Epistola lui Gheronda Iosif- „Singura solutie este respectul reciproc”


„Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.

Am primit scrisoarea ta sau, mai bine zis, “gazeta” ta! ! Am râs când am văzut-o şi m-am neliniştit când am citit-o.

De ce gândeşti astfel, copilul meu? Nu s-a întâmplat absolut nimic si nici nu se va întâmpla. Greşeala se datoreaza lipsei mele de experienţă, pe care am dovedit-o crezând că pot împăca cele ce nu sunt de împăcat. Fiecare om are îşi caracterul său şi propria personalitate, pe care şi-a format-o în urma experienţelor trăite în trecut, după propriile modele, măsuri şi convingeri. Prin urmare, pe baza acestora ia hotărâri, se exprimă şi acţionează.

Numai cei care sunt ai lui Hristos se pot împotrivi şi pot anula aceste legi şi reguli, şi aceasta, din iconomie. Nu te-ai izbit niciodată în viaţă de sisteme şi moduri de gândire diferite de al tău, aparţinând celorlalţi, celor din jurul tău, cu care, în multe alte situaţii, împartăşiseşi aceleaşi idei şi convingeri? Nici aceia nu sunt răi şi perverşi şi, cu atât mai mult, nici tu. Sunt ideile lor, sistemele lor de gândire, ideologia lor generală. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ai alte păreri decât proprii tăi copii? Nu te-ai aflat niciodată în dezacord cu soţul tău, care este al doilea înger păzitor pentru tine? Cauza este, oare, faptul că aţi devenit răi? Sau poate îngeraşii tăi cei nevinovaţi sunt răi sau îndărătnici? Cu siguranţă, nu. De vină este personalitatea dezbinată a omului, care dă naştere, brusc, disensiunilor şi scindărilor. Singura soluţie este respectul reciproc şi evitarea contactelor şi intervenţiilor străine.

Cei din vechime aveau o vorbă: «cu rudele tale manancă, bea, dar fereşte-te să dai sau să iei ceva de la ele». Alungă, copilul meu, puţina tulburare sau părere de rău şi convinge-l pe îngeraşul nostru să nu-şi piardă curajul şi să considere conjunctura drept un prilej de a învăţa practic despre sensul relaţiilor sociale şi al vieţii. De altminteri, aceasta a fost o soluţie temporară şi comodă şi, desigur, pentru o situaţie limitată. Uiţi, fata mea, că Avraam şi Lot s-au despărţit, pentru că le era imposibil să locuiască sub acelaşi acoperiş? Asta-i toată filosofia: să porţi neputinţele altora şi nu să le judeci, fără să iei seama la ce sunt şi ce gândesc aceia. Au nevoie de îngăduinţă şi răbdare.

Cu cât oamenii uită sensul Crucii, cu atât mai mult acesta sporeşte şi se generalizează, cu feluritele constrângeri naturale sau tehnice care pot apărea; când va veni vremea să meargă pe drumul Crucii, atunci se vor înspăimânta, desigur, fără ca aceasta să le folosească la ceva. Fericit cel ce petrece în priveghere şi-n rugăciune, ca să se izbăvească de necazul cu care-i va încerca Dumnezeu pe locuitorii pământului.

Rana cea adâncă a omului contemporan este pierderea credinţei, ca temelie şi început, şi nici o formă de terapie nu-l poate ajuta în această stare. Dumnezeu ne supără cu mici atacuri formale, îngăduie, adică, ispitele, pentru a ne cuminţi, dar omul, în loc să-şi vină în fire, să-şi ceară iertare, din păcate, blasfemiază, ceea ce are drept rezultat părăsirea lui deplină. Adunați-vă în sine înşivă şi, cu adâncă smerenie, cereţi mila lui Dumnezeu, pentru ca Harul să aibă motiv să ne acopere de mânia viitoare, care va veni oricum, cu vuiet mare!

Pacea lui Hristos să fie totdeauna cu voi !

Cu rugăciunile şi dragostea mea părintească,
Părintele vostru Iosif”

preluat de aici

Anunțuri

Gand pentru azi


„Pentru faptul că zgomotul din cap nu vă îngăduie să vă adunaţi gândurile, nu vă plângeţi. Dumnezeu judecă sufletul după ceea ce depinde de el, nu după cele asupra cărora el n-are stăpânire. Păstraţi în inimă hotărârea de a nu vă depărta de Domnul, şi El va primi lucrarea aceasta” [19; 12-13].
De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu vede care sunt greutăţile prin care trecem. Zgomotul din cap e una dintre ispitele prin care trec anumiţi bolnavi. Dar Dumnezeu nu le cere lucruri peste măsură: dacă vor face un mic efort pentru a-şi aduna gândurile la rugăciune, vor avea mai multă plată decât dacă, fiind sănătoşi, s-ar fi rugat cu atenţie vreme îndelungată. Dumnezeu măsoară totul după alte criterii. Care nu sunt ca ale noastre, îndoielnice…(Sf. Teofan Zavoratul)

preluat de aici

Sf. Nicolae Velimirovici- „Oamenii nu-mi pot face niciun rau…”


Oamenii nu-mi pot face nici un rau, atata vreme cat nu am rani.

Am vazut doua pesteri, una dintre ele avand ecou, iar cealalta nu. Si multi copii curiosi o vizitau pe cea dintai tocmai pentru a-si auzi ecoul strigatelor lor. Dar din cealalta pestera vizitatorii se intorceau degraba, fiindca ea nu oferea nici un ecou.

Daca sufletul meu e ranit, orice rau lumesc va rasuna intr-insul. Iar oamenii vor rade de mine si se vor imbulzi din ce in ce mai mult cu strigatele lor.

Dar, cu adevarat, oamenii graitori de rau nu ma vor vatama, daca limba mea a uitat cum sa graiasca raul.

Nici rautatea dinafara nu ma va intrista, daca nu exista nici o rautate in inima mea ca sa rasune ca o toba din piele de capra.

Nici nu voi raspunde la manie cu manie, daca vizuina urii din mine a fost parasita si nu e nimic care s-o starneasca.

Nici patimile omenesti nu ma vor atata, daca patimile din mine au fost transformate in cenusa.

Nici necredinciosia prietenilor nu ma va intrista, daca am hotarat sa Te am pe Tine drept prieten al meu.

Nici nedreptatea lumii nu poate sa ma zdrobeasca, daca nedreptatea a fost alungata din gandurile mele.

Nici duhurile inselatoare ale placerilor lumesti, cinstea si puterea nu ma ademenesc, daca sufletul meu este ca o mireasa neprihanita care primeste doar pe Duhul Cel Sfant si tanjeste doar dupa El.

Oamenii nu pot impinge pe nimeni in iad, daca nu cumva acea persoana se impinge singura. Nici nu pot oamenii sa ridice pe cineva cu umerii pana la tronul lui Dumnezeu, daca persoana aceea se inalta singura.

Daca sufletul meu nu are ferestre deschise, nici o picatura de noroi nu poate fi aruncata intr-insul.

Fie ca intreaga natura sa se ridice impotriva mea; ea nu-mi poate face nimic in afara de un singur lucru – sa devina mormantul trupului meu mai repede.

Fiecare recolta lumeasca e acoperita cu ingrasaminte, astfel incat ea sa poata incolti cat mai curand cu putinta si sa creasca mai bine. Daca sufletul meu, vai, ar fi sa-si piarda fecioria si sa primeasca samanta acestei lumi intru sine, atunci el ar trebui sa accepte si ingrasamantul pe care lumea il arunca in tarana sa.

Dar eu Te chem zi si noapte: vino si te salasluieste in sufletul meu si inchide toate acele locuri pe unde pot intra vrajmasii mei. Fa camara sufletului meu tacuta si goala, astfel ca nimeni din lume sa voiasca a intra intr-insa.

O, suflete al meu, singura mea preocupare, fii de straja si invata sa distingi glasurile care ajung la urechile tale. Si de indata ce tu Ii auzi glasul Domnului Tau, lasa-ti deoparte tacerea si graieste cu toata puterea ta.

O, suflete al meu, camara a vesniciei, sa nu le ingadui niciodata talharilor vremelnici sa intre in tine si sa-si aprinda focul acolo. Ramai linistit cand ei striga la tine. Stai cuminte cand ei te asurzesc. Si cu rabdare asteapta-Ti Stapanul. Fiindca El va veni cu adevarat.

Sf. Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida si Jicea,
Rugaciuni pe malul lacului,
Ed. Anestis, pg 88-90

Intru aceasta zi- cuvant din Pateric despre infricosata cercetare a sufletului in vazduh dupa iesirea din trup


Zicea fericitul Teofil arhiepiscopul: „Fratilor, cata frica si cutremur si cata nevoie sufera sufletul cand se desparte de trup, sau dupa despartire? Ca vin catre dansul toate incepatoriile si puterile intunericului. Si ii aduc lui toate pacatele cele intru stiinta si intru nestiinta, de la nastere pana la ceasul cel mai de pe urma al lui, intru care s-a despartit de trup si stau parand cumplit. Dar stau si sfintele Puteri inaintea fetei demonilor, aducand impotriva vreo oarecare fapta buna, ce a lucrat sufletul acela. Deci, ce fel de cutremur ti se pare a avea atunci acesta, la o infricosatoare cercetare ca aceea si la o neamagita cercare, la judecata fiind supus? Nu este cu putinta a povesti cu cuvantul sau a intelege cu cugetul frica aceea ce cuprinde pe suflet atunci, pana la dumnezeiasca hotarare.
Deci, de i se va da lui izbavire, indata cei ce se impotrivesc celor rai iau putere si el e rapit de dansii si fara opreala se duce intru negraita bucurie si slava, intru care va fi asezat. Iar daca, intru lenevire traind se va afla nevrednic de izbavire, aude acel glas infricosator: „Sa fie departat necredinciosul, ca sa nu vada slava Lui Dumnezeu.” Atunci il ajunge pe el ziua maniei, ziua necazului si a durerii celei nesfarsite, ca se da in intunericul cel mai dinafara, in iad pogorandu-se, in vesnicul foc osandindu-se, si intr-insul, in veci netrecuti va fi, muncindu-se.
Unde este atunci nalucirea lumii si lauda? Unde este marirea desarta si rasfatarea, dulceata desartei, a nestatatoarei vieti? Unde banii? Unde bunul neam? Unde tata sau mama? Sau frati sau prieteni? Cine din acestia va putea sa scape sufletul cel ars in foc si cumplit muncit de alte nepovestite chinuri? Dumnezeului nostru, slava!

cuvant preluat din Proloage

Sf. Paisie Aghioratul- Spovedania: cum sa o facem corect?


“- Părinte, intru în panică atunci când am căderi în nevoinţa mea.

– Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie. Iată, soldaţii aflaţi în război, atunci când sunt răniţi într-o luptă, aleargă imediat la medic, îşi leagă rana şi continuă să se lupte cu mărime de suflet. Intre timp dobândesc şi experienţă din rănire şi se păzesc tot mai bine, astfel încât să nu mai fie răniţi. Aşa şi noi, atunci când suntem răniţi în nevoinţa noastră, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să alergăm la medic – la duhovnic – să-i arătăm rana să ne vindecăm duhovniceşte şi să continuăm din nou “lupta cea bună”[1]. Rău este atunci când nu căutăm să-i aflăm pe vrăjmaşii cei înfricoşători ai sufletului, patimile, şi nu ne nevoim ca să-i omoram.
– Părinte, unii din mărime de suflet nu merg să se spovedească. “Fiindcă se poate să mai fac aceeaşi greşeală, spun ei, pentru care pricină să merg şi s-o spovedesc? Ca să-mi bat joc de părintele?”.

– Aceasta nu este corect! Este ca şi cum un soldat ar spune atunci când este rănit: “Fiindcă războiul nu s-a terminat şi se poate să fiu rănit din nou, pentru ce să-mi leg rana?”. Dar dacă nu o va lega, va avea hemoragie şi va muri. Se poate ca din mărime de suflet să nu meargă să se spovedească, dar procedând astfel, in cele din urmă se vor netrebnici. Şi vezi, diavolul exploatează până şi harismele. Dacă nu ne curăţim sufletul prin spovedanie, atunci când cădem şi ne murdărim, socotind că iarăşi vom cădea şi ne vom murdări, punem noroi peste vechiul noroi şi după aceea este greu să ne curăţim.

Nevoia de mărturisire
– Părinte, Cuviosul Marcu Ascetul spune: “Cel cunoscător nu se mărturiseşte lui Dumnezeu prin amintirea căderilor sale, ci prin răbdarea întristărilor ce vin pe urmă”. Oare la ce se referă?

– Trebuie să se facă şi una, şi cealaltă. Cel credincios se mărturiseşte la duhovnic, dar se mărturiseşte şi mai înainte prin rugăciune cu smerenie lui Dumnezeu, golindu-se pe sine: “Dumnezeul meu, am greşit, sunt aşa şi aşa”. In acelaşi timp primeşte şi mâhnirile ce i se întâmplă ca pe un medicament. Sfântul nu spune să nu faci prima şi a doua mărturisire, ci numai să suferi întristările. Dar ce înseamnă “mărturisesc”? Oare nu înseamnă “a scoate afară ceea ce am înlăuntrul meu”? Dacă ai bune înlăuntrul tău, “te mărturiseşti Domnului“[2], adică îl slavosloveşti pe Dumnezeu. Dacă ai rele îţi mărturiseşti păcatele tale.

– Părinte, când va merge cineva pentru prima dată să se mărturisească, îi va spune duhovnicului său toată viaţa sa de mai înainte?

– Prima dată va face o mărturisire generală. Precum bolnavul, atunci când intră în spital, îşi spune istoricul său, ca de pildă: “Am avut o afecţiune a plămânilor, dar acum a trecut; am făcut o operaţie cu anestezie totală sau locală etc.”, tot astfel şi la prima mărturisire, cel ce se mărturiseşte, dacă va încerca să spună duhovnicului amănunte din viaţa sa, acela va afla rana şi o va vindeca. De multe ori o lovitură căreia nu-i dai importanţă va avea consecinţe după aceea. Desigur, prima oară când va merge la duhovnic va spune, să presupunem, o sută de păcate. A doua oară va spune o sută zece, pentru că diavolul îl va lupta mai mult, fiindcă s-a spovedit şi i-a stricat treaba. A treia oară se poate să spună o sută cincizeci, dar după aceea le va micşora mereu numărul, până când va merge la mărturisire şi va avea de spus foarte puţine păcate.

Mărturisirea corectă
– De ce uneori nu facem nevoinţa care trebuie ca să ne îndreptăm, deşi ne mustră conştiinţa?

– Aceasta se poate întâmpla şi dintr-o lovitură sufletească. Atunci când cineva a intrat în panică din pricina vreunei ispite, ar vrea să se nevoiască, dar nu are dispoziţie, nu are putere sufletească. Atunci trebuie să se aranjeze lăuntric prin spovedanie. Prin spovedanie este mângâiat, este întărit şi, cu harul lui Dumnezeu, îşi regăseşte curajul pentru nevoinţă. Dacă nu se aranjează îi poate veni şi o altă ispită şi astfel, întristat cum este, se frânge mai tare, îl îneacă gândurile, deznădăjduieşte şi după aceea nu se mai poate nevoi deloc.

– Şi dacă aceasta se întâmplă adeseori?

– Dacă se întâmplă adeseori, omul trebuie să se aranjeze adeseori, să-şi deschidă inima sa duhovnicului, ca să prindă curaj. Şi atunci când se aranjează, trebuie să pună maşina să alerge, adică să se nevoiască cu mărime de suflet şi intensiv, pentru ca vrăjmaşul s-o ia la picior.

– Părinte, ce este de vină atunci când nu simt nevoia de a mă spovedi?

– Nu cumva nu te supraveghezi pe tine? Mărturisirea este taină. Să mergi şi în mod simplu să-ţi spui păcatele tale. Ce crezi? Oare nu ai încăpăţânare? Nu ai egoism? N-o răneşti pe sora ta? Nu judeci? Oare eu ce spun atunci când merg? “M-am mâniat, am judecat …”, şi duhovnicul îmi citeşte rugăciunea de iertare. Dar şi păcatele mici au şi ele greutatea lor. Atunci când mergeam la Părintele Tihon[3] să mă spovedesc, nu aveam nimic serios să-i spun, dar el îmi spunea: “Nisip, fiul meu, nisip!”. Păcatele mici se adună şi fac o grămadă de nisip, care este mai greu decât o piatră mare. Unul care a făcut un păcat mare se gândeşte mereu la el, se pocăieşte şi se smereşte. Tu ai multe păcate mici. Dacă îţi cercetezi însă condiţiile în care ai crescut tu şi pe cele în care a crescut acela, vei vedea că eşti mai rea decât el.

Să încerci de asemenea să fii mai concretă în mărturisirea ta. Nu ajunge să spună cineva, de pildă, “invidiez, mă manii etc”, ci trebuie să spună căderile sale concrete pertru ca să poată fi ajutat. Şi atunci când este vorba ce ceva grav, precum este viclenia, trebuie să spună şi cum a gândit şi cum a acţionat, căci altfel îşi bate joc de Hristos. Dacă omul nu mărturiseşte adevărul la duhovnic, nu-i descoperă greşeala sa astfel ca sa-l poată ajuta, păţeşte vătămare, precum cel bolnav îşi pricinuieşte un mare rău sănătăţii sale atunci când îşi ascunde de medic boala sa. In timp ce dacă se arată pe sine exact aşa cum este, atunci duhovnicul îl poate cunoaşte mai bine şi îl poate ajuta mai eficient.

Pe lângă aceasta, atunci când cineva nedreptăţeşte sau răneşte prin comportarea sa pe vreun om, trebuie ca mai întâi să meargă şi să ceară cu smerenie iertare, să se împace cu el şi după aceea să-şi mărturisească duhovnicului căderea sa ca să ia iertare. Aşa vine harul lui Dumnezeu. Dacă îşi spune greşala sa duhovnicului fără ca mai înainte să ceară iertare de la omul pe care l-a rănit nu este cu putinţă să i se liniştească sufletul său, pentru că nu se smereşte. Afară numai dacă omul pe care l-a supărat a murit sau nu-l mai poate afla pentru că şi-a schimbat domiciliul şi nu-i are adresa ca să-i ceară iertare, fie şi în scris, dacă are dispoziţie să facă şi aceasta. Şi atunci Dumnezeu îl iartă, pentru că vede dispoziţia sa.

– Părinte, dar dacă cerem iertare şi nu ne iartă?

– Atunci să facem rugăciune ca Dumnezeu să-i înmoaie inima. Se poate însă ca Dumnezeu să nu ajute să i se înmoaie inima aceluia, pentru că ştie că de ne va ierta, vom cădea în aceeaşi greşală.

– Părinte, atunci când cineva face o greşală gravă, se poate ca acela să nu o poată mărturisi imediat?

– De ce s-o lase? Ca să se oţetească? Cu cât ţii mai mult un lucru stricat, cu atât se strică şi mai mult. De ce să lase să treacă o lună, două, şi să nu meargă îndată la duhovnic şi s-o mărturisească? Să meargă cât mai repede cu putinţă. Dacă are o rană deschisă, va lăsa să treacă o lună ca să se vindece? Nu trebuie să aştepte ca să meargă doar atunci când duhovnicul va avea mai mult timp, ca să se simtă mai liber. Ci greşala aceea, tac-tac, să o spună imediat şi după aceea, când duhovnicul va avea mai mult timp, să meargă pentru mai multă vreme, ca să discute. Nu este trebuinţă de multă vreme ca să-mi fac portretul meu. Atunci când conştiinţa lucrează corect, omul în două cuvinte îşi face portretul stării sale. Dar atunci când există înlăuntru zăpăceală, se poate să spună multe şi să nu-şi facă portretul. Iată, văd că unii îmi scriu caiete întregi, 20-30 pagini mari cu litere mici şi câteva pagini post scriptum… Toate acestea pe care le scriu ei, le-ar fi putut aşterne pe o pagină.

Circumstanţele atenuante în spovedania noastră se fac agravante pentru conştiinţă
– Părinte, atunci când, în timpul mărturisirii unui păcat, cineva nu simte durerea pe care a simţit-o atunci când a făcut păcatul, aceasta înseamnă că nu are pocăinţă adevărată?

