Cuvant proorocesc si experienta harului (partea a doua)- Pr. Rafail Noica


Esenţa iadului: neascultarea şi deznădejdea

Cuvântul lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”) e mai desăvârşit teologic fiindcă nu e numai un cuvânt pe care-l poate trăi şi înţelege un om, doar el înţelegând ce trăieşte acolo… Înainte să ştiu de Sfântul Siluan, îl citisem pe Sfântul Antonie. Era pentru mine o taină cum putea Sfântul Antonie să trăiască faptul că el era osândit – şi singurul osândit – şi nu deznădăjduia. Cum putea Sfântul Pimen, Sfântul Sisoe şi alţii să zică şi să trăiască ceea ce ziceau? Pe mine mă deznădăjduiau cuvintele astea. Cu Siluan descoperim ceva din „mecanismele” mântuirii sau, mai bine zis, din gândirea lui Dumnezeu, din atotputerea lui Dumnezeu. Cred că se cunoaşte şi în România faimoasa carte a lui Dante, din Evul Mediu european: „Infernul” (Iadul). În Apus e foarte renumită. E vorba de o poveste a unui suflet, a unui creştin condus de îngerul lui păzitor prin tărâmurile iadului. Îngerul îi arată tot ce se petrece acolo. Nu e şi nu cred că pretinde o experienţă adevărată. Este un romancier creştin, cred. În Apus toţi ştiu citatul (din această carte) de pe poarta iadului: „Părăsiţi orice nădejde toţi cei care intraţi aici”. Iată însă că Dumnezeu zice „Nu, n-o părăsiţi, nu-i nevoie să deznădăjduiţi”. Asta este esenţa iadului: deznădejdea. Dar dacă nu ascultăm de glasul iadului şi ascultăm de glasul Făcătorului, putem zice că iad nici nu există. Dumnezeu iad nu a făcut. Iadul este rezultatul neascultării zidirii. O sfântă spunea că la Judecata de Apoi vor fi două tabere: unii care vor fi zis lui Dumnezeu cândva în viaţa lor „facă-se voia Ta” şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le va zice „facă-se voia ta”. Voia mea este iadul. Şi dacă învăţ „în Duh şi în adevăr” să fac voia lui Dumnezeu (nu un fel de disciplină; trecem şi prin asta, dar trebuie să creştem în ele şi să mergem dincolo, să înţelegem „în Duh şi în adevăr” toate lucrurile: „că Duh este Dumnezeu şi Adevăr este unul din numele lui Hristos”), vom vedea că ascultarea lui Dumnezeu, chiar atunci când pare să ne prigonească mai rău, este spre desăvârşirea noastră. Ce poate fi mai cumplit ca după 15 ani de atâtea nevoinţe (cum a avut Sfântul Siluan, căci în fiecare noapte nu dormea mai mult de 2 ore pe un scăunel fără spetează), să audă de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad”, adică rămâi tu acolo, în iad. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu zice asta, paradoxal pentru gândirea omului căzut, atunci acela e raiul, cum s-a adeverit în cazul Sfântului Siluan. „Împărăţia lui Dumnezeu” este a zice lui Dumnezeu – şi să ne dea Domnul cu adevărat înţelegerea asta, să putem să zicem şi noi deplin cândva în viaţa noastră – „Doamne, facă-se voia Ta!” în orice împrejurări, în orice stare am fi, cum zicea Hristos, ca Om, în Ghetsimani, dus până la capătul putinţei Lui şi dincolo. Până şi El s-a rugat Tatălui: „Părinte, toate sunt cu putinţă Ţie. Treacă paharul acesta de la Mine! Şi, totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta”. Asuda de acum stropi de sânge. Un medic ar fi descoperit că, clinic vorbind, acela era momentul când, omeneşte, ar fi trebuit să moară Hristos. Ceva în Trupul Lui a cedat şi, de aceea, a asudat stropi de sânge. Chiar şi atunci dragostea Lui pentru Tatăl a fost aşa încât a zis: „Totuşi, voia Ta”. Mai târziu, pe Cruce, după ce a putut să strige, pe de o parte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, poate, în câteva minute, să zică: „Părinte, în mâinile tale Îmi încredinţez Duhul”. Părintele acesta, Dumnezeul acesta, Care L-a părăsit, mai are încă încredere în El? Da, mai are încredere în El. Şi-I încredinţează Duhul în clipa morţii. Cineva analizează: nu I-a căzut capul pentru că a murit, ci de bunăvoie a plecat capul şi şi-a dat Duhul. Evanghelia Sfântului Ioan precizează momentul când Iisus a spus: „Stăpânire am a-Mi pune sufletul şi stăpânire am să-L iau înapoi, această poruncă am primit de la Tatăl”. Şi pentru Omul Iisus era tot voia lui Dumnezeu şi nu voia Lui omenească. Intenţionat Îl pomenesc de multe ori pe Iisus ca Om, căci subliniez Omul; Dumnezeu Atotputernic nu m-ar atinge, că Dumnezeu poate orişice. Prefer să văd dacă aşa ca Om poate să facă ceea ce mă uimeşte. Aşa este pe de o parte mai uimitor, pe de altă parte mângâietor, căci înseamnă că şi eu, om fiind, port aceeaşi fire şi pot şi eu să încerc, în orice caz, să nădăjduiesc că pot ajunge unde-mi porunceşte Hristos să ajung şi-mi arată calea, care ar fi El Însuşi. El ca Om avea dragostea asta de Dumnezeu, care în orice aspect al morţii avea mai multă încredere în voia lui Dumnezeu decât în voia lui omenească. Hristos era Om, dar avea o voie nepăcătoasă. În Hristos nu a existat păcat. Ce este păcatul? Cum de a fost Om adevărat dacă nu a trăit păcatul? Noi, toţi oamenii, trăim păcatul. El n-a cunoscut starea noastră, a păcatului? Şi atunci, cum ne poate mântui din păcat? A cunoscut urmările păcatului, slăbiciunea trupului, până şi putinţa de a muri, de a se pogorî în iad cu sufletul. Însă, păcatul nu este ceva care există în sine, aşa cum şi iadul nu este ceva care există în sine. Un păcat nu este decât scâlcierea unei dreptăţi; un viciu nu este decât scâlcierea unei virtuţi; iadul nu este decât scâlcierea Împărăţiei Cerurilor, a raiului. Răul nu există fiindcă nu există decât ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu în fiecare zi a zidirii a văzut că tot ceea ce a făcut era bun, că era bine, cum zice Facerea. În a şasea zi a văzut că toate erau bune foarte. Deci, răul nu poate exista, iad nu poate exista. Dacă o să fiţi la slujba dinaintea Crăciunului, o să auziţi acolo o paremie, o pericopă din proorocia Profetului Varuh (capitolul 4), unde prooroceşte de Hristos lucruri minunate: Îl arată ca „Legea care va dăinui în veci” şi vorbeşte de Hristos ca Cel care „a ales toate căile dreptăţii”. Ce este această alegere? Vorbeşte de Hristos ca fiind Dumnezeu, Care va veni şi va locui cu oamenii. Pe Dumnezeu Îl ştim ca Cel care este din veci şi mai înainte de veci, nu are o devenire, nu are nevoie să facă o alegere între una şi alta. Este deci doar o expresie proorocească la nivelul înţelegerii noastre, ca să înţelegem că Dumnezeu este Persoană (nu este ceva care există şi nu poate să fie altceva) şi ca Persoană are libertate să trăiască într-un fel sau altul, să aleagă – în termenii lui Varuh – între una şi alta (în termenii noştri). Dragostea lui Dumnezeu, bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu care nu este întuneric, cum zice Sfântul Apostol Ioan, este o alegere liberă a lui Dumnezeu, nu că nu poate altceva sau că nu ştie altceva. Făptura şi – paradoxal iarăşi – numai făptura care are chipul lui Dumnezeu, ea – îngerul sau omul – poate să facă o altă alegere tocmai pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Acea altă alegere este căderea de la devenirea noastră, de la îndumnezeirea noastră şi aceasta este ceea ce reprezintă tot ceea ce este rău în „cele de sub ceruri”, adică în tot cosmosul făurit de Dumnezeu, în lumea îngerilor şi în lumea oamenilor. Animalele nu pot decât să-şi trăiască legea lor, pe care noi o vedem ca bună sau rea, că ne convine sau nu ne convine, dar e o lege. Aşa l-a făcut Dumnezeu, ştie El pentru ce – câteodată mai dibuim şi noi de ce Dumnezeu o fi făcut aşa – însă animalul nu poate să-şi depăşească măsura. Omul şi îngerul poate. Orice alegere care nu este dumnezeiască, care nu coincide cu ceea ce a ales Dumnezeu mai înainte de veci, ca să fie ceea ce este El (şi care se rezumă la un singur cuvânt: dragostea, care rezumă toate poruncile şi proorociile), orice alegere în afara acestei viziuni – care poate fi făcută de făptura liberă care poartă chipul lui Dumnezeu – este răul, este păcatul, este viciul, este iadul.

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.
Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Calea spre mântuire şi spre vederea lui Dumnezeu

Dacă mă gândesc la viziunea întunericului în care mă aflu, întuneric de nestrăbătut, poate că o să înţelegem că îmi este cu neputinţă să ies din el. Dar dacă îmi aduc aminte şi de cealaltă realitate a cuvântului lui Dumnezeu, acel „şi nu deznădăjdui” îmi este ca o mângâiere. Sfântul Isac Sirul îi spune cuiva care, pesemne, era în nevoinţa aceasta dură: „Când încep gândurile hulei să te împresoare – era un moment care-i venea acelui nevoitor când nu mai avea putere să lupte cu gândurile – înfăşoară-te în mantie şi dormi”. Părintele Sofronie a zis un cuvânt asemănător: un pustnic, Vladimir, venise la el în ziua de Paşti sau în lunea după Paşti şi l-a rugat pe Părintele să-i spună un cuvânt de mântuire. Părintele Sofronie i-a împărtăşit ceea ce trăia el încă de mulţi ani de zile la mănăstire. L-a primit cum se primeşte la Muntele Athos, fiind în tradiţia rusă i-a făcut un ceai, i-a dat nişte dulciuri. Venind cu ceaiul Părintele Sofronie i-a spus: „Părinte, trăieşte în deznădejdea în care trăieşte tot nevoitorul până ajungi la margine şi, când simţi că începi să cazi în hău, ia o ceaşcă cu ceai”. E acelaşi cuvânt ca al Sfântului Isac Sirul: „Înfăşoară-te în mantie şi trage un pui de somn”. Dar e acelaşi cuvânt esenţial şi ca al lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”). Acesta este cuvântul care l-a câştigat pe Părintele Siluan ca duhovnic Părintelui Sofronie. A doua zi – povestea Părintele Sofronie -cobora de la etajul trei al Mănăstirii Pantelimon (unde era) şi trecea prin curtea mănăstirii, între biserica principală şi trapeză. Pe după biserică vede, venind de la poarta principală, pe Părintele Siluan. Părintele Sofronie avea o aşa mare cinstire pentru omul acesta – eu am bănuit mulţi ani că l-a văzut în lumină pe Siluan, ca Sfântul Simeon Noul teolog pe duhovnicul lui, Sfântul Simeon Evlaviosul (din cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” se vede ca aşa a şi fost, îl văzuse în lumină. Dacă l-a văzut aşa, avea o sfântă frică faţă de omul acesta: nu am zic frică de…, ci am zis frică faţă de… înţelegeţi puţin diferenţa). Şi întotdeauna ceda mult mai mult loc de trecere decât era nevoie. Astfel, văzându-l pe Siluan se dă către trapeză ca să-i lase locul să treacă, aşa avea o frică, o cinstire deosebită. De această dată, Siluan vine drept spre el şi zice: Părinte Sofronie, a venit la tine ieri Părintele Vladimir? Reacţia Părintelui Sofronie a fost: „Am greşit!”. În viaţa mea nu am văzut un om mai atent la cuvânt decât Părintele Sofronie. Ar trebui, mai ales noi, neamul nostru, să băgăm de seamă, că prea e ieftin cuvântul în trăirea noastră, a românilor. O zic ca un român, nu ca un judecător al românilor. Însă, să luăm aminte! În reacţia lui, Părintele Sofronie zice: „Am greşit!”. Siluan zice: „Nu, cuvântul a fost drept, dar era peste măsura părintelui. Vino la noi în chilie”. Aceea a fost ziua când Siluan i-a prezentat Părintelui Sofronie scrierile lui, pe fiţuici, pe orice hârtie găsea el acolo şi scria aşa cum îi venea în duh în acele seri. I-a arătat cu precădere acest cuvânt: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Asta a fost pentru Părintele Sofronie o revelaţie, în sensul că a fost o confirmare a fenomenului pe care el îl trăia, în care credea că a putut să spună cuvântul şi lui Vladimir, adică trăia în deznădejdea asta faţă de păcătoşenia lui, faţă de îndepărtarea lui de Dumnezeu şi nu înţelegea de ce, când deznădejdea asta se împuţina, parcă era mai mort decât când era în adâncul acela al deznădejdii, în clocotul acela. Acum a înţeles de la Siluan că asta era calea nevoinţei. Dar cuvântul acesta era calea desăvârşiţilor şi nu era vreo aberaţie pe care o trăia el; pe de o parte zic aberaţie, pe de altă parte, totuşi, nu credea că era aberaţie că nu i-ar fi zis lui Vladimir cuvântul acela. Dar acum acest cuvânt l-a câştigat pe Siluan ca duhovnic şi pe Părintele Sofronie ca singurul om cu care acum putea să împărtăşească experienţa lui mai deplin şi avea să călăuzească şi după moartea sfântului pe Părintele Sofronie. Cât ne mărturiseşte el, atât putem şti, dar vedem destulă analogie între viaţa lui şi a lui Siluan ca să înţelegem că a ajuns undeva pe aceleaşi culmi; cine mai departe, cine mai aproape – asta Dumnezeu ştie. Părintele Sofronie spunea: nu încercaţi să faceţi ca Siluan. Dar a zis: totuşi, cuvântul acesta reprezintă structura vieţii duhovniceşti, structura călătoriei noastre duhovniceşti dintru nefiinţa noastră până la, ceea ce mărturiseşte Părintele Sofronie, că trebuie să ajungem toţi la vederea lui Dumnezeu. De multe ori zicea: şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? Aşa cum este sau aşa cum nu este? Titlul cărţii (pe care nu Părintele Sofronie l-a dat): „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” Părintele Sofronie nici nu a îndrăznit să lase titlul acesta. Era un titlu pe care l-a dat cel care l-a tradus în franceză, Părintele Simion. Părintele Sofronie nu îndrăznea să-i îngăduie. O lună de zile s-a luptat şi ne-a rugat şi pe noi să găsim un titlu pentru cartea asta şi până la urmă a cedat şi a zis că se îndreptăţeşte: cum să-L vedem pe Dumnezeu? Cum este sau cum nu este? Şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? În închipuirile noastre? Nu. Să Îl vedem în Duh şi în adevăr, prin calea pocăinţei. Deci, nu prin închipuire, nu încercând să-l imităm pe Siluan. Dacă înţelegem drept, cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este însăşi structura vieţii duhovniceşti. Drept înţeles partea întâi a cuvântului înseamnă şi reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul duhovnicesc este încă un nume pentru virtutea smereniei. Tot Părintele Sofronie zice: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidito Dumnezeu”. Pot adăuga că primeşte şi realitatea păcatului aşa cum o vede, începând cu mine însumi. Mândria încearcă să-şi iasă din viziunea asta, smerenia primeşte că asta sunt, Doamne! Însă, smerenia cuprinde şi cealaltă latură („nu deznădăjdui”) a cuvântului şi a realităţii, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi tot Părintele Sofronie defineşte smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte celui iubit fără întoarcere asupră-şi”. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ţine de dragoste. Şi dacă ţine de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită şi de experienţă şi de primirea cuvintelor dumnezeieşti. Tot smerenia este cea care înţelege ce înseamnă: „..şi nu deznădăjdui” şi o înţelege nu ca o interdicţie în plus – de altfel, nu există interdicţii în Dumnezeu. Nu există interdicţie în Dumnezeu, dar noi, păcătoşii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem şi în acest: „Nu deznădăjdui!” încă o interdicţie în plus. „Ţine-ţi mintea în iad…” este, pur şi simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui” este dumnezeiasca mângâiere prin care înţelegem că orice se întâmplă în viaţa omului, în gândul lui Dumnezeu şi în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire. Am văzut câţiva oameni murind de cancer, cu o credinţă aşa de minunată încât îmi venea să cânt, cu canonul Sfântului Teodor Tiron, că „mari sunt lucrările credinţei!”. Am văzut cum Dumnezeu, pe acei oameni care s-au dat în mâinile Lui, i-a răsfăţat până la moarte, în unul sau două cazuri nici nu au murit, ci şi-au revenit; se pot vindeca. Două lucruri se pot întâmpla: se pot vindeca fără urmă sau poate muri întru mai mare slavă decât bucuria de a reveni la viaţa aceasta trecătoare. Un suflet care se spovedea la mine întrezărea, prin credinţa pe care o avea, că m-aş putea trezi cu ea la uşa mănăstirii, bătând şi zicând: „Părinte, m-a vindecat Dumnezeu”. Simţeam în mine că aş fi făcut o nevoinţă să mă arăt vesel ca să nu-i stric pofta. Dar, în sinea mea, aveam şi o întristare că ar fi pierdut ceva mai măreţ şi i-aş fi zis: „Bine ai venit înapoi în lumea celor care mor!”. A fost, aşa, o trăire pe care am avut-o cândva, mai mult decât doar un gând trecător. Simţeam că, pe de o parte, nu poţi să doreşti omului moarte, dar, parcă nu aş fi dorit să văd slava asta în ea, ci slava cealaltă şi asta a fost să fie. A murit, într-adevăr, într-un mod minunat! Cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad” exprimă realitatea, realismul duhovnicesc reprezintă virtutea smereniei, virtutea smereniei este şi o calitate a dragostei, iar „nu deznădăjdui” este mângâierea dumnezeiască. Ce mângâiere? Mângâierea că nu există păcat, nu există adânc al iadului, nu există şi nu poate exista o stare limită de unde Dumnezeu să nu poată scoate pe om. Hristos a trăit toate urmările păcatului şi un iad mai adânc decât a cunoscut Hristos sunt sigur că nimeni nu a cunoscut. „Talpa iadului”, cum zice popularistica noastră, nu este mai prejos decât ce a cunoscut Hristos. Şi dacă ar fi existat, n-ar fi fost atotputernic. Părintele Sofronie spunea: „Pe Hristos nici un om nu-l poate ajunge în slava Lui, dar nici în smerenia Lui”. Şi ajungând până acolo, nu există om, nu există situaţie din care Dumnezeu să nu poată mântui. Ce aş zice unuia care deznădăjduieşte? Nu ştiu. Şi am întâlnit mulţi şi de multe ori n-am ştiut. Depinde şi de om şi de ceea ce poate primi omul, de cât grai comun am împreună cu omul, de câtă înţelegere. De mine depinde dacă eu pot să-l înţeleg destul de bine sau nu. Spun asta şi pentru duhovnici: trebuie să ne îmbogăţim rugăciunea şi experienţa ca să putem ajuta pe cei care vin la noi. Există o calitate a deznădejdii care este ucigaşă: de ea nu este nevoie. Poţi până şi trăi o oarecare deznădejde şi a contempla efectele deznădejdii, ţinând cuvântul lui Hristos, fără ca deznădejdea să te mai afecteze. Când zic „deznădejde” am în vedere două lucruri: pe de o parte trăirea omului, pe de altă parte realitatea. Un om – revin la cei bolnavi de cancer, de care vă spuneam, care de acum nu mai vede decât o perioadă relativ scurtă de viaţă şi sfârşitul acestei vieţi, putem să zicem că este o deznădejde la nivel faptic, obiectiv. Dacă omul nu trăieşte cu deznădejde – aşa cum a fost cazul celei de care vă vorbeam – aceasta este lucrarea minunată a lui Dumnezeu şi marile faceri ale credinţei.

***
De mult am vrut să vorbesc mai mult despre cuvântul acesta al lui Siluan. De acum 14 ani cineva mi-a scris o scrisoare, cerându-mi să-i spun mai mult despre cuvântul acesta dat Sfântului Siluan şi prin el nouă. În toţi aceşti ani mi-a fost în gândul şi în vederea mea, în căutările mele şi acum mi-a venit sub forma aceasta. Cred că nu greşesc, zicând că acest cuvânt al lui Siluan este cuvântul cu precădere proorocesc. Este cuvântul prin care, dacă-l înţelegem drept, la nivelul nostru (şi nu pot intra în multe amănunte, dar Domnul să vă dea fiecăruia şi fiecărui duhovnic înţelegerea pentru fiecare caz aparte), cuvântul acesta ne dă nouă, la nivelul nostru, adevărata linie a călătoriei spre mântuire. Iar, în desăvârşirea lui, este cuvântul pe care, trăindu-l, încetăm a trăi doar momente de har ca experienţă, ci harul începe să devină (din ce în ce mai statornic) firea noastră şi sfârşitul esenţial al călătoriei noastre pământeşti. Asta în esenţă, fiindcă e nevoie de ani. Şi Sfântului Pavel i s-a dat vreme încă. El zicea: „Pentru mine mai de folos este să mă duc şi să fiu cu Hristos, dar pentru voi mai de folos este să rămân încă, pentru a întări Biserica”. Deci, sunt mai multe pronii în viaţa omului, şi pentru el însuşi şi pentru semenii lui. Şi aşa au fost, cred (pentru semeni), şi cei 20 de ani de chin al Părintelui Sofronie în viaţa aceasta din ce în ce mai vitregă, pentru unul care deja îşi făcuse „paşaportul” şi cumpărase „biletul” pentru ultima călătorie. Dar pentru noi a trebuit să-l mai ţină Dumnezeu în viaţa asta. Cuvântul lui Siluan este cuvântul sfârşitului acestui veac, săvârşitului sau desăvârşitului acestui veac prin care, deja, avem un picior în veacul celălalt. Sau – ca să luăm din nou pilda geneticii trupeşti -desăvârşirea pruncului în pântecele maicii, care, de acum născându-se, poate să vieţuiască, să supravieţuiască în noul mediu în care este menit să vieţuiască.

preluat de aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: