Parintele Savatie Bastovoi- Despre prietenie


Am socotit ca este de mare actualitate si necesitate discutia despre prietenie purtata nu oricum, ci cu tinerii credinciosi, cu cei care voiesc sa aiba o prietenie in Hristos, o relatie frumoasa cu toata lumea. Apostolul Pavel ne spune: „Pe cat se poate, traiti in buna pace cu toata lumea.” Desigur, ar spune cineva, dar a trai in buna pace cu cineva inca nu inseamna a avea o prietenie. Dar de ce nu? Oare este putin lucru a trai cu cineva in pace, oare este prietenia ceva mai mult decat pacea si, daca da, ce ar putea fi acel ceva mai mult? Spun asta, pentru ca vin oamenii la spovedanie si vezi cat de greu le este sa-si pastreze pacea nu doar cu toata lumea, ci cu parintii si fratii lor trupesti cu care locuiesc in aceeasi casa si mananca la aceeasi masa. Dar asta se intampla pentru ca si noi cadem prada cliseelor moderne despre prietenie si nu incercam o prietenie adevarata, o prietenie care nu cere, ci ofera, o prietenie pe care ne-a adus-o Hristos si pe care au cultivat-o si ne-au transmis-o Sfintii Parinti ai Bisericii noastre.

Mai intai, trebuie sa luptam cu puseurile exclusiviste pe care le avem in noi. Prietenia nu este relatia privilegiata, deosebita pe care o avem cu cineva in comparatie cu alti oameni. Prietenia este o stare de spirit, o treapta si o masura duhovniceasca. Iubesc pe cineva nu pentru ca el este mai bun decat altii, ci pentru ca vad in el virtutile care imi descopera mai deslusit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Il iubesc. Prietenia nu trebuie sa fie rezultatul unei selectii, adica nu dobandim un prieten excluzand neprietenii, pentru ca aceasta este judecata omeneasca si nu este lipsita de riscuri.

Hristos ne-a numit prieteni si frati nu pentru ca noi am fi dat dovada de vreo vrednicie speciala, ci pentru ca inima Lui dumnezeiasca este plina de iubire. „Iata- se spunea despre Hristos-, prietenul vamesilor si al pacatosilor!” si El Insusi a azis: „Nu am venit pentru cei drepti, ci pentru cei pcatosi; nu cei sanatosi au nevoie de Doctor, ci cei bolnavi.” Sa mai spunem ca Hristos l-a numit prieten pana si pe Iuda si nu oricand, ci chiar in momentul cand ii dadea sarutarea mincinoasa, sarutarea tradarii in Gradina Ghetsimanii: „Prietene, cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?”

La avva Ahila egipteanul au venit odata doi batrani si i-au cerut sa le dea ceva ca amintire, dar Parintele le-a zis ca n-are timp de ei. In aceeasi zi a venit si un frate, care avea nume rau, si auzind Parintele, indata a iesit si, glumind cu el, a impletit o funie si i-a dat-o fratelui de blagoslovenie. Atunci batranii care venisera intai, luandu-l deoparte, l-au intrebat: „De ce, Parinte, noua nu ne-ai dat nimic, dar acestuia, care are nume rau, i-ai impletit funie si l-ai binecuvantat?” Parintele le-a raspuns: „Nu v-am dat voua, fiindca stiam ca nu va suparati, dar acestui frate nu puteam sa nu-i dau, caci altfel s-ar fi mahnit si ar fi zis: iata, Parintele, din cauza pacatelor mele, nu vrea sa ma binecuvinteze; si n-am voit sa creada ca-l judec intru ceva.”

Asadar, prietenia este o stare si o masura duhovniceasca, este capacitatea omului de a privi lumea cu ochii lui Hristos. De aceea, unul din Parintii Egipteni spunea: „Cel ce nu primeste pe oricine ca pe fratele sau, ci face deosebire intre oameni, acela nu este desavarsit.” Desigur, nu suntem obligati sa rabdam tovarasia unor oameni stricati, cu obiceiuri rele, care ne abat de la calea noastra, dupa cum si Apostolul Pavel ne avertizeaza: „Tovarasiile rele strica obiceiurile bune.” Este de preferat sa ne inconjuram de oameni virtuosi, pentru a deveni ca ei, stiind ca , precum zice proorocul David, „cu cel cuvios, cuvios vei fi si cu cel indaratnic te vei indaratnici”. Insa aceasta instrainare, atunci cand se face, nu trebuie sa se faca cu orgoliu, nesocotind si judecand pe altii, ci cu atitudinea omului care nu poate duce o sarcina. Evit anumiti oameni nu pentru ca ei sunt mai rai decat mine, ci pentru ca eu nu sunt destu de bun pentru a avea folos de pe urma convietuirii cu ei. Cu alte cuvinte, sa traim ca si cum oamenii rai nu ar exista, fara sa-i judecam.

Sfantul Vasile cel Mare, in regulile sale monahale, condamna orice prietenie care ne face sa punem pe cineva intr-o stare privilegiata fata de alti oameni, considerand ca aceasta nu poate fi decat o lucrare a sangelui care demonstreaza lipsa de iubire adevarata. Pentru Sfantul Vasile este de preferat ca incepatorul sa nu-si faca prieteni, adica sa nu-si arate afectiunea pe care o are fata de cineva, daca prin atasarea sa de anumite persoane ajunge sa le nesocoteasca pe altele, fapt care se intampla de multe ori. In conecptia acestui mare sfant si dascal al Bisericii, lucrarea principala a monahului, si a oricarui crestin, este aceea de a ajunge sa iubeasca pe toti oamenii la fel, fara sa faca deosebire intre ei, caci in aceasta se arata si adancimea smereniei si inaltimea dragostei. Iar aceasta nu face decat sa puna intr-o lumina mai deslusita cuvintele Mantuitorului: „Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce rasplata veti avea? Oare nu fac asa si paganii? Dar daca iubiti pe cei ce va urasc pe voi, intru aceasta aratati ca sunteti fii ai lui Dumnezeu, Care rasare soarele si aduce ploaia atat peste cei buni, cat si peste cei rai.”

Sigur ca aceasta este o stare superioara, avansata, un ideal la care nu se ajunge prea usor. Suntem obisnuiti sa vorbim despre lucruri mai accesibile, mai comode, care nu ne creeaza disconfortul de a ne simti calcatori ai poruncilor lui Hristos. Cu toate acestea, porunca iubirii vrajmasilor este o porunca, un imperativ care traverseaza intreg Noul Testament, intreaga Evanghelie. Dumnezeu S-a intrupat, a patimit de la oamenii rai, a murit si a inviat. Asadar, de vreme ce Hristos a inviat, de vreme ce raul nu mai este atotputernic, nu mai putem lua in seama rautatea oamenilor, nu ne mai putem cobori pana la slabiciunea de a considera raul ca fiind ceva. Iubirea vrajmasilor nu este altceva decat marturisirea credintei in invierea lui Hristos, in biruinta binelui asupra raului. Iata de ce nimeni din cei care nu depasesc ura din ei nu va intra in Imparatia  cerurilor, nu va putea avea parte cu Hristos.
Asadar, de la bun inceput trebuie sa retinem ca o prietenie nu se alimenteaza atat din virtutile si bunatatea celui pe care ni-l dorim prieten, cat din lucrarea noastra launtrica. Niciodata prietenia nu se strica de la cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru ca acesta gaseste tot felul de pricini, de nemultumiri si provoaca ruptura prin insusi zbuciumul mintii sale chinuite de patimi. Omul virtuos rabda sa convietuiasca si sa faca ascultare si de cei mai razvratiti si mai nesuferiti oameni, asa cum vedem din cazul lui Lot, de exemplu, care a trait o multime de ani in Sodoma, sau al dreptului Iosif, care a trait atatia ani sub ascultarea Faraonului, bineplacand aceluia. Pe cand un om slab cu sufletul si neiubitor de virtute nu rabda sa convietuiasca nici cu sfintii, ca sa nu mai vorbim de Iuda, care I-a gasit neajunsuri si L-a gasit vrednic de a fi nesocotit chiar si pe Hristos. De aceea, ava Iosif egipteanul, al carui cuvant despre prietenie este adus de catre Sfantul Ioan Casian in Convorbirile sale duhovnicesti, zice ca o prietenie poate avea trainicie numai daca se leaga intre persoane cu aceleasi aspiratii si de aceeasi masura duhovniceasca, altminteri relatia dintre ei este periclitata de neajunsurile celui mai slab, care gaseste intotdeauna pricini de tulburare si de nemultumire. Prin urmare, daca o prietenie se strica, se strica de fiecare data numai si numai din cauza slabiciunii si a neputintei noastre, caci daca am avea o statura si o atitudine duhovniceasca, am sti sa iertam si sa o luam de fiecare data de la capat.
Un alt lucru vrednic de tinut minte este acela ca in puterea noastra sta sa oferim prietenia, dar niciodata sa o cerem de la altii. Zic asta pentru ca, de regula, ajungem sa ne consideram prietenii ca pe o proprietate si un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie sa intretina relatii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru ca aceasta se interpreteaza ca o tradare. Cerem socoteala prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocand motive de genul: „Vreau sa clarificam relatia dintre noi”, sau „intre prieteni nu trebuie sa existe secrete” si asa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertati si restrictii potrivit cu firea si educatia pe care o avem. Astfel de prietenii se strica de indata ce „regulile”, conventiile sau asa-zisele „principii” sunt incalcate. In acest fel si traficantii de droguri, si talharii leaga prietenii. Totusi intelegem ca prietenia este ceva mai mult.
Prietenia este deschiderea sufleteasca pe care o avem catre toata lumea, izvorata din dragostea poruncita de Hristos. In acest sens, crestinul este prieten cu toti si cu nimeni. Cu toti, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe cineva, si cu nimeni, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe cineva, si cu nimeni, pentru ca nu poate sa prefere pe cineva. Sfantul Arsenie cel Mare spunea: „iubeste pe toti si fugi de toti”. Aceasta vedere este cu putinta la cei care au toata puterea sufletului indreptata spre Hristos, pentru Care orice om este plinatatea umanitatii si trebuie privit dupa cum indeamna si Apostolul Pavel, „cel pentru care a murit Hristos”.
Atunci cand suntem ispititi sa judecam pe cineva, sa-l dispretuim, trebuie sa ne amintim cine este cel din fata noastra. Si cine este? Este „sluga Altuia”, zice Apostolul Pavel, pentru care s-a platit cu pretul sangelui lui Hristos. Asadar, cand dispretuim pe cineva, sa ne intrebam care este parerea lui Hristos despre acest om. Hristos si-a varsat sangele pentru el, dar ce am facut eu pentru acest om caruia ii pretind sa-mi fie fidel, sa nu ma vorbeasca de rau si asa mai departe? Ce am facut eu pentru el? I-am dat bani, l-am ajutat la nevoie, i-am luat apararea? Oare acestea sunt lucruri in schimbul carora pot pretinde devotamentul cuiva? Oare inseamna acestea ceva pe langa sangele lui Hristos? Si oare noi, care Il tradam in tot ceasul pe Mantuitorul lumii, putem cere socoteala celor ce gresesc fata de noi? Daca ne aducem aminte la timp de aceste lucruri, nu putem pastra supararea prea multa vreme.
Sfintii se purtau cu toti oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune ca nu a deschis usa propriei mame si nu a mijlocit pentru fiul surorii sale atunci cand acela a fost acuzat pe nedrept. Sfintii nu faceau discriminari de niciun fel si se fereau sa-si arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare ca, venind la el soli din partea avei Teofil, arhiepiscopul, si intrebandu-l daca il poate primi, Cuviosul a raspuns: „Ziceti-i ca daca deschid lui Teofil, va trebui sa deschid la toata lumea si daca deschid la toata lumea, va trebui sa plec din aceste locuri. Asa ca, sa socoteasca singur daca sa vina sau nu”. Si ava Teofil a hotarat sa nu mai mearga la sfant, daca vizita sa il va alunga din localitate. Iata ca sfintii puneau pe arhiepiscop pe acelasi loc cu oricare alt om, socotind ca fata de toti suntem datori cu aceeasi dragoste si nu putem face deosebiri.
Sigur ca aceasta nu contrazice situatiile in care sfintii aveau ucenici sau prieteni de nevointe iubiti. Dar aceasta nu inseamna ca ii preferau pe acestia altora, ci ca vedeau in ei virtutile dumnezeiesti. Sfintii iubesc oamenii nu pentru frumusetea lor, nici pentru bogatie, nici pentru aferimea mintii, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtutile duhovnicesti, pentru ca in acestea se vede chipul lui Dumnezeu , iar sfintii iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu si-i indreapta spre dansul. Ca anume asa stau lucrurile vedem si din atitudinea Mantuitorului Insusi, care lauda pe ucenici atunci cand faceau fapte bune, dar ii mustra atunci cand actionau porniti din imboldurile sangelui. Asa l-a laudat pe Petru pentru marturisirea lui, dar l-a mustrat, comparandu-l cu diavolul, atunci cand Petru a incercat sa-Lopreasca de a merge la patima. La fel si pe evanghelistul Ioan, ucenicul iubit, Hristos l-a mustrat pentru ravna nepotrivita cu care acesta a vrut sa ceara foc din cer pentru a pedebsi pe locuitorii Samariei pentru faptul ca i-au refuzat Mantuitorului intrarea in cetate. Atunci Hristos i-a zis: „Oare ati uitat ai carui Duh sunteti fii?” Asadar, toata prietenia si toata unirea preferentiala a sfintilor se face in Hristos, se datoreaza lui Hristos si se indreapta catre Hristos ca un dor firesc dupa desavarsire.
Oamenii mai putin desavarsiti leaga prietenii doar pe baza intereselor si a cautarilor comune, ii unesc mai putin adancimile duhovnicesti. desigur, exista astfel de interese si cautari comune si in nevointa crestina. De exemplu, unii considera ca nevointa principala si mai folositoare postul, altii propovaduirea cuvantului, altii linistirea si retragerea, altii slujirea bolnavilor, si se alipesc grupurilor sau duhovnicilor care recomanda o cale sau alta. Desi aceasta pare o relatie duhovniceasca, totusi ea este intotdeauna unilateral orientata si chiar daca nu ajunge sa dezbine membrii grupului, intotdeauna ii separa pe acestia de restul lumii. Orice virtute nu este decat o parte din ceea ce trebuie indeplinit si deci insuficienta pentru a acoperi lucrarea lui Hristos care este o lucrare de indumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar si cei ce se unesc in privinta cultivarii anumitor virtuti, cum ar fi postul sau tacerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru ca nu pun inainte de toate lucrarea dragostei si a smereniei. Pentru ca, asa cum spune Sfantul Ioan Casian, daca cei cu totul trupesti strica prieteniile din cauza averilor si a invidiei, cei mai duhovnicesti se pot certa din cauza intelesurilor diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Asadar, doar prietenia izvorata din dragostea dumnezeiasca petrece neclintita de rabufnirile egoismului din noi.
Aceasta atitudine senina fata de toti oamenii este rodul unei indelungate lucrari launtrice, care se dobandeste prin taierea voii si prin dezlipirea de cele pamantesti si trecatoare. Toate neintelegerile apar din cauza ca, la un moment sat, cineva crede ca parerea lui sau alegerea lui este mai indreptatota decat a celuilalt. Virtutea ascultarii crestine, cultivata pana la culmile ei in monahismul ortodox, are ca scop aceasta golire de egoismul demonic, pentru a deschide mintea si inima catre nevoia si dorinta aproapelui. De aceea, si Apostolul Pavel, voind sa dea un dreptar de convietuire fericita, sfatuieste ca fiecare „sa nu caute ale sale, ci ale aproapelui.” In aceasta daruire se descopera taina iubirii si in acest sens a zis Hristos ca mai fericit este a da decat a primi. Cel care se daruieste pe sine aproapelui sau prin taierea voii primeste in schimb pe aproapele sau si binecuvantarea lui Dumnezeu, dupa cum Avraam, care a fost gata sa-si jertfeasca fiul, a primit inapoi si fiul, si binecuvantarea. Dragostea cere intotdeauna aceasta jertfa.
In Pustia Egiptului se nevoiau doi calugari, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodata, pentru ca in toate ascultau unul de celalalt. Odata, unul din ei a zis: „Frate, hai sa ne certam si noi macar o data, asa cum se cearta toata lumea.” „Dar cum?”- a intrebat celalalt. „Uite, punem o caramida in mijloc si eu zic ca e a mea si tu sa zici ca e a ta”. „Bine”- a zis fratele. Si au inceput sa mute caramida de la unul la altul. Dar de indata ce al doilea a zis: „E a mea!”, primul a zis: „Bine, daca e a ta, ia-o”. Si asa n-au mai reusit cei doi frati sa se certe.
Cel care este atent sa nu-si implineasca voia, ci sa caute la necesitatile, durerile si bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe sine si nu judeca faptele celorlalti, ceea ce este izvorul linistii si al pacii fericite. Parintii egiptni aveau convingerea ca, pana nu ramane omul singur cu Dumnezeu-adica sa nu se mai intereseze de faptele celorlalti-, nu poate avea liniste.
Omul smerit nu da sfaturi cu superioritate si nu face observatii usturatoare, care sunt cea dintai pricina a stricarii relatiilor dintre oameni. Sfintii Parinti ne recomanda sa dam sfaturi si sa ne expunem parerea fata de anumite lucruri numai in cazul in care suntem intrebati. Asa ne spune si Inteleptul Solomon: „Cel ce raspunde la vorba inainte de a fi ascultat este nebun si incurcat la minte” (Pilde 18, 13). Trebuie sa stim cui si ce fel de cuvant spunem, ca nu cumva, voind sa facem bine, sa ne complicam viata. „Cearta-l, adica povatuieste-l pe cel intelept si mai intelept va fi- zice acelasi Solomon- dar nu-l certa pe cel nebun, ca sa nu ti-l faci dusman.” Aceste reguli simple cu privire la ce si cand vorbim sunt chezasia unei relatii pasnice si durabile intre oameni, altminteri un cuvant spus la nelalocul lui poate strica prietenii indelungate. Inteleptul Sirah spunea ca e mai rau sa cada cineva de pe varful limbii decat de la o mare inaltime. In acest sens, uneori trebuie sa evitam sa zicem lucrurile care stim ca nu plac aproapelui nostru sau care ar putea sa-l raneasca, chiar si cu pretul de a fi nesinceri.
Odata a venit la mine o doamna si mi s-a plans ca sotul vrea sa divorteze de ea. Am intrebat-o de ce si mi-a zis ca i-a marturisit ca s-a indragostit de patronul ei musulman. „Dar ai avut ceva cu el?”- am intrebat-o. „Nu-zice- Doamne fereste, eu nu mi-am inselat niciodata sotul si nici nu am cunoscut alt barbat. A fost doar asa, la mine in gand, dar acum nici asta nu mai este.” „Si atunci de ce trebuia sa-i spui asta sotului- am intrebat-o, n-ai putut s-o spui duhovnicului si sa te rogi pana iti trecea?” „Am spus-o si duhovnicului, dar m-am gandit ca trebuie sa fiu sincera cu sotul meu.”
Am dat doar un exemplu cand sinceritatea nechibzuita poate strica o prietenie. Nu putem fi sinceri intotdeauna tocmai pentru ca suntem patimasi, suntem ispititi si de diavol. Atunci cand ne maniem, de exemplu, suntem foarte sinceri, credem toate cuvintele urate pe care le spunem. Suntem sinceri si cand suntem gelosi, invidiosi, nemutumiti si asa mai departe. Dar toate cuvintele pe care le rostim in astfel de stari nu ne reprezinta, desi sunt sincere, ci sunt manifestari ale patimii sau ale duhului necurat de care suntem ispititi. Astfel de iesiri, de „sinceritati” trebuie eviate pentru a pastra o relatie normala cu oamenii din jurul nostru. Aceasta inseamna a te nevoi pentru dragoste.
Pe de alta parte, nu este om fara de greseala si de aceea, asa cum dorim sa fim noi insine iertati, sa iertam si noi pe altii. Oamenii sunt diferiti, diferite sunt caracterele, educatia, varsta, starea sanatatii si preferintele lor. De acestea toate trebuie sa tinem cont in relatiile noastre cu oamenii.
A-ti cere iertare sau a ierta la timp este o arta si expresia marinimiei si a experientei de viata. Ceea ce nu pot pastra oamenii din cauza iutelii sau a ambitiilor personale se poate repara prin iertare, prin intelegerea profunda a simplei realitati ca toti suntem trecatori pe pamant, ca vine o clipa cand vom pleca din aceasta viata si toate gandurile si aspiratiile noastre nu vor mai fi. Vom merge inaintea Marelui Judecator, unde vom da seama pentru orice cuvant desert, de orice suparare desarta care ar fi putut fi anulata printr-o simpla intoarcere de gand. Cel care isi duce gandul catre sfarsitul sau si catre desertaciunea cautarilor si a ambitiilor omenesti rabda usor orice suparare, nu judeca si din aceasta cauza este un om „usor de purtat”, un om placut. Astfel de oameni sunt si nu sunt prieteni cu toata lumea, pentru ca nu-si mai apartin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca si Dumnezeu, ca si dragostea.

fragment preluat din cartea „A iubi inseamna a ierta”, Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma

Anunțuri

Acum, dacă m-ar întreba cineva ce este Dumnezeu, aş răspunde cu inima plină de bucurie: Copilul din mine! Acesta este Dumnezeu.


“Adevăr zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. (Matei 18, 3)

Idealul perfecţiunii nu ar trebui căutat în viitor, ci în trecut, prin revenirea la inocenţa copilăriei. Copilul din noi ne învaţă nevinovăţia şi ne aduce la acel stadiu de uimire, de stare harică necesară oricărui început, oricărei căutări.

Cine nu a fost copil? Cine nu îşi aduce aminte cu drag de anii frumoşi ai copilăriei? Ce pot vorbele să spună despre frumuseţea şi gingăşia unui înger, care este copilul. Există la copil o capacitate specială de a fuziona cu obiectul: îl percepe instantaneu şi din afara lui, fără să apeleze la analiză. De aceea, de multe ori, auzim aprecieri la adresa unui copil, de genul:”vorbeşte ca un om atât de mare la minte şi la inimă”. Ceea ce mintea înţelepţilor nu vede practică un suflet de copil în simplitatea lui.

Tudor Arghezi l-a căutat pe Dumnezeu toată viaţa lui. L-a găsit în ultimile clipe ale vieţii sale, când, stând întins pe pat, a exclamat: “(…) Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare şi jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe”.

La Orizont sau, dacă privim în sus, la Zenit, acolo e spaţiul absolutului, acolo este “locul de joacă” al lui Dumnezeu. Există un spaţiu al fiinţei, anii copilăriei, există un loc al sacrului, al credinţei, există un topos al copilului din noi. Un “acolo” al bucuriei inocente de copil, al sentimentului profund care cuprinde toate simţurile, copleşeşte sufletul şi face timpul să se oprească. Este un sentiment în care intră sublimarea, teama şi atracţia.

Există un “acolo” în lumina blândă a apusului, în lumina veselă a răsăritului, în constelaţia cerului senin, în albul miraculos al fulgilor de nea, în adevărul nemuririi, în frumuseţea şi farmecul florilor. În toate acestea există sentimente profunde ale bucuriei adevărate pe care divinitatea le încorporează în sufletul copilului spre încântarea şi înălţarea fiinţei umane.

Îmi aduc aminte, copil fiind, cum în seara din Ajunul Crăciunului ne aşezam toţi fraţii în jurul bradului, împodobit cu hârtie creponată de diferite culori, la lumina lămpii şi desfăceam pacheţele cu îmbrăcăminte, încălţăminte şi, uneori, cu dulciuri. Minunate erau şi serile în care făceam Steaua dintr-un ciur pe care lipeam icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, precum şi sorcova dintr-o vergea pe care lipeam cu puţină cocă fâşii de hârtie creponată.

Acum, dacă m-ar întreba cineva ce este Dumnezeu, aş răspunde cu inima plină de bucurie: Copilul din mine! Acesta este Dumnezeu.

Iată cheia secretului: cine posedă sinceritatea, inocenţa, umilinţa şi smerenia unui copil, acela e mare şi va primi împărăţia lui Dumnezeu.

Dragostea lui Dumnezeu, Lumina Betleemului, darurile magilor, cântarea îngerilor şi mărturisirea păstorilor să vă umple sufletele de lumina cunoştinţei împărtăşită de sus, iar Noul An să vă fie întru bucurie şi împliniri!
CRĂCIUN FERICIT! SĂRBĂTORI FERICITE!

Ştefan POPA

Cluj-Napoca

preluat de aici

„In veci ortodocsi”- Adrian Paunescu


De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserica străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’.
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

preluata de aici

Emisiunea „Semne”- CRIZA FAMILIEI


Parintele Nicolae Tanase- „Sa nu impodobim bradul mai mult decat sufletul!”


Urarea „Să fiţi fericiţi de Crăciun!” e o urare deosebită. Dar a fi fericit de Crăciun (şi nu numai) înseamnă 3 lucruri: împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu oamenii şi împăcat cu tine însuţi. De aceea, cei nespovediţi (pentru că doar prin Spovedanie te poţi împăca cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu tine) în zadar au primit urarea, căci sunt ne-fericiţi.

Curăţirea şi împodobirea sufletului pentru Crăciun

Uneori, ca să fim fericiţi, ne înşelăm pe noi înşine şi încercăm să găsim fericirea în altceva: în mâncare, în îmbrăcăminte, în băutură sau în altceva. De ce? Pentru că omul simte nevoia să prăznuiască de Crăciun. Numai că, pentru a fi reală, această prăznuire trebuie să fie după rânduiala lui Dumnezeu.
Să nu împodobim bradul mai mult decât sufletul nostru! Sufletul nostru să fie cel împodobit! În primul rând trebuie să fie curat. Curăţirea sufletului se face numai prin Spovedanie, nu există altceva. Împodobirea lui se face cu post, cu abstinenţă, cu rugăciune, cu fapte bune, cu citiri din cărţile sfinte, cu modificarea comportamentului nostru, care, după cum simţim fiecare dintre noi, lasă de dorit. Acestea sunt podoabele sufletului.

Bine facem că împodobim bradul, numai că bradul trebuie să exprime forma văzută a formei interioare împodobite. Pentru că altfel este nimic, e doar o cheltuială, un lucru deşert. El trebuie să arate curăţenia familiei şi podoaba sufletului nostru.

Postul incomplet nu ne duce la fericire

Fericită este acea familie în care soţul, soţia, copiii, toţi din casă s-au spovedit şi s-au împărtăşit, au ţinut post, au încercat să facă ceva pentru Naşterea lui Hristos. Forma falsă, incompletă, înjumătăţită, în care am ajuns noi să ţinem postul, este o formă care nu ne duce la fericire. Este un pod cu două capete, un capăt aici şi unul dincolo de râu. Dar nu vom putea trece râul, pentru că nu e podul întreg. O săptămână la început şi una la sfârşit este bine, dar nu este complet. Este o formă personală, este o rânduială pe care şi-a făcut-o omul singur.
Dacă în urmă cu 50-60-70 de ani, poate mai bine, bunicile noastre foloseau două feluri de vase: de post şi de dulce (când începea postul urcau vasele de dulce în pod şi le coborau pe celelalte), acum este greu de tot. Se silesc soţiile să ţină post şi e greu. Se silesc copiii, şi nu pot să ţină post din cauza părinţilor. Forma de post pe care ne-o facem noi singuri, regula noastră personală, este o formă greşită. Măcar să recunoaştem că n-ar trebui aşa, ci ar trebui să ţinem rânduiala Bisericii.

Nu există inimă bună fără post

S-a mai născut o vorbă: Inima contează, nu postul! Nu-i adevărat! Nu există inimă bună fără post. Pentru că inima aceea este plină de mândrie. De ce insistăm să vină omul la biserică? Pentru că aici se distruge mândria, dacă eşti atent şi vrei. Omul mândru nu vine la biserică, omul care nu a considerat de cuviinţă să fie împreună cu ceilalţi. Poate se roagă mai mult decât noi, dar el stă acasă. Ei nu recunosc cuvintele: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” sau „ca într-un gând să mărturisim”. Oamenii mândri nu vin la biserică. Cine nu se spovedeşte? Omul mândru. Ce înseamnă Spovedania? Căinţă, umilinţă, recunoaştere. Cine nu face asta? Omul mândru.
De aceea, înainte să începem Postul mare noi, din rânduiala Bisericii, citim despre vameş şi despre fariseu, adică despre smerenie şi despre mândrie.

Un copil exilat

Hristos S-a smerit! El S-a născut în iesle. Nici un copil în lume vreodată nu a fost înfăşurat cu paie. Pentru cel mai sărac copil, în cea mai săracă ţară, tot se găsesc două cârpe. Ei bine, pentru Hristos – nu. Foarte puţin oameni nu găsesc unde să doarmă. Tot găsesc undeva. Ei bine, pentru Hristos nu s-a găsit loc. El, care a făcut cerul şi pământul, n-a fost primit într-ale lui. Şi n-a fost primit încă de la naştere. Închipuiţi-vă un copil exilat. A trebuit să fugă în Egipt cu Iosif şi cu mama lui, ca să se păzească de Irod.
Pentru toate acestea, să venim şi noi cu jertfa noastră, cu cât putem şi noi, să participăm la ceea ce a făcut El ca jertfă pentru noi. De Tăierea împrejur vom asista la o altă jertfă, sângeroasă. Hristos S-a supus Legii. Aşa cerea legea Vechiului Testament, copiii să fie tăiaţi împrejur. Şi El, Dumnezeu, S-a supus. Noi, robii, nu ne mai supunem. Din păcate. Din ne-fericire. De aceea nu putem avea Crăciun fericit, decât dacă încercăm supunerea. Prin supunere, noi Îl urmăm pe Hristos.

Bucuria Naşterii e prezentă şi în post

Postul nu pare mare lucru. Dar aţi văzut că atunci când posteşti diavolul te luptă mai mult. Ţi se întâmplă fel de fel de lucruri, după cum spuneţi chiar dumneavoastră, la Spovedanie. Se întâmplă în casa ta lucruri care arată că deja diavolul e mai atent cu tine. De ce? Pentru că ai început să asculţi, aşa cum nu au făcut Adam şi Eva în rai. De aceea, fericiţi sunteţi aceea care aţi ţinut postul! Dar aceste lucruri sunt şi un îndemn pentru cei care nu aţi ţinut, să încercaţi să ţineţi, pe viitor. Mai ales că este un post al bucuriei. Aproape că nu îl putem numi post, pentru că sunt atâtea dezlegări, la vin, la untdelemn, la peşte. De ce? Pentru ca să se sublinieze şi prin post bucuria Naşterii lui Hristos.

Pr. Nicolae Tănase
”Apostolat în Ţara Făgăraşului” nr. 47 – decembrie 2010

preluat de aici

„Nasterea Domnului”- desene animate


26 decembrie: Pomenirea celor trei rude ale Domnului- Dreptul Iosif, Iacov, fratele Domnului si David, Proorocul


In duminica ce vine dupa 25 decembrie praznuim pomenirea acestor trei rudenii, dupa trup, ale Domnului Hristos.
Proorocul David, mai intai, este un stramos al Domnului, dar totodata, fiindca a fost si un vrednic pastor de oi, el, prin aceasta, preinchipuie pe Domnul IIsus, Pastorul cel Bun, Care-si pune sufletul pentru oile Sale. David a fost un mare imparat al iudeilor si, prin aceasta, ne vesteste, de departe, Imparatia Domnului care nu este din lumea aceasta. Psalmistul David a lasat mostenire Bisericii psalmi, izvor de rugaciune, de inchinare in duh si adevar, pe care i-a folosit Insusi Mantuitorul, psalmi in care tot omul afla mangaiere si raspuns la cautarile lui cele mai adanci.
Iacov, „ruda Domnului” a fost una din capeteniile celei dintai Biserici din Ierusalim. Numele lui si Epistola lui din Noul Testament, sunt un semn, care necontenit, ne leaga pe toti crestinii de Biserica din Ierusalim, atat de cea de la inceput, cat si de cea de astazi. Antiohia, Alexandria, Roma si Constantinopolul sunt stralucite si mari nume in viata Bisericii crestine. Dar, noi toti, din Ierusalim, ne tragem. Sarbatoarea de astazi ar fi bine sa ne indemne sa facem o noua citire e Epistolei sobornicesti a Sfantului Iacov, plina de atatea cuvinte duhovnicesti nepretuite, ca de pilda, acestea: „nimeni sa nu zica atunci cand este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit pentru ca Dumnezeu nu este ispitit de rele si El insusi nu ispiteste pe nimeni”; „Cucernicia curata si neintinata, inaintea lui Dumnezeu si Tatal, aceasta este, sa cercetam pe orfani si pe vaduve, in necazurile lor, si sa ne pazim pe noi fara de pata din partea lumii. Precum trupul fara de suflet mort este, astfel si credinta fara de fapte moarta este.” Daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desarvasit in stare sa se infraneze „Bogatilor, plangeti si va tanguiti, de necazurile care vor sa vina asupra voastra” (Iacov 1, 13, 27; 2, 26, 31; 5,1).
Sfantul si Dreptul Iosif era de neam imparatesc, cum spune Evanghelistul cand zice: „Iar Iosif, logodnicul ei drept fiind (Matei, 1, 19), dupa voia Sa, si l-a facut slujitor tainelor mantuirii noastre.
Deci, fiind el batran, catre 80 de ani, Preacurata fecioara Maria a fost logodita cu dansul si a fost incredintata lui, ca pazitor al vietii ei curate, ca ii slujea ei, ca Maicii lui Dumnezeu, ca doamnei si stapanei sale si a toata lumea, fiind incredintat la aceasta, prin vedere de ingeri, de mai multe ori. Asemenea slujea el si lui Dumnezeu-Pruncul, Celui nascut, prin puterea Duhului Sfant, dintr-insa, cu toata buna evlavie si curatie. Ca a fugit de mania lui Irod, cu pruncul si cu maica Sa, in Egipt si de acolo, intorcandu-se, s-a asezat in Nazaret si isi castiga hrana, pentru toata Sfanta lui Familie, din osteneala mainilor sale, ca era dulgher si sarac. Inca si evreii adeveresc aceasta. Ca, necunoscand ei taina nasterii lui Iisus, cea mai presus de fire, din Fecioara, ziceau despre Iisus, socotind ei pe Iosif drept tata al Mantuitorului, unele ca acestea: „Au nu este Acesta fiul teslarului?” (Matei, 13, 55)
Drept aceea, in evlavia noastra, Sfantul Iosif e socotit ocrotitorul duhovnicesc al familiilor de oameni muncitori, care traiesc din plata muncii lor, ca unul ce si-a hranit si el Sfanta sa Familie, din rodul muncii sale. De numele Sfantului Iosif se leaga si fuga in Egipt a Sfintei Familii, de care ne vorbeste Evanghelistul. Deci, vietuind in smerenie pana la adanci batranneti, Dreptul Iosif s-a savarsit cu pace si s-a adaos la parintii lui, ducandu-le veste de bucurie si incredintare, ca a venit Mesia cel dorit, si ca Hristos Dumnezeu vrea pe toti sa-i elibereze si sa-i mantuiasca.
Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

preluat din Proloage

Cuvantul Sf. Teofan Zavoratul despre bucuria Nasterii Domnului


Ne bucuram sau nu ne bucuram in ziua de astazi? Iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut

Acum este vremea nu pentru invataturi, ci pentru slavoslovire, nu pentru povete, ci pentru multumire, nu pentru a propune lectii, ci pentru a vadi bucurie. Deci, cu recunostinta sa dam slava Domnului si sa ne bucuram intru numele Lui cel sfant. Slava negraitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai parasit in caderea noastra amara! Slava nesfarsitei Tale intelepciuni, care ne-a intocmit un chip de mantuire atat de minunat! Slava proniatoarei Tale purtari de grija pentru noi anume, care ne-a chemat sa fim partasi harului Tau rascumparator!Veniti sa-L marim pe Domnul, care a cautat spre smerenia robilor Sai!

Ingerii dau slava, si nu pentru ei insisi. Intre cer si pamant proptind picioarele lor, ei ba se intorc spre cer, ba se apropie de pamant; vazand in cer slava, iar pe pamant pace si bunavoire, nu pot sa tina in ei cantarile de lauda, care le scapa fara voie. Si atunci cum sa ne infranam de la cantarile de lauda noi, de vreme ce in Nasterea lui Hristos totul e pentru noi? Iata, se gateste jertfa de milostivire – Mielul lui Dumnezeu, care va sa fie injunghiat pentru a noastra mantuire! Iata, se pogoara din cer painea vietii, ce va sa daruiasca viata lumii! Iata, Domnul, ca un pastor, pleaca dintru inaltime si, lasand cele noua oi – soboarele ingeresti, S-a pogorat cautand-o pe una singura – omenirea ratacita, pentru ca, luand-o pe umerii Sai, sa o aduca mantuita la Tatal Sau!

Asadar, n-ai odihna, Doamne, caci vii la mine cautandu-ma pe mine, cel ratacit. A saptea zi Te-ai odihnit de lucrurile facerii, iar de lucrurile mantuirii nu Te odihnesti, ci de la inceput si pana acum lucrezi – si Tu, si Tatal Tau. Atunci, cautandu-l in rai pe Adam cel cazut, l-ai chemat, zicand:“Adame, unde esti?” Adam s-a ascuns in desis – in dragostea lui de caderea sa. Acum Tu Te pogori chiar in adancul caderii noastre ca sa-i chemi inapoi pe cei ce au indragit acest intuneric.

O, Doamne, cheama-ne inapoi si pe noi! Insa da-ne sa nu ne ascundem, ci sa ne deschidem cu inima si sa iesim in intampinarea Ta , fiind gata sa raspundem la orice:

Iata-ne! Suntem neputinciosi si slabanogiti: ia-ne, tamaduieste-ne, vindeca-ne. Iata mintea – acest grumaz de fier si frunte de arama: ia-o, fa-o praf inaintea fetei tale si salasluieste in ea deprinderea supunerii cu smerenie fata de cuvantul tau cel dumnezeiesc si de adevarul Tau. Iata inima pofticioasa, aceasta femeie cu scurgere de sange, din care curg necontenit siroaie de pofte necurate: ridica-ne la atingerea de Tine, ca sa inceteze curgerea acestui sange. Iata sufletul, care a uitat de Tine si numai cu gusturi pamantesti se hraneste: da-ne sa ne intoarcem in bratele Tale, simtind dulceata lor si sa ne veselim la masa Ta, ca sa uitam de toate aceste roscove, care nu hranesc, ci doar intarata gustul si chinuie printr-o sete care nu este nicodata potolita. Atunci si noi vom aduce Tie, Celui ce Te-ai nascut, aurul cunoasterii curate, fara amestec strain, a adevarurilor Tale, smirna – omorarea de sine fata de pofte si de patimi si tamaia – nazuinta catre cele de Sus si indulcirea doar de cele ceresti”.
O, de ar fi asa! Cine ar putea infrana cantarea noastra de lauda, de recunostinta si bucurie? Cum sa nu se bucure cel ce poarta izvorul bucuriei, in inima sa? Ingerul nu le spune pastorilor:“Bucurati-va!”, ci le spune doar: “Va binevestesc bucuria ce va sa fie”. Pentru ce sa-i spui: “Bucura-te!” celui ce n-a gustat inca bunatatile imbucuratoare? Si dupa ce L-au vazut pe Domnul, ei s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu, nu bucurandu-se. Ei puteau sa nu se bucure, deoarece nu gustasera inca din bunatatile aduse de Cel nascut – dar este cu putinta, este de iertat ca cineva dintre noi sa nu se bucure?

Ne-am obisnuit sa ne facem urari de bine cu prilejul acestui praznic. In ele se poate ascunde, insa, o amara mustrare pentru noi. A te bucura sau a nu te bucura in aceasta zi – iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut! Doar am fost deja chemati, ne-am apropiat de El si am fost primiti de El. Noi suntem ai Lui si El al nostru, asadar tot ce este al Lui este si al nostru. Iar ce este al Lui aduce negresit pace si bucurie. Ca atare, pacea si bucuria trebuie sa fie starea obisnuita a duhului nostru – si asta intotdeauna, mai ales in zile ca cea de acum!

Iata cat de multi suntem acum aici. Sa intram in constiinta proprie si impreuna cu ea sa ne dam raspuns la intrebarile urmatoare:
Care dintre noi este atat de bucuros ca intemnitatul care a primit libertate dupa un indelungat chin in temnita inabusitoare si intunecoasa? Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram toti in Hristos Iisus, pentru ca in El primim libertate din nesuferita temnita a minciunii, pacatului si gusturilor pamantesti. Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca ne aflam inca in legaturi si in temnita?

Care dintre noi este la fel de bucuros ca un mostenitor caruia i s-a inapoiat mostenirea pierduta fara nadejde de intoarcere si i s-a dat in stapanire deplina? Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram cu totii in Hristos Iisus, fiindca in El am fost chemati la mostenire nestricacioasa, nevestejita, pastrata in ceruri pentru noi! Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca nu ne-am invrednicit inca sa primim mostenirea aceasta?

Bucuria nu este un simtamant care tine de vointa. Cel ce, intrand in impartasire cu Domnul, a gustat din toate bunatatile Lui, acela nu poate sa nu se bucure, iar cel ce, instrainandu-se de Domnul, nu a gustat din bunatatile acestea, oricat l-ai chema la bucurie, nu-l vei putea face sa se bucure. Asa ceva ar fi la fel cum i-ai zice unui orb: “Vezi!”, unui surd: “Auzi!”, unuia lipsit de picioare: “Umbla!”

Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita.

Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!

Iar noi ce, ne suntem singuri vrajmasi, ca sa nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, inchisa? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micsora cu ceva partea? Nu… pe toti ii imbie Domnul cu toate – numai sa vina fiecare in felul aratat si va primi totul si va primi bucurie atat de nestramutata, incat nimeni nu i-o poate lua. Amin!”

***

Sf. Teofan Zavoratul – fragment din alt cuvant important la Nasterea lui Hristos:

“Nu mă voi strădui să vă pătrund de această bucurie prin cuvintele mele: ea este dincolo de orişice cuvânt. Lucrarea săvârşită de Domnul, Cel ce S-a născut azi, îl pri veşte pe fiecare dintre noi. Cei ce intră în părtăşie cu El capătă de la El libertate, vindecare, pace; stăpânesc toate acestea şi gustă dulceaţa lor. Celor care ştiu acest lucru din experienţă n-ai de ce să le spui „Bucuraţi-vă”, căci ei nu pot să nu se bucure; iar celor care n-o ştiu, degeaba le spui „bucuraţi-vă”, fiindcă ei nu pot să se bucure. Cel legat de mâini şi de picioare, oricât i-ai spune „bucură-te de izbăvire”, nu se va bucura; cel acoperit de rănile păcatelor de unde să aibă bucuria vindecării? Cum va răsufla liber cel înfricoşat de furtuna mâniei lui Dumnezeu? Unora ca acestora nu li se poate spune decât: „Mergeţi la Pruncul cel înfăşat şi culcat în iesle şi căutaţi la El izbăvire de toate relele care vă împresoară, fiindcă acest Prunc este Hristos, Mântuitorul lumii“.

Aş fi vrut să-i văd pe toţi bucurându-se anume cu această bucurie şi nevrând să cunoască alte bucurii, dar nu toţi cei din Israel sunt Israel, încep acum distracţii deşarte, nebuneşti, care aţâţă poftele: gătitul, vizitele, schim barea toaletelor. Cei ce iubesc aceste lucruri, oricât le-ai spune „potoliţi-vă”, îşi astupă urechile şi nu iau aminte, batjocorind în aşa chip luminatele zile ale praznicului, încât îl fac pe Milostivul nostru Domn să-şi întoarcă privirea de la noi şi să zică: „Urâciune sunt înaintea Mea sărbătorile voastre!”. Şi, într-adevăr, multe din distracţiile societăţii noastre sunt urâciuni păgâneşti, care au fost aduse la noi de-a dreptul din lumea păgână; iar altele, deşi au apărut mai târziu, sunt hrănite cu duhul păgânismului; şi parcă într-adins, cele mai multe au loc de Naşterea Domnului şi de Paşte. Dedându-ne lor, îi dăm stăpânitorului acestei lumi – chinuitorul nostru şi potriv nicul lui Dumnezeu – pricină să îi spună: „Ce mi-ai făcut prin naşterea şi învierea Ta? Iată, toţi vin la mine!”. Ci să treacă mai des prin inima noastră cuvintele psalmului 50: „Drept este Domnul întru cuvintele Sale şi biruitor când va judeca El“…

