Gand pentru azi


Sa cerem si noi Domnului fapta Sfantului Vasile, mintea Sfantului Grigorie si gura Sfantului Ioan Gura de Aur!

Anunțuri

Maica Siluana- despre folosul durerii


Ei, ei, Copile drag,

Aici e marea rană a păcatului: identificarea noastră ca subiect cu tiparele existenței robite fricii și comportamentelor defensive și reactive.
Da, ai trăit multă durere de când suntem împreună. Dar fără această durere erai o mică mortăciune plină de răni dureroase. Oare de ce să preferăm durerile care nu duc nicăieri? Din obișnuință? Din lene? Din plăcere? Din toate astea și mai multe decât acestea… Și știi, asta e chiar oferta vrăjmașului: dacă vrei să scapi de chinul de a fi „nimeni”, ”nimic”, n-ai de ales decât să fii „rău” sau victimă a „răului”. Doar că, sărmanul vrăjmaș nu are nici o șansă când renunțăm la a ne război noi cu el și-l dam pe Mâna lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni!

Te îmbrățișez cu drag și rugăciune,
Maica Siluana

citeste aici tot mesajul

Gand pentru azi


Si azi sa iti amintesti, omule, sa il iubesti pe aproapele tau. Sa iti amintesti ca esti strain pe lumea asta, ca patria ta este in Ceruri, ca Domnul cel Bun te asteapta, si ca Lui ai sa ii dai socoteala pentru tot, si nu oamenilor. Sa iti amintesti si azi sa binecuvintezi, om drag, sa ierti si sa te rogi. Dumnezeu este pretutindeni cu tine si El duce toate luptele tale.

De ce ii uraste lumea pe crestini?


Extremistii hindusi ofera recompense in bani, mancare si alcool grupurilor care se angajeaza sa ucida crestini sau sa distruga locuintele acestora din statul indian Orissa. Pretul vehiculat pentru uciderea unui preot crestin este de 250 de dolari americani. Aproximativ 67 de crestini au murit numai in ultimele trei luni, in urma agresiunilor puse la cale de grupurile hinduse. Acest conflict este unul calculat, desfasurat dupa un plan care urmareste alungarea crestinismului din districtul Kandhamal, pentru fondarea Statului Hindus. Numarul crestinilor din intregul stat abia atinge procentul de 2%.” (Stire din data de 19 noiembrie 2008.)

De ce ii uraste lumea pe crestini ?

De ce lumea i-a urat intotdeauna pe crestini? Un raspuns rapid poate fi: „Nu stiu de ce ii uraste lumea pe aceia care se straduiesc sa fie curati trupeste si sufleteste, ingrijindu-se atat de tot omul de langa ei, indiferent de datele lui personale, cat si de natura inconjuratoare, care li s-a dat in grija, spre pastrare.”

Ce este lumea ?! Lumea este faptura iubita a lui Dumnezeu, dupa cum citim: „Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).

Insa, dupa caderea in pacat a lui Adam, lumea a ajuns arena si loc de lupta, unde omul se afla pe sine neincetat ispitit si luptat de duhurile cele viclene ale diavolului. Diavolul s-a folosit de lume (de materie) inca de la inceput in a-l face pe om sa uite de rai, adica de locul de unde a fost alungat, spre a-l lega cat mai strans de materie, de aceasta lume trecatoare. Ajungand rob trupului si lucrurilor materiale din jurul sau, omul nu se mai poate gandi usor la suflet, la pacate, la pocainta si la dorul dupa Creatorul Sau.

Pana la Hristos, lumea s-a aflat sub puterea diavolului (a pacatului), insa prin Jertfa Sa de pe Cruce, Hristos a biruit puterea aceluia, aducand harul si mantuirea din robia pacatului. „Acum este judecata acestei lumi, acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” (Ioan 12, 31). Odata cu venirea lui Hristos, vedem ca lupta dintre crestini si „lume”, vazuta ca slujitoare poftelor trupului, devine si mai acerba, timpul de atac al vrajmasului scurtandu-se.

Cu toate acestea, ce rau au facut crestinii in lume ?!

Raul este unanim considerat drept distrugere, stricaciune si afectare a integritatii omului sau naturii inconjuratoare. Deci, ce rau au facut crestinii fata de trupul si sufletul oamenilor de langa ei, dar si fata de lumea naturala in care traiesc ?!

Crestinii nu fac nimic rau oamenilor si lumii in care traiesc ! Cat despre pacatele crestinilor, de care atat de greu se poate scapa in mod deplin, ele fac parte din comportamentul necrestinilor, iar aceia nu au nici un drept sa acuze pe crestini de pacatele facute, atata timp cat ei traiesc incontinuu in acelea.

Prin urmare, acuzarea crestinilor si masurile luate impotriva lor sunt lucrarea evidenta a diavolului, care lucreaza prin cei care nu cred in el si care traiesc trupeste, necrezand in viata cea vesnica si nici in Dumnezeul cel Personal al crestinilor.

Lumea uraste pe cei care ii arata pacatele !

Intotdeauna au existat oameni prin care a vorbit Dumnezeu: prooroci, profeti, apostoli, sfinti, mucenici, cuviosi, iar spre sfarsit, crestinii de astazi. De asemenea, intotdeauna lumea i-a urat pe acestia, ca pe niste raufacatori. „Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului” (Evrei 11, 38).

„Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).

Dupa ce ajung sa-L cunoasca pe Hristos si sa-I urmeze Lui, crestinii nu mai sunt „din lume”, adica prin vietuirea lor inalta ei nu mai traiesc pentru trup si pentru lume, ci traiesc in aceasta ca si cum ar fi dintr-alta lume, ca si cum ar asteapta plecarea din aceasta, spre a ajunge acasa, in adevarata lume, adica in Imparatia lui Hristos, despre care El spune: „Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Dar de ce L-a urat lumea pe Mantuitorul Iisus Hristos? La aceasta ne raspunde El Insusi, zicand: „Pe Mine Ma uraste lumea, pentru ca eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele” (Ioan 7, 7). Incep sa imi dau seama ca lumea uraste pe acela care ii vede si ii spune pe fata greselile, caderile si pacatele.

Profetii si proorocii din Vechiul Testament au fost urati in vremea lor chiar si de catre oamenii de la Templu, care nu suportau sa li se spuna in fata pacatele si caderile. Prin ei vorbea lumii tot Cuvantului lui Dumnezeu, dupa cum citim: „Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul” (Evrei 1, 1-2). Dupa cum lumea i-a urat pe prooroci, tot asa ea L-a urat si pe Hristos… tot asa ii va ura si pe crestini, pana la sfarsit.

Cand vezi si taci, esti rabdat cu usurinta, cand incepi insa a spune caderea celui rau, atunci ai toate sansele de a fi urat si redus la tacere. Ba mai mult, chiar daca nu spun nimic, chiar daca nu acuza verbal, prin insasi vietuirea lor curata, crestinii mustra fara cuvinte pe aceia care traiesc in poftele trupului si in tot soiul de patimi lumesti.

Lumea uraste pe cei care nu i se supun intru totul !

In imperiul roman, crestinii au avut de indurat nenumarate persecutii pentru credinta lor. Nu greseau administratiei, nu se revoltau pe legile fiscale, nu stricau linistea oraselor si a satelor, nu erau violenti sau vicleni, ci doar nu se inchinau imparatului sau zeilor alesi de el. Numai pentru aceasta cauza ei au fost dati mortii.

Astazi, din ce in ce mai mult, crestinismul este aratat cu degetul, ca fiind impotriva ordinii „naturale” a lucrurilor, impotriva dezvoltarii unei societati moderne si a unei stari sociale mai inalte. Si astazi, ca si in vremea imperiului roman, crestinii se supun stapanitorilor, nu se revolta si nu fac uz de violenta, nu instiga la ura si la ura, ci numai isi vad de viata lor, luptand cu pacatele si cautand Imparatia. Crestinii nu sunt insa consumatori impatimiti ai produselor pe care lumea le ridica pe piedestaluri poleite si luminate, iar pentru aceasta, lumea ii uraste.

Pe zi ce trece, un nou „imperiu” ia nastere in lumea noastra. Acesta va fi insa cel mai mare, cel mai intins si cel mai puternic imperiu din toate timpurile, caci va fi unul mondial. Crestinii vorbesc despre Imparatia lui Dumnezeu, iar lumea vorbeste despre „imparatia” ei; urmarea este fireasca, intre crestini si lume se naste o tensiune veche.

New-age se doreste a fi o „era noua”, dezbracata de toate cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, cuvinte care acuza pacatele si caderile lumii. Lumea actuala uraste pe cei care nu sunt consumatorii produselor ei (mass-media, alimente, haine, tehnica), caci ea traieste pe seama lor. Iar cei dintai care se lupta spre a nu ajunge dependenti de lume sunt tocmai crestinii.

Persecutiile duse impotriva crestinilor din Imperiul Roman sunt mai actuale ca oricand, insa astazi ele sunt atat de bine ascunse sub tehnici fine de manipulare, sub legi si constitutii atent intocmite, incat omul se crede liber. Oare de ce nu-si da nimeni seama ca „Drepturile omului” nu au cum sa sa aduca in lume „pacea” si „egalitatea”, atat de dorite.

Cine are urechi de auzit, sa auda !

„Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara” (Matei 11, 28-30). „Intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea, dar indrazniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Teodor Danalache

articol preluat de aici

Pocainta si nevointa gresita- Pr. Rafail Noica


Gand pentru azi


Pocainta are accent pe Dumnezeu, nu pe pacat sau pe diavol.
Fie ca eu sa am credinta ca planul lui Dumnezeu pentru mine este mai bun decat orice as proiecta eu.

Gand pentru azi


Dragul meu cititor, vreau doar sa iti spun ca Dumnezeu te cunoaste, ne cunoaste bine de tot, pana in adanc. Stie totul despre noi. Si vreau sa iti spun ca Dumnezeu e de partea ta mereu, a mea, a fiecaruia dintre noi. Nu ma intreba mai mult. Atat stiu, si stiu sigur.

Terapie prin imagini si muzica


Bicicleta galbena


Andrei nu avea decat o singura dorinta, aceea de a primi o bicicleta galbena cu multe accesorii pe care o vazuse intr-o vitrina din oras. Nu mai putea sa si-o scoata din minte. Vedea acea bicicleta si in vis, si in cacao de dimineata, si in portretul lui Stefan cel Mare zugravit in manual. Dar mama lui Andrei avea atatea altele de achitat si cheltuielile cresteau zi de zi. Cu siguranta nu ar fi putut cumpara o bicicleta atat de scumpa ca aceea pe care o visa el.
Andrei stia greutatile mamei sale si, de aceea, se hotari sa-i ceara bicicleta ca dar de Craciun direct lui Dumnezeu. In fiecare seara, Andrei adauga la rugaciunea sa urmatoarele cuvinte: „Adu-ti aminte sa-mi dai bicicleta cea galbena de Craciun. Amin.” In fiecare seara, mama il auzea pe Andrei cum se ruga pentru a primi bicicleta cea galbena si in fiecare seara clatina cu tristete din cap. Mama stia ca pentru Andrei Craciunul va fi o zi cu multa durere. Bicicleta avea sa lipseasca, iar copilul avea sa fie dezamagit. Sosi si Craciunul si, fireste, Andrei nu primi nicio bicicleta. Seara, copilul ingenunchie ca de obicei langa patut pentru a-si spune rugaciunile.
Andrei- ii spuse cu blandete mama- cred ca trebuie sa fii nemultumit pentru faptul ca nu ai primit bicicleta ca dar de Craciun. Sper insa ca nu esti suparat pe Dumnezeu pentru ca nu a raspuns la rugaciunile tale.
Andrei isi privi mamica.
-Ah, nu, mamico. Nu sunt suparat pe Dumnezeu. El a raspuns la rugaciunile mele, spunandu-mi „nu”.

gasita in carticica „Pilde si povestiri pentru copii”

Taina iubirii- Pr. Arsenie Papacioc


Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovati noi că nu stim să iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta – asta ni se cere!
0 institutie, ca si un neam, trăiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe cruce fără să cedeze. 0 iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. Niciodată nu vom trăi fără probleme si fără săbii îndreptate împotriva noastră! Nu vedeti învătătura crestină? „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie… Dusmanii omului sunt casnicii lui.” Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tău, iar aceste suferinte te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreste.
Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumne- zeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când lisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pe- deapsă în sine, canonul înseamnă putinta revenirii, a întoarcerii la bine.
Se constată că nu vine lumea la biserică. Dar nu trebuie să fie o preocupare în sine, să se facă atâta caz. Pentru că aceste lucruri slăbesc forta per- sonală a fiecăruia, semănând confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: „Ce, numai eu fac? Văd că toti fac!” Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezol- varea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar vă rog, să fie o mai mare dorintă de iubire adevă- rată! Nu o iubire înregistrată si difuzată ca atare de oameni: „Auzi, domnule, că trebuie să iubim!” Nu! Trebuie să simti nevoia să iubesti.
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greseală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Il rabdă Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu si să te încununezi!
Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligatie, pentru că de- venim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne tine că suntem noi foarte vrednici. Ne tine că este foarte milostiv El, si de aici vine si toată mila noastră.
Bunăoară, dacă se găseste cineva în situatia să dusmănească pe cineva, se găseste în situatia să-l judece, pentru că este într-adevăr incorect si nu se asează deloc. Deci, îti este incomod si tie si celorlalti. Dar dacă ar zice omul asa, ar sta de vorbă cu Dumnezeu: „Măi dragă, Eu îl iubesc si pe acela asa cum e. Dă-te de partea Mea, ca să-l iubesti si tu. Eu îl iubesc asa cum este. Căci de aceea îl tin în viată. Dă-te de partea Mea si lasă, nu-l mai dusmăni; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu câte greseli faci si ti le trec cu vederea?” Acest dialog intim, cu smerenie să se facă, si tu esti asigurat. Si răsare cu orice chip iubirea, fără de care nu se poate face nimic, chiar dacă ai da muntii la o parte; chiar dacă ti-ai sfâsia trupul să ardă pentru Hristos. Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepti pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să stii să-i faci o mângâiere, să-i descretesti fruntea. La săraci poti să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieste-l!”, dacă nu poti să-i dai, că esti în tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu su- ferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebati la Judecata de apoi este: „De ce nu am dat mai multă atentie semenilor nostri?”
Există poruncă în învătătura crestină: să se respecte toată făptura, cu atât mai mult fiinta o- menească, care are „chip” si „asemănare”. Si firea pervertită, bineînteles, te îndeamnă să tii cont numai de al tău, si foarte greu te rupi si pentru celălalt. Si tocmai asta e porunca: să te rupi. Eu v-am spus uneori; dacă nu, spun acum: Era într-o situatie, parcă era vis, dar tare a fost parcă real, asa… Murisem, si mă uitam, cum se spune, la moartea mea, căci sufletul nu moare. Mă uitam la mine în cosciug si când a ajuns cosciugul să intre în groapă am zis: „Ce bine este dacă lasi ceva din tine afară! Aceea te va ajuta si pe tine să trăiesti mereu”. Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahută zice: „Mila e toată Scriptura!”
A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată că tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii că acela pe care îl ajuti poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ti dea împărătia cerului si tu nu observi. Si, de regulă, oamenii caută bănutul cel mai mic.
Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lângă mântuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodată. Fac sobor la margine de drum si împart ce s-a căpătat, si zic: „Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru împărătia Ta!” Si are valoare. Mântuitorul, ca să ne încurajeze, a spus: însutit veti primi! Vrei să te îmbogătesti? Dă tot ce ai! Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacă ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel Milostiv, v-ati înspăimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: „Cât aur are arhiepis- copia?” Si i s-a răspuns: „Atâtea litre de aur!” „Dati-i la săraci!” Când au auzit, economii ăia au zis că îi sărăceste. Si a venit înapoi însutit fată de cât a dat. Iar dădea, iar venea însutit. Economii cârteau mereu! Vezi, nu observă omul când primeste, dar observă când dă. Dar venea însutit cu precizie! Este cuvânt din Scriptură. Eu nu am dreptul să-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-vă cu autoritatea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Tainele Bisericii s-au făcut pe temeiul cuvintelor din Scriptură. „Ce dezlegati voi, dezleg si Eu”. Asa a luat nastere Taina Pocăintei.
A venit o doamnă la arhiepiscopie să dea o donatie. Si a întrebat-o Sfântul Ioan: „Cât doriti să dati, doamnă?” „Atât!” Sfântul Ioan se astepta să primească însutit, iar cât dădea doamna asta nu era însutit. Si a întrebat-o: „Atât ai vrut cu adevărat să dai?” „Nu! Am vrut să dau atâta, dar când am scris suma, o mână nevăzută a sters si a scris cât dau eu acum”.
Ce se întâmplase? Economii nu au dat la săraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: „Uite cine sărăceste arhiepiscopia!” Si s-a ajuns să dea câte o corabie cu aur, si veneau o sută înapoi; si s-a umplut Marea Mediterană cu corăbii pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: „Să vedem, Ioane, cine este mai milostiv: tu sau Eu?” S-a verificat cu ape, cu corăbii si cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obisnuiti-vă să nu trăiti numai voi, ci să trăiti în toti care sunt cu voi.
Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: „Să vă iubiti unul pe altul.” Vedeti, cu orice chip trebuie să fim controlati, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti chiar să iubesti pe toti. Bine, asta se întelege. Dar, cu nici un chip să nu urâti! Dacă nu urăsti, nu mai esti în apă, esti pe scară, pe prima treaptă. Dar esti pe uscat! Si sigur că treptele merg până la treapta dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăsti. Deci este un început doar. Ce se numeste scară: „Două lemne hodo-lemne si un brat de ălea măruntele!” Adică, dacă esti pe prima treaptă esti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creân- du-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindu-ne să iubim, ne-a dat si putinta să iubim. Si atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar asa pe ultima treaptă? Ia să păsesc mai sus!” Se întâmplă de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care te odihneste si te sileste la a treia treaptă. Si tot asa, si tot asa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârsirii.
Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: „Să vă iubiti” – vorbeste la superlativ si termină. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputintele noastre si cu frecusul, lipsa de educatie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă asez pe prima treaptă si nu-l urăsc. Si mă tin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te tii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncâ. Nu mai avem voie să comentăm, decât, cu orice chip, să stabilim re- latii măcar la „Bună ziua”, sau să nu urăsti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte po- runci crestine, dacă n-avem relatie cu cineva. Frătiile voastre trebuie să stiti că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un dusmănel, care stă cocotat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu dusmănelul ăla. Că nu există relatie între rău si bine. Mântuitorul zice: „Să-mi dai toată viata, toată fiinta ta!” Dracul zice: „Mie să-mi dai numai un deget!” Că prin asta el te stăpâneste cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.
De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul. E o greseală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!” Lui îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simti că într-un fel te munceste fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te la Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!” Că vă este la îndemână o rugă- ciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări, sau al unei mâhniri, este numai si numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din pru- dentă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bine- înteles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viata duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simti că ai mândrie. Insă smerenia nu se prea simte! Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totusi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relatie caldă cu lumea.
Dacă rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui – e un câstig. Dar e un câstig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubesti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poti să-l iubesti pe vrăjmas de prima oară, dar asează-te pe pozitia să nu-l urăsti. Si dacă te găseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmas, cu harul lui Dumnezeu.
Să stiti că e foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: „Ah, ce i-as face!” Dragă, cele zece porunci nu trebuie învătate ca la scoală: „Dacii si romanii”, si începi să spui istoria dacilor si a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poti să te prezinti la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se a- nalizează de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că esti scutit total, că o împrejurare s-a creat si tu nu ai împlinit porunca.
Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie să te spovedesti că ai muncit, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Si există o altă poruncă care spune: „Cine posteste sâmbăta sau Duminica este certat de Biserică”. Si atunci ce faci ca să nu postesti Duminica? N-am mâncare făcută – fac mân- care. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea să nu postesti Duminica.
Doi insi sau hotărât să se ducâ la Ierusalim. Se mergea pe jos în conditii grele, nu erau mijloace de transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toti bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: „Eu nu mai merg la Ierusalim căci nu pot să părăsesc pe cei bolnavi” „Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?” Si a plecat celălalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, că era vorba de Inviere.
Pelerinul, ajuns la biserică, a pătruns cu mare greutate prin prima usă de la biserică, si-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre două fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a îngrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de vârf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te duci din traditie? Te duci că ai posibilităti? Te duci că ai timp, sau că ai avut bani? Dacă tu ai lăsat vreo dusmănie în urma ta? Porunca iubirii e o poruncă mare, de aceea insistâ Mântuitorul. Deci e o între- bare justificată; să ne-o punem toti: „Iubesc sau nu iubesc?”, că e poruncă, dragă! Să nu credeti că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Si noi avem bogătia că suntem crestini. Si atunci sigur nu o să urmăm pe cutare Tutankamon, sau pe Buda. Noi urmăm pe Hristos. Băgati de seamă, iubirea e criteriu de judecată! Evanghelia care se citeste la Duminica Judecătii de apoi este aceasta: „Am fost bolnav, si nu m-ati în- grijit. Am fost însetat, si nu mi-ati dat să beau. Am fost flămând, si nu m-ati săturat”. Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce. Vorbeste numai de iubire. De ce ai urât? Dovadă că tu nu ai iubit, nici măcar nu l-ai respectat, că-i fiintă omenească. L-ai urât. Că nu-l mai recunosti ca fiintă omenească, din mo- mentul din care îl urăsti. Si atunci ne osândim cu asta. Vorbesti de rău cu atâta usurintâ si cu atâta motivare intimă. Si chiar dacă esti întrebat, răspunzi:
„Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merită”. Ei bine, vă spun, e un păcat foarte mare. Nu numai că nu-l iubesti, dar îl dusmănesti, îl urăsti. Atunci tu ai făcut crimă, nu dragoste.
Dacă pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum să stie că tu îl pomenesti. Tu esti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, si tu, constient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dum- nezeu: te numesti un mântuitor cândva si undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea.
Chiar Traian, care a fost un păgân, a avut o fiică, Drosida, care a ajuns Sfânta Mucenită Drosida. S-a botezat singură, drăgălasa. Impăratului Traian i se dusese vestea, si a rămas vorba: „Bun ca Traian”.
Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât să fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, văzând atâtea lucruri făcute de Traian si că a avut un nume asa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca să-l ierte. Sfântul Grigorie a trăit în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte pe Traian. Deci, a intrat într-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:
„Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni”. Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieste si i-a dat putinta lui Traian să fie si el în împărătia mântuitilor.
Tu, dacă pomenesti pe cineva, trăiesti cu toată lumea, cu fratii tăi de credintă. Si sunt obligati fată de cel care îi ajută la mântuire într-o formă anonimă, dar stie Dumnezeu.
Mai departe, după rugăciune, tine relatia cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi esti dusman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.
Dragă, eu am sustinut un adevăr. Frătia ta ai fost în situatia să fii în afară de adevăr. Că te-a lezat punctul meu de vedere, al adevărului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevărul. Acesta, să zicem că este un motiv material care a stricat relatia.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: „să iubesti” este si pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există si rai si iad. S-a dat putinta fiecăruia să nu se ducă în iad si totusi s-au dus si în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că si pe cei din iad îi iubeste Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi tine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îsi dau seama că îi iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta îi chinuie. „Uite, ne iubeste si acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a facut Hristos să-i scape pe oameni de iad?
Uite, dialogam în ce priveste mântuirea. De ce mergi pe o cărăruie oarecare si nu mergi pe soseaua bătută, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu părăsesti soseaua pentru sângerările rănilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, că harul nu vine decât pe soseaua asta, nu vine pe toate cărările. Insă nu trebuie sâ schimbăm discutia, că avem de-a face cu oameni îndărătnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rău. Câinele nu stie că esti prieten cu stăpânul, si latră la tine. Dar tu nu tii cont că latră câinele, tu îl iubesti pe stăpânul lui si te duci la el.
Solutia este să-i zâmbesc, să-l pomenesc si să nu-l urăsc, asa cum este. Eu îmi doresc foarte mult să-mi păstrez această sfântă libertate, această curătire a inimii, că Hristos nu vine în inima ta dacă este un dusman acolo. Nu vă mai preocupati cu: „Uite, eu i-am zâmbit si el mi-a rânjit”. Dacă esti pe linia adevărului poti să fii foarte sigur: „Doamne, eu sunt de vină, că e fratele meu!” Asa.

preluat de aici

« Older entries