Saptamana alba- ultima saptamana dinaintea Postului Sfintelor Pasti


Incepand cu 28 februarie, ortodocsii intra in „Saptamana Alba sau a branzei”. In aceasta saptamana nu se mai consuma carne, iar in zilele de miercuri si vineri se face dezlegare la oua, lapte, branza si peste. In calendarele bisericesti, pentru aceste zile apare mentiunea „harti”, un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.

Miercuri, 2 martie, se rosteste pentru prima data in perioada Triodului, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul – „Doamne si Stapanul vietii mele”, rugaciune care inceteaza in miercurea din Saptamana Mare.

In zilele de miercuri si vineri din „Saptamana Alba” nu se savarseste Sfanta Liturghie, cele doua zile sunt aliturgice.

In Sambata lasatului sec de branza, Biserica ii pomeneste pe toti barbatii si femeile care au fost „luminati prin postire”. Aceasta zi este numita „a ascetilor”. Biserica ii aseaza ca modele, calauzitori pentru parcurgerea postului si a pocaintei:

„Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie, pe fiecare deosebit si pe toti impreuna si vietile acestora ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le …”.

Duminica, 6 martie, exista randuiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de „Duminica Iertarii”. Asadar, prima incercare de iesi biruitori din lupta cu pacatul este iertarea, reintoarcerea la iubire. Este dureros ca aceasta slujba unica lipseste din multe biserici. Faptul ca e intalnita mai mult in manastiri, denota despartirea noastra de duhul Bisericii. Aceste randuieli sunt trepte spre a deschide inima catre „o alta lume”. Din cauza pacatului, omul a pierdut puterea de a pasi in mod natural catre Dumnezeu. Si prin aceste randuieli, Biserica ne poarta incet catre unirea cu Dumnezeu.

Mai sunt cateva zile pana la intrarea in Postul Sfintelor Pasti. Sa nu ne abatem de la el. Acest post este ajutorul pe care ni-l daruieste Biserica spre a pune capat „celor vechi” si a intra intru „cele noi”. Indiferent cat de grele sunt conditiile in care traim si cat de mari sunt obstacolele ridicate de cei din jurul nostru, nimic nu trebuie sa ne opreasca din a lua in serios Postului Sfintelor Pasti.

preluat de aici

4 poezii ale lui Traian Dorz


Tu care-nveti pe altii

Tu care-nveti pe altii
S-asculte de Hristos
Esti cel mai mult datornic
Spre bine si frumos.

Sa stii, ca faci pacatul
Nu numai cand faci rau
Ci si cand nu faci bine
Cat poti, in jurul tau.

Cand ai trimis, Iisuse, ai tai invatacei
Le-ai spus – nimic pe cale sa nu-si ia cu ei.
Cati au urmat Cuvantul si-n lume Te-au vestit
Nimc n-au luat cu dansii, nimic nu le-au lipsit.

Dar azi, Iisuse, atatia ce-aleg al Tau Sfant drum
De toate iau, numai pe Tine nu, acum.
Averi prea multe -ades
Arginti, prea sacul plin.
Credinta insa Doamne, si Duh, asa putin.
Materia-i atrage de-aluneca si cad,
Din drumul mantuirii…la moarte si la iad.

O, om…ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui in scris, sau grai.
Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui
s-a dus si-n veci nu-l mai adui
dar vei culege roada lui,
ori viu, ori mort…odata.

Cand Te-ai coborat in lume
Fiule-al lui Dumnezeu,
Intre cei ce te urmara
Nu, Iisuse, n-am fost eu
Insa cel ce-n seara Cinei
De arginti sa faca rost,
Si s-a dus ca sa te vanda
Da, Iisuse, eu am fost.

O, roaga-te sa poti sa crezi
Caci vai de cei ce nu pot crede
Ci cauta pururea dovezi
Din ce pipaie si vede
Puteam s-ascult dar n-am voit
Caci prea ma stapanea trufia,
Putand fi bun, m-a ispitit
Pacatul si nevrednicia
Avut-am voie sa-nteleg
Deplin, ce-I rau si ce e bine
Dar, cunoscand, am vrut s-aleg;
De-aceea merit tot ce-mi vine.
Acolo-ti pierzi cararea buna

De unde vrei carari mai multe.
Cand nu vrei sa asculti de nimeni
Nici n-ai pe nimeni sa te-asculte
Vei fi-ntelept daca-ntelegi
De-acum, ce lucru mare
e-n veselie sa-ti alegi
prieten-de-ntristare.

Ce lacomi ne sunt ochii spre tot ce nu-i al lor
Rapim grabiti si fructul stiut otravitor
Ce lacomi ne sunt ochii spre tot ce nu-i permis
O stim, dar ce puternic e-ndemnul spre abis
Ce lacomi ne sunt ochii, ne-atrag
spre ce nu vrem.
E cupa otravita, o stim si totusi bem.

Daca scriind, putin umplut-ai
Cu hrana buna sacii goi
Daca din buna visterie
Scoti lucruri scumpe vechi si noi,
Dac-ai fost pom langa izvoare
Cu dulce rod la vremea lui,
Atunci mai nalt si mai puternic
Vei straluci…cu cat apui.

In trecerea grabita prin lume catre veci
Fa-ti timp macar o clipa sa vezi pe unde treci.
Fa-ti timp sa stai cu mama si tatal tau, batrani
Fa-ti timp de-o vorba buna si-o coaja pentru caini.
Fa-ti timp si-aduna zilnic din toate cate-un pic

Fa-ti timp…ca viata trece si cand nu faci nimic.
Fa-ti timp s-asculti la toate, din toate sa inveti
Fa-ti timp sa dai vietii si mortii tale pret.
Fa-ti timp acum, ca-n urma zadarnic ai sa plangi
Comoara risipit-a vietii…n-o mai strangi.

Doamne, cum sa-Ti cer iertare
Pentru tot ce sunt si… nu-s
Pentru tot ce nu fac…si-as face
Caci tu nu asa mi-ai spus.
Nainte de a fi ce suntem
Eram aceea ce vom fi
Caci moartea nu-i o nimicire
ci-i noaptea catre-o alta zi.

Traiti frumos urmand credintei
Caci nu sfarsim nimic acum.
Mormantul nu-i o nimicire
ci-un scurt popas…pe-un vesnic drum.

O, iarta-mi Te rog, Doamne, atatea rugaciuni
Prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni.
Caci am facut adesea din Tine robul meu
Nu eu ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
O, apostolii-nbuibarii
Tolaniti pe perne moi
Cat e-ntinsul departarii
De la voi si pan-la noi
Stim ca ne urati, dar iata
Nu mai este mult si-apoi
Noi pe vesnicia toata
Ne vom desparti de voi.

O, voi cei mari, raspunzatori de gloate
Parinti si-ndrumatori pentru urmasi,
Voi veti purta raspunderile toate.
Voi cresteti sfinti, sau cresteti ucigasi

Sa spui, dar nu in orice vreme
s-alegi cand spui si ce vorbesti
sa taci, dar nu oricand, ci-alege
Ce taci – si cui sa nu graiesti.

Cu ce rămâi ?

Cu ce rămâi din toate
Spre câte-n lume-alergi
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi?
Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit?
Ce ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe
Ci tremurau săraci?
Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns
Când o să vină focul!
Cu scrâşnete şi plâns?

Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi?
Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol
Când toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol?
Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci
Când tot ce-ai azi pieri-va
— Cu ce rămâi atunci?

Cât păcatul m-a purtat

Cât păcatul m-a purtat
cincisprezece toamne,
toţi mereu m-au lăudat
nimeni nu s-a supărat,
nimeni Doamne!

Cât la cel rău i-am slujit
cincisprezece toamne,
toată lumea m-a iubit
nimeni nu m-a prigonit
nimeni Doamne!

Cât de lume mi-a plăcut
cincisprezece toamne,
orice rele-aş fi făcut
nimeni nu m-ar fi-abătut,
nimeni Doamne!

Cât trecură ca un fum
cincisprezece toamne,
nimeni nu mi-a stat în drum
să mă strige ca acum
nimeni Doamne!
Dar de când mă port să-Ţi plac
(trei ori patru toamne)
bine caut mereu să fac
şi tot nu mă are-n plac
nimeni Doamne!…

– O, mereu de-aş fi-un pribeag
toate-a vieţii toamne,
ura tuturor o trag,
mi-e de-ajuns că mă ai drag
azi Tu Doamne!…

Cum sa nu te cânt…

Cum să nu Te cânt IIsuse,
Cum să nu Te cânt,
Cum să nu-Ţi slăvesc cu lacrimi
Numele Tău Sfânt.

C-am strigat spre Tine Doamne
Şi m-ai ascultat
Bucuria şi lumina
Fericit mi-ai dat!

Cum să tac, o cum, că-mi vine
Lumii-ntregi să spun
Cât de bun ai fost cu mine
Cât, o cât de bun!

Unde-i lacrima şi glasul,
Inima de-ajuns
Ca să-Ţi pot slăvi iubirea
Care mi-a răspuns!

Până-n veci voi spune Doamne
Cât de-adevărat
Ţi-e Cuvântul şi Iubirea
Ce m-au ascultat.

preluate de aici

Sf. Paisie Aghioratul cantand Polieleul


Cuvant al parintelui Petroniu Tanase despre mantuire


„Bine esti cuvantat, Doamne!”. Cand chipul senin al unui frate si cuvantul lui iubitor ma intampina si inima tresalta de duhovniceasca bucurie, un glas tainic dinlauntru murmur: „Bine esti cuvantat, Doamne!”. In fata sfantului Prestol cand inima se topeste inaintea milostivirii celei negraite a Stapanului, un fior adanc suspina: „Bine esti cuvantat, Doamne!”.”Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”. Cand piciorul sovaie si este amenintat cu alunecare in prapastie, un strigat de ajutor izbucneste: „Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”. Cand vrajmasul imi da tarcoale, sa ma inghita, inima infricosata cauta pe Domnul: „Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”. Si asa, adeseori: in chilie, la biserica, la lucru, la masa, pe cale, ma vad ca la spovedania cea de taina din fata Stapanului si in inima rasuna cele doua refrenuri: „Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!”

(Ieromonah Petroniu Tanase)
preluat de aici

Poezie: „Mama”


A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!

A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag;

Sarutandu-i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa.

Inauntrul casei mele, -cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane sa se creada-ntr-un palat:
Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn sa nu ia seama si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac sa sada pe-un divan cu scoarta noua…

-”Mi-era dor de tine, maica…Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, iar colea-n traista niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar sa ma sarute:

-”Poate mor, ca sunt batrana si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfarsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri sa ma cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mamuca, dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta…

Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala de pe urma lui ramasa:
Lui Codin sa-i dai pamantul de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca, maica, sa le ia Maria;
Lui Mitrus sa-i dai zavoiul de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul sa le dai lui Nicolae,
Iara tu, ca mai cu stare decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie ti-a fost dat sa vii pe lume…
Cand si cand, in miezul verii sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii, la casuta mea baiatul
Si-avand tihna si odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii cate-un pai de lumanare!…

A tacut apoi batrana si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala, se-ntalneau cu ale mele.

Vasile Militaru

Ganduri pentru azi


Fii intotdeauna asa cum ai dori sa fii in clipa sfarsitului tau. Cugeta la acest lucru, ia aminte la tine insuti si nu vei vrea nici cinste, nici slava, nici bogatie, nici alte privilegii si desfatari ale lumii.

In tot momentul pune-ti intrebarea si raspunsul. Cine esti, ce esti, de unde vii si unde te duci. Esti un muritor, esti un pacatos, vii de la Dumnezeu si te intorci tot la Dumnezeu.

(Sfaturi ortodoxe)

Ce inseamna smerita cugetare? Cuvantul Sfantului Efrem Sirul


„Semnele si cunoasterea celui ce are smerenia cea adevarata sunt acestea: a se socoti pe sine ca este mai pacatos decat toti pacatosii si ca niciun bine nu a facut inaintea lui Dumnezeu. A se prihani pe sine in toata vremea si in tot lucrul si in toata lucrarea. A nu napastui pe nimeni, nici a socoti ca este cineva pe pamant mai pangarit decat dansul, sau mai pacatos, sau mai lenes. Pe toti de-a pururea a-i lauda si a-i slavi. A nu judeca sau a defaima sau a grai de rau pe cineva, vreodata. A tacea de-a pururea si a nu grai ceva, fara de porunca sau fara de mare trebuinta. Iar, cand va fi intrebat si va raspunde, aceasta sa o faca cu mare alinare si cu liniste si rar, ca si cum silit ar fi, si, sfiindu-se, sa graiasca. A nu-si face inchipuire de sine in vreo privinta, a nu se supara cu nimeni, ori pentru credinta, ori pentru altceva; ci, daca zice de bine, sa zici si tu asa, iar de zice de rau, sa zici: „Tu stii”. A avea supunere si a uri voia sa, ca pe o pierzatoare de suflet. A nu cauta la nimeni de sus. A avea inaintea ochilor sai moartea. A nu cuvanta in desert sau a grai desertaciuni sau a minti vreodata. A nu grai impotriva celui mai mare. A suferi ocarile, defaimarile, pagubele, cu bucurie. A uri odihna si a iubi osteneala. A nu intarata pe cineva sau a rani stiinta cuiva.
Acestea sunt semnele si cunoasterile smereniei celei adevarate. Si fericit este cela ce le are pe ele, ca acela s-a facut casa si biserica a lui Dumnezeu si Dumnezeu S-a salasluit intru dansul si Imparatiei Cerurilor mostenitor s-a facut. Amin.”

preluat din Proloage

Gand pentru azi


Gandeste-te ca toti sunt sfinti, tu esti singurul pacatos. Si vei scapa de grija de viata celorlalti.

Cuvant proorocesc si experienta harului (partea a doua)- Pr. Rafail Noica


Esenţa iadului: neascultarea şi deznădejdea

Cuvântul lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”) e mai desăvârşit teologic fiindcă nu e numai un cuvânt pe care-l poate trăi şi înţelege un om, doar el înţelegând ce trăieşte acolo… Înainte să ştiu de Sfântul Siluan, îl citisem pe Sfântul Antonie. Era pentru mine o taină cum putea Sfântul Antonie să trăiască faptul că el era osândit – şi singurul osândit – şi nu deznădăjduia. Cum putea Sfântul Pimen, Sfântul Sisoe şi alţii să zică şi să trăiască ceea ce ziceau? Pe mine mă deznădăjduiau cuvintele astea. Cu Siluan descoperim ceva din „mecanismele” mântuirii sau, mai bine zis, din gândirea lui Dumnezeu, din atotputerea lui Dumnezeu. Cred că se cunoaşte şi în România faimoasa carte a lui Dante, din Evul Mediu european: „Infernul” (Iadul). În Apus e foarte renumită. E vorba de o poveste a unui suflet, a unui creştin condus de îngerul lui păzitor prin tărâmurile iadului. Îngerul îi arată tot ce se petrece acolo. Nu e şi nu cred că pretinde o experienţă adevărată. Este un romancier creştin, cred. În Apus toţi ştiu citatul (din această carte) de pe poarta iadului: „Părăsiţi orice nădejde toţi cei care intraţi aici”. Iată însă că Dumnezeu zice „Nu, n-o părăsiţi, nu-i nevoie să deznădăjduiţi”. Asta este esenţa iadului: deznădejdea. Dar dacă nu ascultăm de glasul iadului şi ascultăm de glasul Făcătorului, putem zice că iad nici nu există. Dumnezeu iad nu a făcut. Iadul este rezultatul neascultării zidirii. O sfântă spunea că la Judecata de Apoi vor fi două tabere: unii care vor fi zis lui Dumnezeu cândva în viaţa lor „facă-se voia Ta” şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le va zice „facă-se voia ta”. Voia mea este iadul. Şi dacă învăţ „în Duh şi în adevăr” să fac voia lui Dumnezeu (nu un fel de disciplină; trecem şi prin asta, dar trebuie să creştem în ele şi să mergem dincolo, să înţelegem „în Duh şi în adevăr” toate lucrurile: „că Duh este Dumnezeu şi Adevăr este unul din numele lui Hristos”), vom vedea că ascultarea lui Dumnezeu, chiar atunci când pare să ne prigonească mai rău, este spre desăvârşirea noastră. Ce poate fi mai cumplit ca după 15 ani de atâtea nevoinţe (cum a avut Sfântul Siluan, căci în fiecare noapte nu dormea mai mult de 2 ore pe un scăunel fără spetează), să audă de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad”, adică rămâi tu acolo, în iad. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu zice asta, paradoxal pentru gândirea omului căzut, atunci acela e raiul, cum s-a adeverit în cazul Sfântului Siluan. „Împărăţia lui Dumnezeu” este a zice lui Dumnezeu – şi să ne dea Domnul cu adevărat înţelegerea asta, să putem să zicem şi noi deplin cândva în viaţa noastră – „Doamne, facă-se voia Ta!” în orice împrejurări, în orice stare am fi, cum zicea Hristos, ca Om, în Ghetsimani, dus până la capătul putinţei Lui şi dincolo. Până şi El s-a rugat Tatălui: „Părinte, toate sunt cu putinţă Ţie. Treacă paharul acesta de la Mine! Şi, totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta”. Asuda de acum stropi de sânge. Un medic ar fi descoperit că, clinic vorbind, acela era momentul când, omeneşte, ar fi trebuit să moară Hristos. Ceva în Trupul Lui a cedat şi, de aceea, a asudat stropi de sânge. Chiar şi atunci dragostea Lui pentru Tatăl a fost aşa încât a zis: „Totuşi, voia Ta”. Mai târziu, pe Cruce, după ce a putut să strige, pe de o parte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, poate, în câteva minute, să zică: „Părinte, în mâinile tale Îmi încredinţez Duhul”. Părintele acesta, Dumnezeul acesta, Care L-a părăsit, mai are încă încredere în El? Da, mai are încredere în El. Şi-I încredinţează Duhul în clipa morţii. Cineva analizează: nu I-a căzut capul pentru că a murit, ci de bunăvoie a plecat capul şi şi-a dat Duhul. Evanghelia Sfântului Ioan precizează momentul când Iisus a spus: „Stăpânire am a-Mi pune sufletul şi stăpânire am să-L iau înapoi, această poruncă am primit de la Tatăl”. Şi pentru Omul Iisus era tot voia lui Dumnezeu şi nu voia Lui omenească. Intenţionat Îl pomenesc de multe ori pe Iisus ca Om, căci subliniez Omul; Dumnezeu Atotputernic nu m-ar atinge, că Dumnezeu poate orişice. Prefer să văd dacă aşa ca Om poate să facă ceea ce mă uimeşte. Aşa este pe de o parte mai uimitor, pe de altă parte mângâietor, căci înseamnă că şi eu, om fiind, port aceeaşi fire şi pot şi eu să încerc, în orice caz, să nădăjduiesc că pot ajunge unde-mi porunceşte Hristos să ajung şi-mi arată calea, care ar fi El Însuşi. El ca Om avea dragostea asta de Dumnezeu, care în orice aspect al morţii avea mai multă încredere în voia lui Dumnezeu decât în voia lui omenească. Hristos era Om, dar avea o voie nepăcătoasă. În Hristos nu a existat păcat. Ce este păcatul? Cum de a fost Om adevărat dacă nu a trăit păcatul? Noi, toţi oamenii, trăim păcatul. El n-a cunoscut starea noastră, a păcatului? Şi atunci, cum ne poate mântui din păcat? A cunoscut urmările păcatului, slăbiciunea trupului, până şi putinţa de a muri, de a se pogorî în iad cu sufletul. Însă, păcatul nu este ceva care există în sine, aşa cum şi iadul nu este ceva care există în sine. Un păcat nu este decât scâlcierea unei dreptăţi; un viciu nu este decât scâlcierea unei virtuţi; iadul nu este decât scâlcierea Împărăţiei Cerurilor, a raiului. Răul nu există fiindcă nu există decât ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu în fiecare zi a zidirii a văzut că tot ceea ce a făcut era bun, că era bine, cum zice Facerea. În a şasea zi a văzut că toate erau bune foarte. Deci, răul nu poate exista, iad nu poate exista. Dacă o să fiţi la slujba dinaintea Crăciunului, o să auziţi acolo o paremie, o pericopă din proorocia Profetului Varuh (capitolul 4), unde prooroceşte de Hristos lucruri minunate: Îl arată ca „Legea care va dăinui în veci” şi vorbeşte de Hristos ca Cel care „a ales toate căile dreptăţii”. Ce este această alegere? Vorbeşte de Hristos ca fiind Dumnezeu, Care va veni şi va locui cu oamenii. Pe Dumnezeu Îl ştim ca Cel care este din veci şi mai înainte de veci, nu are o devenire, nu are nevoie să facă o alegere între una şi alta. Este deci doar o expresie proorocească la nivelul înţelegerii noastre, ca să înţelegem că Dumnezeu este Persoană (nu este ceva care există şi nu poate să fie altceva) şi ca Persoană are libertate să trăiască într-un fel sau altul, să aleagă – în termenii lui Varuh – între una şi alta (în termenii noştri). Dragostea lui Dumnezeu, bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu care nu este întuneric, cum zice Sfântul Apostol Ioan, este o alegere liberă a lui Dumnezeu, nu că nu poate altceva sau că nu ştie altceva. Făptura şi – paradoxal iarăşi – numai făptura care are chipul lui Dumnezeu, ea – îngerul sau omul – poate să facă o altă alegere tocmai pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Acea altă alegere este căderea de la devenirea noastră, de la îndumnezeirea noastră şi aceasta este ceea ce reprezintă tot ceea ce este rău în „cele de sub ceruri”, adică în tot cosmosul făurit de Dumnezeu, în lumea îngerilor şi în lumea oamenilor. Animalele nu pot decât să-şi trăiască legea lor, pe care noi o vedem ca bună sau rea, că ne convine sau nu ne convine, dar e o lege. Aşa l-a făcut Dumnezeu, ştie El pentru ce – câteodată mai dibuim şi noi de ce Dumnezeu o fi făcut aşa – însă animalul nu poate să-şi depăşească măsura. Omul şi îngerul poate. Orice alegere care nu este dumnezeiască, care nu coincide cu ceea ce a ales Dumnezeu mai înainte de veci, ca să fie ceea ce este El (şi care se rezumă la un singur cuvânt: dragostea, care rezumă toate poruncile şi proorociile), orice alegere în afara acestei viziuni – care poate fi făcută de făptura liberă care poartă chipul lui Dumnezeu – este răul, este păcatul, este viciul, este iadul.

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.
Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Calea spre mântuire şi spre vederea lui Dumnezeu

Dacă mă gândesc la viziunea întunericului în care mă aflu, întuneric de nestrăbătut, poate că o să înţelegem că îmi este cu neputinţă să ies din el. Dar dacă îmi aduc aminte şi de cealaltă realitate a cuvântului lui Dumnezeu, acel „şi nu deznădăjdui” îmi este ca o mângâiere. Sfântul Isac Sirul îi spune cuiva care, pesemne, era în nevoinţa aceasta dură: „Când încep gândurile hulei să te împresoare – era un moment care-i venea acelui nevoitor când nu mai avea putere să lupte cu gândurile – înfăşoară-te în mantie şi dormi”. Părintele Sofronie a zis un cuvânt asemănător: un pustnic, Vladimir, venise la el în ziua de Paşti sau în lunea după Paşti şi l-a rugat pe Părintele să-i spună un cuvânt de mântuire. Părintele Sofronie i-a împărtăşit ceea ce trăia el încă de mulţi ani de zile la mănăstire. L-a primit cum se primeşte la Muntele Athos, fiind în tradiţia rusă i-a făcut un ceai, i-a dat nişte dulciuri. Venind cu ceaiul Părintele Sofronie i-a spus: „Părinte, trăieşte în deznădejdea în care trăieşte tot nevoitorul până ajungi la margine şi, când simţi că începi să cazi în hău, ia o ceaşcă cu ceai”. E acelaşi cuvânt ca al Sfântului Isac Sirul: „Înfăşoară-te în mantie şi trage un pui de somn”. Dar e acelaşi cuvânt esenţial şi ca al lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”). Acesta este cuvântul care l-a câştigat pe Părintele Siluan ca duhovnic Părintelui Sofronie. A doua zi – povestea Părintele Sofronie -cobora de la etajul trei al Mănăstirii Pantelimon (unde era) şi trecea prin curtea mănăstirii, între biserica principală şi trapeză. Pe după biserică vede, venind de la poarta principală, pe Părintele Siluan. Părintele Sofronie avea o aşa mare cinstire pentru omul acesta – eu am bănuit mulţi ani că l-a văzut în lumină pe Siluan, ca Sfântul Simeon Noul teolog pe duhovnicul lui, Sfântul Simeon Evlaviosul (din cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” se vede ca aşa a şi fost, îl văzuse în lumină. Dacă l-a văzut aşa, avea o sfântă frică faţă de omul acesta: nu am zic frică de…, ci am zis frică faţă de… înţelegeţi puţin diferenţa). Şi întotdeauna ceda mult mai mult loc de trecere decât era nevoie. Astfel, văzându-l pe Siluan se dă către trapeză ca să-i lase locul să treacă, aşa avea o frică, o cinstire deosebită. De această dată, Siluan vine drept spre el şi zice: Părinte Sofronie, a venit la tine ieri Părintele Vladimir? Reacţia Părintelui Sofronie a fost: „Am greşit!”. În viaţa mea nu am văzut un om mai atent la cuvânt decât Părintele Sofronie. Ar trebui, mai ales noi, neamul nostru, să băgăm de seamă, că prea e ieftin cuvântul în trăirea noastră, a românilor. O zic ca un român, nu ca un judecător al românilor. Însă, să luăm aminte! În reacţia lui, Părintele Sofronie zice: „Am greşit!”. Siluan zice: „Nu, cuvântul a fost drept, dar era peste măsura părintelui. Vino la noi în chilie”. Aceea a fost ziua când Siluan i-a prezentat Părintelui Sofronie scrierile lui, pe fiţuici, pe orice hârtie găsea el acolo şi scria aşa cum îi venea în duh în acele seri. I-a arătat cu precădere acest cuvânt: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Asta a fost pentru Părintele Sofronie o revelaţie, în sensul că a fost o confirmare a fenomenului pe care el îl trăia, în care credea că a putut să spună cuvântul şi lui Vladimir, adică trăia în deznădejdea asta faţă de păcătoşenia lui, faţă de îndepărtarea lui de Dumnezeu şi nu înţelegea de ce, când deznădejdea asta se împuţina, parcă era mai mort decât când era în adâncul acela al deznădejdii, în clocotul acela. Acum a înţeles de la Siluan că asta era calea nevoinţei. Dar cuvântul acesta era calea desăvârşiţilor şi nu era vreo aberaţie pe care o trăia el; pe de o parte zic aberaţie, pe de altă parte, totuşi, nu credea că era aberaţie că nu i-ar fi zis lui Vladimir cuvântul acela. Dar acum acest cuvânt l-a câştigat pe Siluan ca duhovnic şi pe Părintele Sofronie ca singurul om cu care acum putea să împărtăşească experienţa lui mai deplin şi avea să călăuzească şi după moartea sfântului pe Părintele Sofronie. Cât ne mărturiseşte el, atât putem şti, dar vedem destulă analogie între viaţa lui şi a lui Siluan ca să înţelegem că a ajuns undeva pe aceleaşi culmi; cine mai departe, cine mai aproape – asta Dumnezeu ştie. Părintele Sofronie spunea: nu încercaţi să faceţi ca Siluan. Dar a zis: totuşi, cuvântul acesta reprezintă structura vieţii duhovniceşti, structura călătoriei noastre duhovniceşti dintru nefiinţa noastră până la, ceea ce mărturiseşte Părintele Sofronie, că trebuie să ajungem toţi la vederea lui Dumnezeu. De multe ori zicea: şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? Aşa cum este sau aşa cum nu este? Titlul cărţii (pe care nu Părintele Sofronie l-a dat): „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” Părintele Sofronie nici nu a îndrăznit să lase titlul acesta. Era un titlu pe care l-a dat cel care l-a tradus în franceză, Părintele Simion. Părintele Sofronie nu îndrăznea să-i îngăduie. O lună de zile s-a luptat şi ne-a rugat şi pe noi să găsim un titlu pentru cartea asta şi până la urmă a cedat şi a zis că se îndreptăţeşte: cum să-L vedem pe Dumnezeu? Cum este sau cum nu este? Şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? În închipuirile noastre? Nu. Să Îl vedem în Duh şi în adevăr, prin calea pocăinţei. Deci, nu prin închipuire, nu încercând să-l imităm pe Siluan. Dacă înţelegem drept, cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este însăşi structura vieţii duhovniceşti. Drept înţeles partea întâi a cuvântului înseamnă şi reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul duhovnicesc este încă un nume pentru virtutea smereniei. Tot Părintele Sofronie zice: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidito Dumnezeu”. Pot adăuga că primeşte şi realitatea păcatului aşa cum o vede, începând cu mine însumi. Mândria încearcă să-şi iasă din viziunea asta, smerenia primeşte că asta sunt, Doamne! Însă, smerenia cuprinde şi cealaltă latură („nu deznădăjdui”) a cuvântului şi a realităţii, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi tot Părintele Sofronie defineşte smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte celui iubit fără întoarcere asupră-şi”. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ţine de dragoste. Şi dacă ţine de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită şi de experienţă şi de primirea cuvintelor dumnezeieşti. Tot smerenia este cea care înţelege ce înseamnă: „..şi nu deznădăjdui” şi o înţelege nu ca o interdicţie în plus – de altfel, nu există interdicţii în Dumnezeu. Nu există interdicţie în Dumnezeu, dar noi, păcătoşii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem şi în acest: „Nu deznădăjdui!” încă o interdicţie în plus. „Ţine-ţi mintea în iad…” este, pur şi simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui” este dumnezeiasca mângâiere prin care înţelegem că orice se întâmplă în viaţa omului, în gândul lui Dumnezeu şi în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire. Am văzut câţiva oameni murind de cancer, cu o credinţă aşa de minunată încât îmi venea să cânt, cu canonul Sfântului Teodor Tiron, că „mari sunt lucrările credinţei!”. Am văzut cum Dumnezeu, pe acei oameni care s-au dat în mâinile Lui, i-a răsfăţat până la moarte, în unul sau două cazuri nici nu au murit, ci şi-au revenit; se pot vindeca. Două lucruri se pot întâmpla: se pot vindeca fără urmă sau poate muri întru mai mare slavă decât bucuria de a reveni la viaţa aceasta trecătoare. Un suflet care se spovedea la mine întrezărea, prin credinţa pe care o avea, că m-aş putea trezi cu ea la uşa mănăstirii, bătând şi zicând: „Părinte, m-a vindecat Dumnezeu”. Simţeam în mine că aş fi făcut o nevoinţă să mă arăt vesel ca să nu-i stric pofta. Dar, în sinea mea, aveam şi o întristare că ar fi pierdut ceva mai măreţ şi i-aş fi zis: „Bine ai venit înapoi în lumea celor care mor!”. A fost, aşa, o trăire pe care am avut-o cândva, mai mult decât doar un gând trecător. Simţeam că, pe de o parte, nu poţi să doreşti omului moarte, dar, parcă nu aş fi dorit să văd slava asta în ea, ci slava cealaltă şi asta a fost să fie. A murit, într-adevăr, într-un mod minunat! Cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad” exprimă realitatea, realismul duhovnicesc reprezintă virtutea smereniei, virtutea smereniei este şi o calitate a dragostei, iar „nu deznădăjdui” este mângâierea dumnezeiască. Ce mângâiere? Mângâierea că nu există păcat, nu există adânc al iadului, nu există şi nu poate exista o stare limită de unde Dumnezeu să nu poată scoate pe om. Hristos a trăit toate urmările păcatului şi un iad mai adânc decât a cunoscut Hristos sunt sigur că nimeni nu a cunoscut. „Talpa iadului”, cum zice popularistica noastră, nu este mai prejos decât ce a cunoscut Hristos. Şi dacă ar fi existat, n-ar fi fost atotputernic. Părintele Sofronie spunea: „Pe Hristos nici un om nu-l poate ajunge în slava Lui, dar nici în smerenia Lui”. Şi ajungând până acolo, nu există om, nu există situaţie din care Dumnezeu să nu poată mântui. Ce aş zice unuia care deznădăjduieşte? Nu ştiu. Şi am întâlnit mulţi şi de multe ori n-am ştiut. Depinde şi de om şi de ceea ce poate primi omul, de cât grai comun am împreună cu omul, de câtă înţelegere. De mine depinde dacă eu pot să-l înţeleg destul de bine sau nu. Spun asta şi pentru duhovnici: trebuie să ne îmbogăţim rugăciunea şi experienţa ca să putem ajuta pe cei care vin la noi. Există o calitate a deznădejdii care este ucigaşă: de ea nu este nevoie. Poţi până şi trăi o oarecare deznădejde şi a contempla efectele deznădejdii, ţinând cuvântul lui Hristos, fără ca deznădejdea să te mai afecteze. Când zic „deznădejde” am în vedere două lucruri: pe de o parte trăirea omului, pe de altă parte realitatea. Un om – revin la cei bolnavi de cancer, de care vă spuneam, care de acum nu mai vede decât o perioadă relativ scurtă de viaţă şi sfârşitul acestei vieţi, putem să zicem că este o deznădejde la nivel faptic, obiectiv. Dacă omul nu trăieşte cu deznădejde – aşa cum a fost cazul celei de care vă vorbeam – aceasta este lucrarea minunată a lui Dumnezeu şi marile faceri ale credinţei.

***
De mult am vrut să vorbesc mai mult despre cuvântul acesta al lui Siluan. De acum 14 ani cineva mi-a scris o scrisoare, cerându-mi să-i spun mai mult despre cuvântul acesta dat Sfântului Siluan şi prin el nouă. În toţi aceşti ani mi-a fost în gândul şi în vederea mea, în căutările mele şi acum mi-a venit sub forma aceasta. Cred că nu greşesc, zicând că acest cuvânt al lui Siluan este cuvântul cu precădere proorocesc. Este cuvântul prin care, dacă-l înţelegem drept, la nivelul nostru (şi nu pot intra în multe amănunte, dar Domnul să vă dea fiecăruia şi fiecărui duhovnic înţelegerea pentru fiecare caz aparte), cuvântul acesta ne dă nouă, la nivelul nostru, adevărata linie a călătoriei spre mântuire. Iar, în desăvârşirea lui, este cuvântul pe care, trăindu-l, încetăm a trăi doar momente de har ca experienţă, ci harul începe să devină (din ce în ce mai statornic) firea noastră şi sfârşitul esenţial al călătoriei noastre pământeşti. Asta în esenţă, fiindcă e nevoie de ani. Şi Sfântului Pavel i s-a dat vreme încă. El zicea: „Pentru mine mai de folos este să mă duc şi să fiu cu Hristos, dar pentru voi mai de folos este să rămân încă, pentru a întări Biserica”. Deci, sunt mai multe pronii în viaţa omului, şi pentru el însuşi şi pentru semenii lui. Şi aşa au fost, cred (pentru semeni), şi cei 20 de ani de chin al Părintelui Sofronie în viaţa aceasta din ce în ce mai vitregă, pentru unul care deja îşi făcuse „paşaportul” şi cumpărase „biletul” pentru ultima călătorie. Dar pentru noi a trebuit să-l mai ţină Dumnezeu în viaţa asta. Cuvântul lui Siluan este cuvântul sfârşitului acestui veac, săvârşitului sau desăvârşitului acestui veac prin care, deja, avem un picior în veacul celălalt. Sau – ca să luăm din nou pilda geneticii trupeşti -desăvârşirea pruncului în pântecele maicii, care, de acum născându-se, poate să vieţuiască, să supravieţuiască în noul mediu în care este menit să vieţuiască.

preluat de aici

Cuvantul proorocesc si experienta harului (prima parte)- Pr. Rafail Noica


Cuvântul proorocesc este cuvânt de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt
Mulţumesc pentru primire şi pentru dragoste! Să dea Dumnezeu să fie spre bucurie şi, mai ales, spre împlinire… Părintele meu duhovnicesc, Părintele Sofronie – despre care cred că toată lumea ştie acum -spunea că cuvântul are rădăcini metafizice… Ce e cuvântul? Învăţasem la şcoală ceva de genul: cuvântul este o alcătuire de sunete prin care transmitem informaţii. Ce înseamnă că are rădăcini metafizice? Cuvântul naşte dincolo de lumea fizică, până şi dincolo de mintea asta omenească care depinde de un creier fizic, un fel de calculator biologic. În realitate, cuvântul este de la Dumnezeu şi, în Dumnezeu, Cuvântul este Persoană, este Fiul Tatălui, este Cel care s-a întrupat cu numele Iisus, Hristosul – adică Unsul lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta, că o Persoană este Cuvânt? Încă nu ştiu şi rămâne să înţelegem din ce în ce mai adânc lucrul acesta, dar măcar asta înţelegem, că dă o mult mai mare importanţă acestor sunete pe care le emitem şi prin care ne înţelegem unii cu alţii. Ce este cuvântul proorocesc? Acest pro înseamnă acelaşi lucru şi în slavonă şi în greacă – e vorba de: mai înainte grăi, grăire mai înainte. Poate că omul a fost impresionat că cineva dintre oameni a putut să vorbească despre „ce va să fie”, despre care nimeni dintre oameni nu poate să cunoască. De aceea, acest cuvânt a primit o astfel de denumire. Însă, cuvântul proorocesc trebuie înţeles mult mai larg. Au putut grăi despre cele viitoare proorocii fiindcă au primit cuvânt de la Dumnezeu, de dincolo de zidirea asta limitată. Iar Dumnezeu ştie toate, şi trecutul şi viitorul, dintru început şi până în sfârşit, şi dincolo. Omul, primind cuvânt de la Dumnezeu, poate grăi şi de cele viitoare. Sau, ca Moise, poate grăi şi de cele din trecut. Astăzi, ştiinţa ne prezintă Scripturile altfel decât au crezut oamenii, altfel de cum au crezut părinţii noştri, dar, într-o mare măsură, este şi o aberaţie, adică o pierdere a adevăratei credinţe. Credinţa, lumea credinţei rămâne uimită cu câte amănunte putea să vorbească Moise despre viaţa părintelui lor Avraam (care trăise cu 400 de ani înainte de ei) şi a refăcut o istorie a poporului evreu, care, cu siguranţă, în mare măsură se pierduse după 400 de ani în Egipt. Evreii poate îşi mai aminteau când spuneau: părinţii noştri şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, dar cine au fost ei, probabil că rămăsese o memorie pe post de legendă şi chestii din astea popularizate şi stilizate, să zicem. Moise merge mai departe şi ne grăieşte despre toate cele de la facerea lumii. Cuvântul proorocesc, în sensul lui larg, este cuvânt care vine omului de la Dumnezeu, cuvânt care se dă în stare de rugăciune. Şi rugăciunea trebuie înţeleasă într-un sens larg, nu numai faptul de a face ceva, de a zice ceva, ci o stare în care Dumnezeu găseşte pe om primitor şi poate pune în inima lui cuvântul dumnezeiesc şi multe alte lucrări – minuni, cum le numim – pe care întâi proorocii le-au făcut şi, mai ales, Dumnezeu întrupat ca Om – Iisus Hristos – iar, după aceea, sfinţii, până astăzi. Zilele acestea am auzit de nişte minuni. Îţi stă mintea în loc de ce se poate întâmpla. Nu mă miră că sunt atâţia necredincioşi, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu este curat, de necrezut, dar de necrezut minţii stâlcite a omului după cădere. Dar, într-un alt sens, noi, credincioşii, putem să nu le numim nici măcar minuni, minunile de necrezut, căci ele sunt firescul unei firi de unde am căzut, unde trebuie să ajungem şi de unde trebuie să mergem mai departe, până la şederea de-a dreapta Tatălui, călătoria pe care ne-a săvârşit-o Iisus ca Om. Deci, Cuvântul proorocesc este cuvânt venit de la Dumnezeu şi aş zice că, probabil, toţi marii sfinţi filocalici, toată cultura filocalică ne spune în diferite feluri acelaşi lucru pe care ni-l spune şi Sfântul Siluan, când zice – în conversaţia lui cu un alt mare sfânt al Rusiei, al Caucazului, Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”, şi tot Sfântul Siluan răspunde că ei grăiesc numai ce le dă Duhul Sfânt. Aceasta este desăvârşirea! Iar Sfântul Serafim zicea: „Când vorbeam din capul meu, erau şi greşeli”; şi se înţelege că atunci când vorbeşte de la Dumnezeu, greşeli nu mai sunt. Sfântul Siluan adaugă: „Greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”.
Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…
N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” . Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin de „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.
Astăzi vei fi cu Mine în rai
Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înţelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!”. Bieţii oameni sunt înfricoşaţi că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au şi sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că şi dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduieşti… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veşnic voi petrece în flacăra asta întunecată şi veşnic voi plânge. Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu? Unde eşti viaţa mea? Unde eşti lumina mea?”. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înţeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui”) nu interdicţie prin care trebuie să te străduieşti să nu mai simţi nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere. Adică: observă unde eşti (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuţi, vezi că viaţa te-a învăţat ceva: că tu eşti străfundul iadului şi ieşire nu este, însă „nu deznădăjdui” – este glasul Atotputernicului care face o făgăduinţă. Ce făgăduinţă? Încă nu ştia. Dar a primit-o ca o făgăduinţă, ca o mângâiere. Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici şi singur voi pieri”, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen şi alţii) iar acest „nu deznădăjdui” trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu şi când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoinţă această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ţine-ţi mintea în iad”) şi o să mă socotesc a fi aşa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaşte-te, omule!” şi vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoşti pe tine însuţi”), am răgazul să contemplu până şi această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniştit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învăţat Hristos. Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. Nu-l vedem scos dintr-un iad şi pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală şi cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaştem pe acelaşi Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăşi spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este”. Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!”. „Când vei veni întru Împărăţia Ta” – cine ştie când va fi asta?… Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi cu Siluan vedem aceeaşi mişcare. A primit cuvântul „şi nu deznădăjdui” ca o mângâiere şi ca o făgăduinţă a lui Dumnezeu şi s-a hotărât în clipa aceea să-şi trăiască nevoinţa „liniştit” – aş zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Şi, de abia a început şi mintea i s-a şi curăţit („astăzi”), i s-a curăţit de năvala gândurilor iadului… Ce este curăţirea minţii? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinţi, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era şi cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoinţă cumplită (el fiind un „uriaş”, duhovniceşte) n-a putut să-l izbăvească. Şi acum, un cuvânt şi imediat a ieşit din această stare.
Nevoinţa prin care nu ne pierdem harul!
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – de ce l-am numit cuvânt cu precădere proorocesc şi, poate, culmea cuvântului proorocesc? Pentru că acest cuvânt, drept înţeles şi drept trăit, face ca experienţa harului să înceteze a mai fi experienţă. O experienţă o ai, o pierzi, vine, pleacă – parcă pleacă mai mult decât vine, când e vorba de har (trăim zeci de ani în ce pare a fi o inexistenţă – cum zic necredincioşii lumii – a lui Dumnezeu). Dacă din neobişnuinţa omenească de a trăi în legile harului (dacă putem zice aşa, harul fiind tocmai depăşirea legii), încă mai păcătuieşti (şi scrie Siluan însuşi: pentru o mică privire mai rece către aproapele, o mică mişcare a minţii sau a inimii împotriva aproapelui), te trezeşti cândva că eşti fără har. Harul nu agresează pe om, nu deranjează, nu fuge de la tine cu trăsnete şi cu tunete, nu te deranjează. Doar cândva te trezeşti că nu-l mai ai, se duce cu aceeaşi subţirime cu care şi vine, înainte să ştii ce s-a întâmplat şi, în mare simplitate. Cei care nici nu ştim să recunoaştem harul, nu-l recunoaştem, nu ştim că avem har. O să ştim când îl pierdem, o să ştim că avusesem ceva care nu era de-a firii ăsteia. De acum, când se trezea Siluan fără har îşi dădea seama de păcat. Prin această mişcare a pocăinţei îşi ţinea mintea în iad, adică îşi amintea realitatea care este el. Dar, fără a se încrede în iad, în realitate, mai mult decât a se încrede în cuvântul lui Dumnezeu, imediat se transforma starea lui de pierdere de har în revenirea harului. Harul a început să înceteze a deveni o experienţă şi a reînceput a deveni firea omului, firea lui Adam de unde a căzut prin neascultare, firea noastră, pe care, câteodată, nici n-o bănuim. La acest cuvânt toţi marii nevoitori au ajuns. Părintele Sofronie spunea că aceasta este o nevoinţă. Este tocmai culmea nevoinţei, dincolo de care, pentru om, nu mai există altă nevoinţă. Este culmea nevoinţei pentru că prin ea ai ajuns la ţelul pe care îl căutai: unirea cu Dumnezeu şi petrecerea, din ce în ce mai necontenită în lumea care ne aşteaptă. Aş zice, în termenii în care am mai vorbit şi alte ori, că gestaţia noastră pământească de la naştere şi până la mormânt (primul stagiu fiind pentru venirea în lumea aceasta, al doilea stagiu pentru trecerea în cealaltă) s-a săvârşit. Avraam a avut 120 de ani când a murit. Sfântul Antonie cel Mare a avut 105 ani, iar un monah, un nevoitor rus (care fugise de la Valaam când a fost bombardat în timpul războiului şi a întemeiat Noul Valaam în Finlanda), avea 110 ani şi zicea că Dumnezeu l-a uitat. Siluan moare la 72 de ani, relativ tânăr. La genul de om care era, la bărbatul puternic care era, ar mai fi putut trăi vreo 20 de ani cel puţin. Dar cred că, săvârşindu-şi călătoria sau gestaţia, poate că a mai rămas în lumea aceasta ori ca să se desăvârşească, ori până a putut lumea să-i primească mărturia. Lumea, respectiv Părintele Sofronie, care pare să fie singurul din preajma Sfântului Siluan căruia a putut să-i încredinţeze scrierile lui. Sunt scrieri simple, aşa cum ştiţi din cartea: „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, cuvinte simple, dar adânc teologice, aşa încât troparul care i s-a compus lui Siluan la proslăvirea lui îl numeşte „de Dumnezeu cuvântătoriu teolog”, dar şi „cel mai duios între cuvântătorii de Dumnezeu” (în greacă „cel mai dulce între cuvântătorii de Dumnezeu”).

preluat de aici

« Older entries