„Că e atât de minunată pătrunderea Mângâietorului în acea trăire atentă a durerii, fricii, tristeții”


Maica mea dragă dragă,

Cred că am citit de câteva ori mesajul, să-l cuprind.
Mulțumesc mult, mult.
Am trăit și eu asta, că păcat nu e doar ce zicem noi „păcat”, ci orice moment în care facem ceva „singuri”, adică fără Doamne, fără să trecem „prin El”.
Știți, noi avem impresia că dacă ducem totul la Doamne, rămânem „fără plăcere”, că El e bătrânul acela sobru, care nu ne lasă să ne bucurăm de viața pe care El însuși ne-a dat-o. Cumva, ne simțim datori să ne „furăm” viața, să ne-o „câștigăm” de la El, El, Care e Izvorul Vieții și Care vrea să ne-o dea întreagă și adevărată și „pe loc”, în dar, deplin. Dar trăind fiecare clipă prin El, devenim capabili de mai multă „simțire a plăcerii”, care e bucurie și care depășește orice plăcere pe care ne-o obținem prin trădarea de sine și prin trăirea departe de Domnul.
E practic aceeași imagine cu razele iubirii, când apropiindu-ne de Doamne ne apropiem și de ceilalți; ei bine, apropiindu-ne de Doamne, trăind prin Doamne, încredințându-I lui toate, suntem mai aproape de adâncul nostru în care simțim acea bucurie pe care o căutăm prin plăcere ori prin „gândirea” cu mintea de care vorbiți, orientată spre obținerea de rezultate, pe împlinirea obiectivelor și dorințelor.
Și nu e vorba de nicio anulare a ceea ce suntem, ci mai degrabă o trăire mai deplină, mai adevărată a ceea ce suntem. Dacă s-ar putea explica asta!!!
Că e atât de minunată pătrunderea Mângâietorului în acea trăire atentă a durerii, fricii, tristeții despre care vorbiți încât depășește orice imaginație a noastră și orice trăire în imaginar a celei mai frumoase posibile variante de viață pe care ne-o putem închipui noi și după care sperăm și ne chinuim să atingem, cu gândul că atunci vom primi acea mângâiere pe care o putem primi chiar aici.
Maica mea, Domnul să vă mângâie și în durerile și greul pe care le aveți acum.
Sărut mâna cu drag și iubire și recunoștință până la Doamne și înapoi,
Cr

Doamne, Copila mea,

Dar durerile mele de acum sunt doar trupești și sunt în „armonie cu starea vremii”.
Așa poate devin și eu mai sensibilă la suferința „făpturii care geme sub blestem” din cauza noastră. Din păcate gem și eu odată cu oasele și încheieturile, dar Îl rog pe Domnul să mă împrietenească acum, la bătrânețe cu durerea trupească așa cum m-a împrietenit, încet, încet, de-a lungul tinereții, cu cea sufletească.

Da, Om drag, trăirea atentă și cu rugăciune a durerii, a sentimentelor acelora puternice de care am fugit înfășurându-ne în mecanismele „sinelui protector” care ne parazitează viața, ne frânge inima, o străpunge, o face vie și, astfel, o deschide Celui Ce stă la ușa ei și bate!
Părinții spun că inima are un „gârlici” care poate fi deschis prin pocăință, rugăciune și trezvie. Pentru noi, atenția la simțirile inimii, privirea atentă unită cu rugăciune, nu doar ne împiedică să facem lucruri (păcate) care să ne „scape degrabă de durere” ratând astfel întâlnirea cu Viața pe care suntem altoiți prin Botez, ci ne și trece prin „vămile” împietririi inimii. Da, sunt în inima noastră vămi, praguri de frică, furie, ură, tristețe pe care le-am agonisit în vremea neputințelor copilăriei trupești și sufletești. Intrând în ele cu harul primit prin Sfintele Taine și chemarea Numelui Domnului și lipindu-ne mintea prin atenție de viul din noi sub privirea iubitoare a Vieții Care este Domnul, se deschide gârliciul și intră Mângâietorul. Sau, mai degrabă, intrăm noi la El!
Mulțumesc mult, Cr!
Mângâietorul să te ocrotească și să te călăuzească în adâncul cel de taină al inimii tale atât de dragă Domnului!
Și mie!
Cu rugăciune,
Maica Siluana

preluat de aici
***

Maica mea,
Mi-a plăcut foarte mult ce ați spus la conferința de la ASCOR (toată mi-a plăcut, am savurat-o efectiv, am primit-o ca pe o hrană de care aveam nevoie, cred că aș putea s-o iau și să arăt la fiecare chestie la ce mi-a răspuns) apropo de atenție. De faptul că nu gândurile sunt cele care ne dau de furcă de fapt, ci împrăștierea atenției. În ultima vreme am trăit asta și am realizat chiar asta, că încercând să mă ocup de un singur lucru o dată, parcă pot realiza mai multe.
Mi-am dat seama câtă vinovăție am trăit nu musai pentru că nu împlineam poruncile, ci pentru că nu le împlineam „pe toate odată”. Că la sfârșitul unei zile, dacă îmi verificam lista de activități, vedeam că le-am făcut pe toate, dar după o zi întreagă în care mă simțeam leneșă și vai de capul meu, că iar ajung până seara și n-am făcut nimic.
M-am împăcat cu mine într-un sens la care nu m-aș fi gândit. M-am împăcat cu mine, ca „degetar”. M-am împăcat cu mine că nu-mi știu măsura și că nici măcar nu are importanță care-mi e măsura, atâta vreme cât sunt toată, întreagă, prezentă în prezent. Ce bine să nu mai am pretenții de la mine! Ce bine să-L las pe Doamne să fie în mine. El știe exact ce și când trebuie.
Lucrurile au o „ordine interioară” aș putea spune, pe care eu, ca o persoană leneșă ce sunt, am presimțit-o în meditațiile mele „metafizice” întotdeauna. Dar problema era că nu știam să-mi apăr această certitudine, pentru că „ordinea asta interioară” ieșea din rând.
Am înțeles că mă vedeam ce nu eram încă, am înțeles de unde diferența de percepție, a mea față de a altora despre mine. Știu că am citit despre asta în cursurile dumneavoastră, dar acum am înțeles pe viu că așa e, cu adevărat e greu să fiu ceva ce încă nu manifest, în vreme ce manifest ceva ce nu vreau să accept despre mine, dar care, iată, paradoxal, mă „pregătește” pentru acel ceva ce voi fi, dar încă nu sunt.
Înțeleg, înțeleg acum multe lucruri despre presiunea pe care am resimțit-o din partea oamenilor, părinților, profesorilor… presiunea „lumii” de a mă învață să fiu om de treabă. Lumea se conservă în felul ăsta, transmițând informații vitale pentru supraviețuire. Dar acum, m-am eliberat de asta. Acum am înțeles libertatea. Citeam zilele astea la Exupery:
„Condițiile fericirii nu sunt niciodată căutarea fericirii.
Fericirea, după ce ai creat, îți este acordată ca răsplată.
Iar condițiile fericirii sunt lupta, constrângerea și răbdarea.
Condițiile frumuseții nu sunt niciodată căutare a frumuseții.
Frumusețea, atunci când opera ta e încheiată, îți este acordată pentru a te răsplăti.
Și condițiile frumuseții sunt luptă, constrângere și răbdare.
Ca și condițiile libertății tale.
Ele sunt daruri ale libertății.
Libertatea, atunci când ai crescut ca om, este răsplată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se exprima.
Și condițiile libertății tale sunt luptă, constrângere și răbdare.”
Genial. Uimitor. Minunat.
Cu toții trăim asta, nu avem cum să evităm. Mă gândeam la fetele mele, care trăiesc experiența frustrării de a nu-și putea cumpăra tot ce doresc, de a nu putea avea tot ce doresc. Și-mi aduc aminte de copilăria mea, de experiența frustrării. Atunci, trăiam asta pentru că era perioada lui Ceaușescu și se găseau greu sau nu se găseau.
Acum, ele trăiesc experiența asta pentru că nu consider sănătos să le cumpăr tot ce-și doresc. Atunci, eu îl percepeam pe tata că „nu vrea să-mi cumpere”. Acum, ele mă percep pe mine că „nu le cumpăr”. Frustrarea e tot frustrare, nu contează care sunt motivele pentru care se ajunge la ea.
Știu că am găsit la Nuță asta, că un copil găsește prilejuri de manifestare ale propriei individualități în frustrările mai mici sau mai mari pe care le trăiește.
În viața pe care o trăim până la o anumită vârstă, noi doar ne găsim individualitatea. Ne găsim pe noi.
Cât de frumos spuneți cu lepădarea sinelui rănit. Și cu luarea crucii.
Parcă am ajuns la un prag, Maica mea. Un prag la care nu mai e frică, ci doar încredere că totul e așa cum e și e BINE. Un prag la care nu mai am nevoie să demonstrez nimic, nimănui, pentru a primi OK-ul să exist. Acum pot fi.
Azi, nu știu când, la un moment dat, am avut gândul ăsta: ce bine să nu mai fiu eu, ci Hristos să locuiască în mine! E atâta libertate în asta!
Și de multe ori îmi vine în imagine o secvență scurtă și care nu aș fi crezut că-mi va rămâne cu atâta semnificație în minte. De astă vară, de la Durau, când am urcat până sus, la cabana aceea, și ați vrut să rupeți o floare și v-am întrebat la ce vă folosește și ați spus că ok, n-o mai rupeți. Și ați spus că asta e voia Domnului pentru dumneavoastră atunci. Și apoi am spus că nu se poate, și am cules-o eu pentru dumneavoastră. Și ați spus că ok, acum asta e voia Domnului pentru dumneavoastră, atunci. Gestul acela a rămas cu valoare de parabolă în mintea mea, pe care mi-l amintesc în multe situații când un lucru se întâmplă sau nu se întâmplă așa cum îmi doresc la un moment dat. Mi se pare asta condiția esențială a libertății.
Da, săptămâna asta am trăit încercând să fiu ceea ce sunt, să observ și să mă observ, să accept ce e și să binecuvântez.

În week-end, am fost la ai mei… Am fost surprinsă să mă văd înțelegându-i, dar nu cu acea înțelegere-empatie, ci cu o înțelegere față de bagajul pe care-l au, față de lecțiile pe care le-au învățat din copilărie, dar la care nu s-au îndurat să renunțe, să le lepede, să le integreze, ci le lasă să-i macine mai departe. Pentru prima oară, am simțit față de ei ceva ce nu e nici milă, nici judecată, nici resentiment, nici superioritate – deși s-au certat, așa cum îi știam, deși mă luau martor când unul când altul, la fel ca în copilărie – pur și simplu le-am dat voie să fie; am știut că nu mai au putere asupra mea, nu mă mai zguduie, nu-mi mai e frică. Mă rugam pentru ei cu sentimentul că Doamne poate lucra prin asta, prin rugăciunea mea, ca descendent al lor, pentru ei. Că vindecarea nu e musai să fie cauză-efect, ci pur și simplu, „încheiere” peste generații.
Da, asta cred că a fost sentimentul de bază săptămâna asta: acela că în mine se încheie multe lucruri, că ăsta e rostul meu aici, de a fi tocmai pentru a se încheia. Că încheindu-le pe cele pe care le „întâlnesc”, se încheie și toate imaginile din spatele lor, de parcă toate ar fi replici în oglindă și scoțând „obiectul” care producea imaginea aceea reflectată din oglindă în oglindă în trecut, încât la un moment dat nu se mai știa unde e obiectul, ei bine, acum scoțându-l, a dispărut imaginea complet, nu mai trebuie lucrat cu fiecare imagine din trecut, ca să fie scoasă.
Sărut mâna cu drag, Maica mea și bucurie în Domnul.
Cr

Bucurie sfântă, Om drag!
Urmăresc mereu cu drag și rugăciune și înălțările și poticnirile tale și dau slavă lui Dumnezeu pentru toate! Descopăr mereu noi dimensiuni ale omului cel tainic al inimii tale, și al multor altor inimi, și nu mă satur de minunare! Și primesc de la fiecare dintre voi noi și noi lecții de viață în Domnul.
Sunt foarte bucuroasă simțindu-te atât de aproape de taina vieții în trezvie pe cât ne este nouă cu putință aici, în aceste vremuri. De viața aceea în care timpul și lumea își pierd presiunea și imperativele și totul se centrează pe a fi cu Domnul, acum și aici, în mărunțimea lucrului cotidian. Așa, putem face ce avem de făcut ca pe o liturghie lăuntrică. Important devine nu ce facem, ci cum facem: cu El, sau fără El. Și, cum ai văzut, în El nu mai avem nevoie de timp.
Mare taină!
Da, vindecarea ne vine de la înnoirea minții prin „răsturnarea” ei (metanoia), a felului ei de a lucra. Omul vechi „gândește” cu mintea sa încercând cu disperare să obțină rezultate, să împlinească obiective și dorințe, toate centrate pe căutarea plăcerii și fuga de durere. Dar fuga de durere devine chiar fuga de viața noastră care, în acea clipă e durere, sau furie, sau frică! Fugind de această durere, fugim de locul Întâlnirii cu Viața Care ni se oferă. A ne dezbrăca de omul vechi înseamnă a renunța la tiparele de fugă, de apărare, de acele conținuturi ale „sinelui protector”: scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, amintirea situațiilor asemănătoare, imaginarea unor scenarii de răzbunare sau ameliorare, ascultarea impulsului de atac sau fuga… Toate urmăresc ieșirea din durerea de a simți ceea ce este în noi. Simțim furie? Nu putem îndura asta. Avem nevoie să o manifestăm în impulsuri și fapte agresive sau autoagresive, sau să o amorțim cu o substanță sau un comportament „mângâietor”… „Răsturnând mintea”, alegem să nu mai fugim: să ne asumăm ce trăim prin atenție la starea respectivă și să o trăim cu Domnul. Așa, atenția minții nu se mai risipește în căutarea de soluții de evadare sau rezolvare, iar rațiunea se lipește de Numele Domnului în loc să se spargă în gânduri și fapte rele… Și toate se prefac, se transformă! Și numai așa ne eliberăm cu adevărat de durere. Numai prin trăirea ei cu Domnul. Și asta e posibil prin împreună-lucrarea minții noastre prin atenție, cu rațiunea prin chemarea Domnului și cu inima prin deschiderea, prin acceptarea durerii în orice formă ar fi ea. Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a tristeții, străpunge inima împietrită și, pe acolo, Intră Mângâietorul!
Nu e minunat?
Nu mai e nevoie să ne prefacem prin „prefăcătorie” că nu suntem furioși, pentru că putem oferi Domnului furia noastră să o prefacă El în ce ne este de folos. Și așa descoperim acea „rânduială” lăuntrică în care nu știm ce va urma, dar știm că ce va urma este lucrarea Domnului cu noi. E Darul Lui, necunoscut, neprevăzut, dar așteptat și dorit și lucrat și de noi prin nevoința atenției, a rugăciunii și a încrederii.
Vezi tu, Om drag, cum se scrie „filocalia” în om! Noi doar încercăm să fim onești cu noi înșine și să facem poruncile așa cum putem. Ascultăm un sfat, lucrăm o pravilă, urmăm o învățătură și Domnul vine și face ce are El de făcut. Dar numai și numai dacă vrem și dacă Îl primim așa cum ni Se oferă El și nu cum ne dorim noi cu mintea cea veche.
Mulțumesc mult pentru tot!
Cu dragoste și rugăciune,

Maica Siluana

preluat de aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: