolo unde se află Sfânta Împărtăşanie, de acolo de unde lucrează Domnul cu mine.
Vă aştept cuvintele cu drag şi dor.
I.

Mult iubita mea Copilă,
Îţi mulţumesc şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru felul în care lucrezi Seminarul. Pentru felul în care te asumi pe tine şi te arăţi Domnului. Şi pentru lupta ta.
Acum aş vrea să fii atentă ca lupta ta să nu fie un război împotriva ta, şi nici unul împotriva răului pe care îl faci sau care te ispiteşte, ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul, de a te arată Lui aşa cum eşti, de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine. Să lupte El pentru că El e Biruitorul. El vine cu harul Lui şi ne luminează, ne întăreşte şi ne învrednicește să devenim ceea ce El Însuşi a gândit aducându-ne pe lume.
Aşa, vei birui mândria şi slava deşartă şi vei descoperi că smerenia nu e altceva decât capacitatea de a te bucura de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, fără a caută soluţii sau metode de îmbunătăţire de sine. Noi nici nu ne putem imagina ce e binele. Îl cunoaștem numai în măsura în care îl primim de la Dumnezeu. Şi-l primim numai în măsura în care îl cerem. Şi ne îndurăm să-l cerem numai în măsură în care renunţăm la a mai crede că ştim noi ce este bine.
Şi să ştii, Copile drag, că suferinţa nu se termină aici pe pământ, dar că, trăită cu Domnul, devine uşă mereu deschisă spre bucuria Lui în care intrăm, cu uimire, mereu mai adânc şi mai adevărat!

Cu preţuire şi rugăciune şi drag mult,

Maica Siluana

preluat de aici

De ce sa tinem post?


Odată am facut un calcul din curiozitate să văd câte zile de post sunt într-un an şi am observat că sunt peste 6 luni de înfrânare. În condiţiile acestea e oarecum firesc să ne punem întrebarea:
De ce sa ţinem post când viaţa e scurtă şi trebuie să ne bucurăm de ea?
De ce ar ţine un tânăr post? care ar putea fi motivaţiile lui? cum am putea noi să ne convingem prietenii că postul este necesar şi trupului nostru, dar mai ales sufletului?
Din start trebuie să spunem că a ţine post fără o motivaţie religioasă, fară a fi în relaţie cu Dumnezeu, fără a nădăjdui că există o viaţă veşnică, e oarecum paradoxal. Foarte rar o să întâlnim persoane care ţin post din alte motive, decât cele religoase. De obicei principalul motiv ar fi o cură de slăbire sau o perioadă de dezintoxicare de toxinele lăsate în noi de mâncărurile grase.