Ne atrage Europa „civilizată”… Da, acolo au fost reînnoite pentru prima oară urâciunile păgâneşti pe care creştinismul le izgonise din lume; de acolo, ele au trecut deja şi trec în continuare la noi. Trăgând în noi această miasmă a iadului, ne învârtim ca ameţiţi, fără a ne mai veni în fire. Să ne amintim însă de anul 1812: de ce au venit peste noi francezii? Dumnezeu i-a trimis ca să stârpească răul pe care îl luaserăm de la ei. S-a pocăit atunci Rusia, şi Dumnezeu a miluit-o; dar acum, pare-se, am uitat lecţia de atunci“.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul – “Predici”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Sursa

Paula Seling- „A mai trecut un an”


Icoana Nasterii Domnului



Ce reprezentam in icoana Nasterii Domnului? Icoana Nasterii Domnului este una din reprezentarile cel mai des intalnite, insa, a ramas necunoscuta in simbolismul ei. Desi ne-am inchinat in fata ei de multe ori, putini sunt cei care au observat ca Icoana Nasterii Domnului este impartita in trei registre. Primul registru simbolizeaza lumea cereasca, al doilea unirea dintre divin si uman, iar al treilea umanitatea.

In primul registru, sus, apare bolta cereasca. O singura raza rasare din ea, descoperindu-ne ca Dumnezeu este unul in fiinta. Raza se desface in trei, aratandu-ne ca in Dumnezeu sunt prezente trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, toate participand la mantuirea omului. Raza de lumina dumnezeiasca ajunge pana spre capul Pruncului Hristos. Pe la mijlocul ei, raza formeaza o stea.

In partea de sus, in dreapta compozitiei, in afara pesterii, un inger vesteste Nasterea Domnului unuia sau mai multor pastori. In partea opusa a compozitiei sunt mai multi ingeri, iar sub ei, trei magi, venind calare, aducand daruri. Magii nu au aceeasi varsta. Unul este tanar, altul matur si un altul batran, ceea ce ne descopera ca mesajul adus de Hristos se adreseaza intregii omenirii.

In al doilea registru este reprezentata Maica Domnului, stand pe o hlamida purpurie, culoarea imperiala bizantina, simbol al faptului ca este „Imparateasa ingerilor“. Mama isi priveste pruncul, iar prezenta sa arata ca Hristos nu a avut un trup aparent, ci unul real. Acest registru nu este pur uman, caci este reprezentat si pruncul. Pruncul Hristos nu este infasat in scutece, ci invelit in giulgiu si asezat intr-o racla din piatra, elemente care anticipeaza moartea Domnului de mai tarziu.

Amintim ca trecerea pe pamant a Logosului intrupat s-a petrecut intre doua pesteri: cea din Betleem (locul nasterii Sale) si cea din Ierusalim (locul inmormantarii Sale). Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu ramane in mormant, semn ca nu acesta este locul de odihna al firii omenesti.

Daca privim cu atentie icoana Nasterii Maicii Domnului, observam ca cele mai apropiate de prunc sunt animalele. Aceste doua animalele reprezinta profetia lui Isaia (1, 3): „Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste; poporul meu nu ma pricepe“.

In al treilea registru este prezent Iosif, mai mult indoielnic decat credincios celor descoperite. El asculta cuvintele unui batran, care potrivit apocrifelor ar fi Thyrreos – personificarea diavolului. Acest batran ii vesteste lui Iosif ca o fecioara nu poate naste, ca acest lucru e contrar legilor firii. Invoca drept exemplu toiagul pe care il poarta: un toiag uscat, nu poate inmuguri. Sunt si icoane in care Fecioara Maria nu priveste spre Prunc, ci spre Iosif. Rolul acestei priviri ar fi acela de a-i inlatura indoiala lui Iosif.

Tertulian, scriitor bisericesc, care a trait in a doua jumatate a secolului al II-lea si prima jumatate a secolului al III-lea, a spus ca dupa cum Adam a fost facut dintr-un pamant feciorelnic, tot asa Hristos trebuia sa Se nasca dintr-o mama fecioara. Si dupa cum Eva era fecioara cand a primit cuvantul mortii, tot astfel se cuvenea ca Maria sa fie fecioara spre a-L primi pe Cuvantul vietii.

In partea dreapta este redata scena imbaierii pruncului. Din marturiile episcopului Arnulf, pelerin la Betleem in secolul al VII-lea, reiese ca langa pestera in care S-a nascut Hristos, exista o cuva de piatra, care potrivit traditiei ar fi cea in care a fost spalat Pruncul dupa nasterea Sa. Si in evangheliile apocrife ale lui Iacov si Matei, se vorbeste despre doua femei, Salomeea si Zelemi, chemate de Iosif pentru a o asista la nastere pe Sfanta Fecioara. Aceasta scena a spalarii Domnului a provocat multe controverse, uneori lipsind din reprezentarea Nasterii Domnului. Se credea ca redarea acestui episod, ne-ar face sa credem ca Hristos a fost un simplu om. Insa, daca intalnim aceasta scena, ea are rolul de a intari adevarul fundamental mantuirii: Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, ceea ce nu a fost asumat, nu poate fi mantuit. Asa ne putem explica de ce zugravii au ales sa reprezinte si aceasta scena.

Cert este ca scena imbaierii pruncului Hristos, nu se regaseste la Dionisie din Furna in „Explicarea artei bizantine“ sau in „Erminia picturii bizantine“, desi alti doi zugravi, Manuil Panselinos si Teofan Cretanul, admirati de Dionisie, includ scena in reprezentarile lor.

In Apus, apar mai multe inovatii in redarea Nasterii Domnului: Pruncul apare dezbracat si nu infasat in scutece, pestera a fost inlocuita cu o constructie facuta de om, Iosif apare langa Prunc, sunt introduse mai multe animale, incat Prucul Iisus abia mai poate fi vazut.

In concluzie, putem spune ca Icoana Nasterii Domnului este o teologie in imagine, caci ea reda prin culoare si face prezent ceea ce Evanghelia ne descopera prin cuvant.

Adrian Cocosila

preluat de aici

« Older entries