Este aproape imposibil să convingi pe cineva să ţină post dacă acea persoană nu se gândeşte la Dumnezeu, nu crede în Dumnezeu, sau nici măcar nu se teme de El. Persoanele care au în suflet chiar şi o fărâmă de credinţă, sau o minimă educaţie creştină provenită de la părinţi sau bunici, vor fi atrase de ideea de a te înfrâna o perioadă. Din start numai simplu gând de a -ţi convinge prietenii prin argumente să ţină post este o abordare greşită. Ei trebuie să te vadă pe tine că ţii post, că te înfrânezi de la lucruri cărora lor le-ar fi greu să o facă, şi abia atunci vor începe ei să-şi pună problema: “De ce ţine Andrei post? de ce nu se bucură şi el ca şi mine de o friptură bună la grătar, de o bere, de un pahar de vin, de o îngheţată?”
În acel moment va înţelege că motivaţia lui Andrei de a ţine post este una religioasă şi va continua să se întrebe: “La ce mă ajută dacă ţin post, nu Dumnezeu a lăsat toate bunătăţile lumii ca să ne bucurăm de ele?”
Iată câteva motive serioase pentru care Dumnezeu a considerat că postul e o necesitate pentru lumea în care trăim:
E uşor să observăm că in jurul nostru există foarte mulţi oameni bogaţi dar şi foarte mulţi săraci, unii au prea multe, alţii au prea puţine. Unii se desfată de toate bunătăţile pământului, alţii mor de foame. Un om bogat cu frică de Dumnezeu ar renunţa la o parte din surplusul lui şi i-ar da unui sărac. Postul e o formă de a-ţi aduce aminte de cei necăjiţi, este un mod de a conştientiza că acesta e motivul pentru care Dumnezeu mi-a oferit atâta bogaţie: ca să-i ajut şi pe ceilalţi. Înfrânându-ne toţi şi renunţând la mâncărurile pretenţioase şi scumpe economisim bani prin care putem să-i ajutăm şi pe cei care flămânzesc pe la colţurile străzilor.
Independent înseamnă a nu depinde de nimic, înseamnă a fi autonom şi liber. Libertatea presupune a fi fericit indiferent de conjunctura vieţii. A presupune că eşti fericit doar când ai de toate arată că fericirea ta se leagă de toate cele materiale, şi dependenţa aceasta îţi arată că nu prea eşti autonom, şi prin urmare nu eşti liber. Plăcerile vieţii după care fugim aşa de mult cu toţii ne leagă fericirea de pământ, de o vârstă anume, de o stare materială, de o conjunctură de situaţii. Postul ne învăţă să fim liberi, ne ajută să renunţăm la câte ceva, ne ajută să înţelegem că vom fi cu atât mai fericiţi cu cât vom fi mai independenţi. Postul e o aducere aminte că bucuria pe care o căutăm peste tot este de la Dumnezeu, că fericirea pe care o căutăm în mâncare o putem găsi în relaţia cu oamenii de lângă noi.
Postul ne învaţă să fim ascultători, dar nu o ascultare habotnică fără motivaţie. Ascultăm sfaturile lui Dumnezeu aşa cum un copil învaţă că sfaturile părinţilor lui îl ajută mereu să nu greşească. Postind vom înţelege roadele înfrânării, şi vom vedea de ce poruncile lui Dumnezeu din Evanghelie ne pot fi de folos nouă în viitor.
Postind de mâncare vom învăţa să postim şi de înjurături, de bârfe, de a judeca oamenii. Pe viitor vom putea să ne mândrim mai puţin, să înţelegem că mândria mea este o săgeată în inimile celorlalţi.
Postul ne aduce aminte că noi nu suntem doar trup ci suntem şi suflet, avem ceva în noi mai presus de materie, avem o energie dumnezeiască, avem Harul lui Dumnezeu, suntem asemenea chipului Său, dorim veşnicia, sperăm la mult mai mult decât ce ne oferă lumea. Postul ne aduce aminte de împărăţia cerurilor, de viaţa veşnică, ne întăreşte convingerea că viaţa noastră nu se termină după moarte ci abia atunci începe cu adevărat.
Postul este rânduit ca pregătire sufletească pentru marile sărbători ale Bisericii, pentru că mesajul acestor sărbători este prea subtil pentru a fi înţeles de cei cu burta plină şi cu mintea la cele pământeşti.
Postul este o unealta cu care ne exersam si intarim vointa de a refuza raul oricat de ademenitor ar fi, si de a infaptui binele oricat de greu ar parea de indeplinit.
Postul e urcuş duhovnicesc, adică e o luptă cu răul din tine. Această luptă o dăm împreună cu Dumnezeu şi niciodată singuri.
Postul este o perioadă în care ne apropiem mai mult de Dumnezeu, ne rugăm mai mult pentru cei care suferă.
Dacă toată lumea ar posti în perioadele rânduite de Biserică, săracii n-ar mai muri de foame, n-ar mai fi oameni care să stea în frig afară, n-ar mai fi atâtea certuri, neînţelegeri de la bani sau funcţii. N-ar mai exista atâtea avorturi, crime si jafuri. Lumea ar fi total alta.
Iată de ce a considerat Dumnezeu postul ca o soluţie pentru lumea în care trăim!
De fapt postul este o soluţie la răul dintre noi.

(Claudiu)

Sursa

„Cand ne trezim dimineata din somn…” -Mitropolitul Antonie al Surojului


„Spre pilda, cand ne trezim dimineata din somn, sa constientizam, sau sa neautoeducam sa constientizam ca de-abia am invatat din mortii, precum Lazar. Pentru ca, in ceea ce ne priveste, somnul este aidoma mortii. In somn nu ne dam seama de nimic, suntem neputinciosi, total lipsiti de aparare; lumea intreaga inceteaza de a mai exista, ca si cum am fi murit.
Si-apoi Dumnezeu ne cheama: „Vino!” Si pasim intr-o zi in care nu a mai existat niciodata in istorie, care este cu totul noua. Si Dumnezeu ne spune: „Intra in aceasta zi in numele Meu.” Putem raspunde simplu: „Doamne, binecuvinteaza aceasta zi pentru mine si binecuvinteaza-ma pe mine pentru aceasta zi.” Pasim apoi in zi asa cum am pasi intr-o campie intinsa, toata acoperita cu zapada. Si cum nu exista nici o alta urma de pasi in acea zapada imaculata, ne vom intreba: „Cum sa pasesc eu pe aici, oare? In ce directie s-o iau? Apoi, sa facem primul pas si sa incepem sa mergem pe calea acelei zile!”
Sa privim fiecare intalnire ca pe o intalnire daruita de Dumnezeu, fiecare intamplare ca pe o intamplare randuita de Dumnezeu. Prin urmare, cu oricine ne-am intalni si in orice imprejurare ne-am afla, sa zicem: „Doamne, lumineaza-mi ochii intelegerii, daruieste-mi intelepciune. Ajuta-ma Tu sa gasesc cuvintele potrivite; ajuta-ma sa infaptuiesc ce am de infaptuit cum se cuvine!” Iar atunci cand ne simtim umbriti de sovaieli, sa zicem: „Doamne, da-mi Lumina Ta.”
Cand ziua se apropie de sfarsit, ne indreptam din nou catre Dumnezeu: „Doamne, daca am spus sau am facut ceea ce trebuia, binecuvinteaza cuvintele si faptele mele si prefa-le in seminte aducatoare de rod bogat. Daca am gresit cu ceva, sterge Tu greselile acestea din memoria celor cu care m-am intalnit astazi.” Intr-o veche povestire ruseasca pentru copii, singurul moment cu adevarat important este momentul de fata, momentul prezent, pentru ca trecutul u mai este si viitorul nu exista inca. Singura persoana cu adevarat importanta este persoana cu caresuntem acum, iar cel mai important lucru este sa facem ceea ce trebuie pentru aceasta persoana acum. Numai astfel nu va mai exista absolut niciun moment in care imprejurarile exterioare sa ne poata smulge de la rugaciune.
Nu va fi neaparat aceasta o rugaciune contemplativa- dar, pe de alta parte, daca ne-am rugat dimineata si daca simtim prezenta lui Dumnezeu in inima, daca inima noastra este aprinsa si cugetul luminat, vom fi deopotriva insufletiti in duh si intariti in trup. Ne vom simti ca si cum am fi primit in acea dimineata o scrisoare care ne-a adus o veste minunata si care a imbracat intreaga acea zi in vesminte de lumina, sau ca si cum am fi primit o veste tragica ce a imbracat acea zi in vesminte cernite; oricum, nu va exista nici un moment al zilei respective in care sa nu ne amintim de acea scrisoare. Asa este si cu rugaciunea.”

Mitropolitul Antonie al Surojului, „Practica rugaciunii”

gand pentru azi


Gustul Adevarului e atat de bun…e atat de dulce. „Luati si gustati ca bun este Domnul”. Bun esti Doamne, si bun esti in Adevarul (tau). Adevarul ma elibereaza de sub robia amagirilor, parerilor, impresiilor, asteptarilor si pretentiilor. Adevarul ma ajuta sa imi amintesc „a cui roaba sunt eu”. Adevarul ma inalta si niciun rau nu ma poate atinge, cat eu sunt in El. Mijlocul de transport cu care se ajunge la Adevar este smerenia. Cand inima mea se smereste, atunci incepe calatoria catre Tine. Imi vine sa zic: nimic nu-mi mai trebuie in afara de Adevarul Tau, Singura salvare in lumea asta amagitoare. Fratele meu iubit, care citesti acum aceste randuri, cauta Adevarul, te rog, si vei vedea cum toate din viata si din mintea ta se vor schimba si te vei umple de dulceata. Priveste-ti in ochi trecutul, priveste-ti in ochi parintii, priveste-ti in ochi inima, priveste-l in ochi pe Hristos. Cauta Adevarul in toate acestea si te vei simti liber si racorit ca dupa o drumetie ostenitoare prin munti. Caci Adevarul are dulceata apei rece de izvor. Racoreste-te, fratele meu, si bucura-te intru Adevar!

Hristos si-a luat de mireasa o desfranata


Dragostea lui Dumnezeu faţă de om depăşeşte naturalul, obişnuitul, chiar dacă cel ce o primeşte, omul, are o existenţă limitată, pentru că focul iubirii dumnezeieşti arde orice stricăciune şi o face strălucitoare prin puterea harului Duhului Sfânt, pe care este chemat să-l primească. Dragostea lui Dumnezeu, care sfinţeşte şi desăvârşeşte, şi le întăreşte pe cele neputincioase, a fost înfăţişată adesea de Sfinţii Părinţi în mod deosebit. Iată o pagină grăitoare în acest sens:

„Dumnezeu Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea, umilă. Înalt însă nu ca statură, ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui, neprihănită, iar firea Lui, fără de stricăciune. Neĭncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus de puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără de putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El. Îl văd îngerii şi se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feţei Lui toate se tem şi se înfricoşează. De Îşi aruncă privirea Sa spre pământ, îl face de se cutremură. De se îndreaptă către mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu…Ce aş putea să mai spun despre El?

Măreţia Lui fără de margini, înţelepciunea Lui ce nu poate fi prinsă în numere, judecăţile Lui de nepãtruns şi căile Lui de necercetat? El, atât de mare şi preaînalt, Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Pentru ca să o schimbe din desfrânată în fecioară. Pentru a deveni mirele ei. Şi ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile Sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel. Nici heruvimi şi nici serafimi nu trimite. Ci vine El Însuşi. Ei, Care o iubea atât de mult.

Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Şi ce face? Pentru că aceasta nu putea să urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit în cortul ei. A aflat-o ameţită ca de băutură. Şi cum a venit? Fără să-Şi dea pe faţă dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva, vãzãndu-L, să se înfricoşeze şi să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de răni, sălbăticită, stãpânită de demoni. Şi ce face? O ia cu Sine şi o face soţia Sa. Şi ce-i dăruieşte? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt.

Apoi îi spune:

– Nu te-am sădit oare în Rai?

– Da, îi răspunde.

– Şi cum ai căzut de acolo?

– A venit diavolul şi m-a luat din Rai.

– Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! lată, te voi sãdi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.
– Dar sunt atât de păcătoasă şi plină de necurăţie ! a zis.
– Nu te nelinişti, sunt doctor.

Fii dar cu multă luare-aminte! Priveşte ce face! A venit sã o ia pe desfrânatã aşa cum era ea, afundată în necurăţenie. Ca să înţelegi cât de mare era dragostea mirelui! căci aşa este Cel Ce iubeşte, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele şi greşelile.

Fiică a demonilor era deci mai înainte, fiică a pământului, nevrednică şi pentru pământ. Acum devine fiică a Împăratului. Şi aceasta pentru că aşa a hotărât Cel ce o iubea atât de mult. Pentru că cel ce iubeşte nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubeşte nu vede lipsa de frumuseţe. De aceea se numeşte dragoste, pentru că adeseori iubeşte şi ceea ce este urât- Aşa a făcut Hristos. A văzut o urâciune, S-a umplut de dragoste pentru ea şi a înnoit-o, a făcut din ea o fiinţă nouă.

A luat-o la Sine ca pe o soţie, o iubeşte ca pe o fiică, o îngrijeşte ca pe o slujnică şi îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca mire a luat-o de soţie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfã de curăţíe, îi iartă totul. Ca un mire păstrează frumuseţea ei Şi ca un soţ bun Se îngrijeşte să nu îi lipsească nimic.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Selecţie de texte din P.G. 52, col. 52. 404-A-411B, trad.rom. Pr. prof. dr. Constantin Coman)

(Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru a reînnoi firea omenească plină de păcat. Sfinţii Părinţi compară această asumare a omenităţii căzute de către Hristos, cu căsătoria cu o femeie desfrânată, urâtă şi neajutorată.)

PS: În icoană este Mântuitorul Hristos prezent împreună cu Maica Domnului şi apostolii la nunta din Cana Galileii. Prezenţa Sa aici este considerată de Sfinţii Părinţi începutul restaurării firii umane, binecuvântând unirea dintre bărbat şi femeie şi naşterea viitorilor prunci. Binecuvântarea această faţă de cea din Vechiul Testament, are ca şi perspectivă unirea celor doi miri în trupul tainic al lui Hristos, Biserica, şi viaţă lor în strânsă relaţie cu Sfânta Treime.

preluat de aici

Sfintii Apostoli Petru si Pavel


ESTE IISUS HRISTOSUL?

Sfantul Apostol Petru a fost un om navalnic si hotarat. Numit la nastere Simon, el este fiu al lui Iona si frate cu Andrei. S-a nascut la Betsaida, dar a locuit ulterior in cetatea Capernaum. Este pescar, om simplu si fara carte, nepreocupat de sinagoga sau de viata religioasa a evreilor. Viata lui se reduce la prinderea de peste pentru asigurarea traiului. Este energic si naiv in sinceritatea lui. Este mai in varsta decat fratele sau, Andrei. Stie ca mezinul familiei are preocupari „ciudate” pentru un pescar: este ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul, un profet itinerant care boteaza undeva langa Iordan, predica pocainta, apropierea Imparatiei Cerurilor si venirea iminenta a lui Mesia; dar pe Petru nu-l intereseaza decat captura de peste…

In acest context, cand Petru tragea corabia la tarm, Andrei vine exaltat la fratele sau si exclama: „Am gasit pe Mesia!” Da, Il gasise, pentru ca fusese de fata la Botezul Domnului Iisus din Iordan si ascultase indemnul Invatatorulului sau, Ioan, de a-L urma Pe Mesia – Iisus. Petru nu pare prea incantat de descoperirea fratelui sau, dar, pentru a-i potoli insistentele entuziasmante, accepta sa mearga impreuna cu fiii lui Zevedeu – Iacob si Ioan, si ei pescari si fosti ucenici ai Botezatorului – sa-L asculte pe Mesia. Petru nu stia in acel moment care trebuia sa fie rolul concret al lui Mesia si nici nu era inca prea dornic sa afle.

Il gasim astfel pe Petru la nunta din Cana Galileii, unde nu intelege minunea prefacerii apei in vin si la Sarbatoarea Corturilor de la Ierusalim, impreuna cu Iisus. Curios este ca dupa aceste doua evenimente Petru se reintoarce la ocupatia sa initiala de pescar. Se intoarce, dar gandul nu-i mai sta acum la peste. Nu mai are somn noaptea. Spusele fratelui sau despre Mesia il pun pe ganduri. Nu stie ce sa creada. Pana acum considera credinta apanajul oamenilor creduli si naivi. Nu se poate dezlipi de privirea cu care il privise Iisus si de glasul Sau divin. Avea „ceva” ce nu-si putea explica.

In acesta stare de meditatie, lucru strain pana acum pentru Petru, pestele este neglijat. Asa se face ca – dupa o noapte de pescuit – Petru se intoarce la tarm cum plecase, fara peste. Apare insa Iisus, care-l sfatuieste sa arunce mreaja in locul indicat de El. Petru executa indemnul neincrezator si lipsit de elan, ironic la gandul ca un tamplar din Nazaret – de unde nu poate iesi ceva bun – nu-l poate invata „meserie” pe el, Marele Pescar. Mare este surpriza pentru Petru cand vede captura mare de peste cauzata de aparitia lui Iisus. Cine este Acesta si ce vrea de la mine? Cu siguranta ca nu este un om obisnuit. Nu, nu poate sa fie. Sa fie mai mare decat Botezatorul, cum spune Andrei? Speriat si simtindu-si pacatosenia, Petru spune: Du-te de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Iisus nu se duce, ci il cheama la apostolat: De azi vei fi pescar de oameni. Petru lasa toate balta pe loc si merge dupa Iisus.

Nu apucase mintea lui Petru sa raspunda la intrebarea cine este Iisus, ca minunile la care este martor, il transfigureaza. Este marcat profund de vindecarea paraliticilor, a orbilor, a demonizatilor. Vede cum oasele sucite si cangrenate se repun in forma lor fireasca, cum moartea este chemata la raport si executata. Este mandru ca Rabi l-a ales pe el si vrea sa se ridice la demnitatea chemarii. O vede inviata pe fiica lui Iair. Vede slava lui Dumnezeu la Schimbarea la Fata pe Tabor. Ezita sa mearga singur pe apa. Este martor al vindecarii soacrei sale muribunde.

Il apara pe Rabi cu sabia in momentul arestarii, dar se va lepada de trei ori de Iisus. Fuge la mormantul gol si este martor al Invierii. Vede semnul cuielor in maini si picioare in Hristos inviat si este repus apostol. Predica la Pogorarea Sfantului Duh si este arestat de trei ori in Ierusalim. Prin puterea lui Iisus, vindeca un olog la templu si este de ajuns ca umbra lui sa treaca peste bolnavi si acestia erau vindecati. Predica Evanghelia Invierii in Antiohia (azi in Siria), Corint (Grecia), Asia Mica (Turcia), Babilon (Iraq) si Roma (Italia). Moare la Roma, crucificat cu capul in jos, aparand credinta ca IISUS ESTE HRISTOSUL, FIUL LUI DUMNEZEU CELUI VIU.

EU SUNT IISUS, PE CARE TU IL PRIGONESTI

Nascut in Tars, Sfantul Pavel primeste la nastere numele Saul. Este un om fericit: este cetatean roman, cu „n” privilegii si favoruri. Nu-i lipseste nimic in casa parinteasca. Invata la scolile cele mai inalte si are in fata o cariera stralucita. Este fariseu, zelos in activitatea lui de starpire a oricarui fenomen religios sau secta care ataca mozaismul. Erau in epoca „la moda” exaltatiile religioase si politice si tanarul Saul este bucuros sa contribuie la „lucrarea Domnului”. Confunda miscarea initiata de Iisus cu o banala erezie ca multe altele de dinaintea ei si nu vede nici o problema in eradicarea ei. Este convins 100% ca arestand si omorand crestini isi face datoria fata de Dumnezeu si are sanse sporite de a fi promovat in cariera sa de fariseu „tanara speranta”.

Este martor la uciderea diaconului Stefan. Foarte inteligent, Saul isi da seama ca sangele martirilor este samanta pentru raspandirea Bisericii si, cu cat mai multi crestini persecutau el si colegii lui farisei, cu atat numarul „galileenilor” este mai mare. Schimba strategia. Realizeaza ca acesti discipoli ai Tamplarului din Nazaret mor pentru El, pentru ca au credinta in inviere. Stie ca daca va demonstra ca nu exista inviere, misiunea sa de lichidare a „sectei” va fi indeplinita fara varsare de sange. Trebuie sa gaseasca trupul mort al Lui Iisus. Aude ca la Damasc s-a infiripat o comunitate crestina. Prinde zvonul ca apostolii ar fi furat trupul mort al lui Iisus si l-ar fi ascuns tocmai la Damasc. Pleaca spre Siria cu armata…

Numai ca, pe drumul spre Damasc, o lumina il orbeste pe Saul. Cade cu fata la pamant si orbeste. Plin de praf, Saul – viteazul – este cuprins de frica. Ce se intampla? Ce e cu lumina asta? Voi trimite soldatii sa… Cine vorbeste? De unde imi stie numele Strainul acesta misterios? „Saule, Saule, de ce ma prigonesti?” Eu, sa te prigonesc? Nici macar nu stiu cine esti! „EU SUNT IISUS PE CARE TU IL PRIGONESTI!”

Suntem convinsi ca in mintea lui Saul erau aceleasi cuvinte ca pe buzele lui Petru, in momentul chemarii la apostolat: Doamne, eu sunt un biet pacatos; pleaca de la mine, cauta unul mai vrednic, nu pe mine, om scund si chel. Lucrarea lui Hristos se arata in slabiciunile lui Pavel. In urma minunii de pe drumul Damascului, viata lui Saul se schimba. Din persecutor, devine apostol; din omorator de crestini, devine dispus sa moara pentru crestinism. Iisus Hristos Domnul a intervenit in viata lui in mod direct si el nu a ramas indiferent la aceasta chemare speciala. I s-a mai dat o sansa si vrea sa o fructifice.

Ajuns in Damasc, Saul nu mai cauta trupul mort al lui Iisus, pentru ca este convins ca Acesta nu e mort; deci, nu mai are ce cauta. E convins ca s-a intalnit cu Insusi Fiul lui Dumnezeu Inviat. Nu-i mai aresteaza pe crestini, ci se boteaza in numele Sfintei Treimi de catre Anania. Isi recapata vederea trupeasca, dupa ce pe cea sufleteasca o castigase in urma minunii de pe cale.

Pe buna dreptate, Saul – Pavel este considerat „al doilea intemeietor al crestinismului”, datorita multelor sale calatorii misionare. Hristos Inviat ramane Capul, dar Pavel este raspanditorul Evangheliei. Neobosit, alearga din cetate in cetate, din tara in tara, trambitand gloria Invierii lui Hristos. In fiecare cetate, „strategia” este aceeasi: predica mai intai evreilor in sinagoga, unde – de regula – este respins, apoi paganilor in piete. Pune bazele comunitatilor crestine, le randuieste preoti si episcopi, le viziteaza, le trimite sfaturi si recomandari practice in functie de problemele aparute.

Vorbeste in functie de ascultatori: evreilor le arata ca Iisus este Mesia, Cel prezis de profeti, grecilor le spune ca Iisus este „Dumnezeul necunoscut” de ei, iar efesenilor le demonstreaza inexistenta idolilor. Este arestat de evrei la Ierusalim, acuzat ca a introdus pagani in templu. Dupa doi ani de inchisoare la Cezareea, uzitand de cetatenia romana, este dus la Roma sa fie judecat. Nu cunoastem cu exactitate finalul vietii sale. Stim ca a fost prizonier de doua ori la Roma, ca visul sau era sa ajunga in Spania si ca a murit decapitat la Roma, in anul 67, cu credinta ca „Hristos a inviat si s-a facut incepatura a celor adormiti”.

preluat de aici

« Older entries