– Dacă a trecut un timp de atunci de când a făcut acel păcat, rana se cicatrizează şi de aceea nu simte aceeaşi durere. Ceea ce trebuie este să nu se îndreptăţească pe sine în timpul spovedaniei. Eu când merg să mă spovedesc şi spun, de pildă, “m-am mâniat”- indiferent dacă trebuia să dau şi vreo palmă – nu spun de ce, ca nu cumva duhovnicul să-mi dea circumstanţe atenuante. Cel care se mărturiseşte şi se îndreptăţeşte pe sine nu are odihnă lăuntrică, oricât de inconştient ar fi. Circumstanţele atenuante pe care le foloseşte în mărturisirea sa i se fac agravante pentru conştiinţa sa. In timp ce acela care îşi exagerează greşalele sale, deoarece are o conştiinţă sensibilă, şi primeşte şi un canon mai mare de la duhovnic, unul ca acesta simte o veselie nespusă. Există oameni care, dacă fură, de pildă, o boabă de strugure, se simt ca şi cum ar fi luat multe coşuri de struguri şi se gândesc mereu la greşală lor. Nu dorm toată noaptea până ce nu se duc să se spovedească. Şi sunt alţii care, deşi au furat coşuri întregi de struguri, se îndreptăţesc pe sine şi spun că au luat numai un ciorchine. Insă aceia care nu numai că nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, ci îşi măresc şi cea mai mică greşală a lor şi se mâhnesc şi suferă mult pentru o mică neorânduială a lor, ştiţi ce mângâiere dumnezeiască simt? Aici poţi vedea dreptatea dumnezeiască, felul cum răsplăteşte Bunul Dumnezeu. Am observat că toţi cei care îşi spun păcatele lor cu smerenie duhovnicului şi se defăima pe ei înşişi, strălucesc, pentru că primesc harul lui Dumnezeu. Cu câtă zdrobire mi-a povestit un ofiţer trecut în rezervă tot ceea ce a făcut de la vârsta de opt ani. Cândva a luat o minge de la un copil numai pentru o noapte – a doua zi i-a înapoiat-o – şi plângea pentru că l-a mâhnit pe acela. Indată ce a ieşit din armată, a mers să-i caute pe cei pe care îi supărase atunci când era în serviciu – indiferent dacă făcând aceasta îşi împlinise corect datoria serviciului său – şi le-a cerut iertare. Toate le lua asupra sa. Acum locuieşte într-un sat şi banii săi îi dă milostenie. O slujeşte şi pe mama lui, care are 95 de ani, fiind ţintuită la pat de o paralizie a trupului şi, deoarece îi vede trupul când o îngrijeşte, îl supără gândul. “Dacă Ham a fost pedepsit pentru că a văzut goliciunea tatălui său[4], atunci eu…”. Plângea mereu. Faţa lui îi era schimbată. Cât am învăţat din zdrobirea lui!

– Părinte, se poate ca cineva să-şi mărească greşalele lui, ca să arate că face o lucrare fină?

– Aceasta este altceva. In cazul acesta se mândreşte din smerenie.

După spovedanie
– Părinte, după spovedanie este normal să simţi o greutate?

– De ce să simţi greutate? Printr-o spovedanie corectă se şterg toate cele vechi. Se deschid alte perspective. Vine harul lui Dumnezeu şi îl schimbă complet pe om. Se pierd tulburarea, cruzimea, neliniştea şi vin pacea şi liniştea. Atât de simţit este lucrul acesta chiar şi la exterior, încât le spun unora să se fotografieze înainte de spovedanie şi după, ca să constate şi ei înşişi schimbarea cea bună, pentru că pe faţă se zugrăveşte starea duhovnicească lăuntrică. Tainele Bisericii fac minuni. Cu cât se apropie cineva de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos, se îndumnezeieşte şi este firesc să răspândească harul dumnezeiesc şi să fie trădat de el.

– Părinte, adică după o spovedanie sinceră trebuie să simţi imediat bucurie?

– Nu întotdeauna. Se poate să nu te bucuri imediat, ci încet-încet se naşte bucuria înlăuntrul tău. După spovedanie este trebuinţă de recunoaşterea mărinimoasă. Să te simti ca acela căruia i se iartă o datorie ce o are şi din mărime de suflet simte recunoştinţă şi se simte dator fată de binefăcătorul lui. Să mulţumeşti lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp să trăieşti şi psalmul: “Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”[5], ca să nu îndrăzneşti şi să repeţi aceleaşi greşeli.

– Părinte, am citit undeva că diavolii ne vor chinui în cealaltă viaţă chiar şi pentru un gând rău pe care nu l-am spovedit.

– Ascultă, atunci când omul se pocăieşte şi spune duhovnicului său tot ceea ce-şi aduce aminte fără să aibă intenţia de a ascunde ceva, s-a terminat; aghiuţă nu mai are nici o stăpânire asupra lui. Iar când nu îşi va spovedi întru cunoştinţă o parte din păcatele sale, se va chinui în cealaltă viaţă pentru acestea.

– Părinte, atunci când cineva şi-a mărturisit greşelile lui din tinereţe, dar iarăşi se gândeşte la ele şi se chinuieşte, este corectă această poziţie a sa?

– Dacă are multă zdrobire pentru greşelile tinereţilor lui şi le-a mărturisit, nu există motiv să se chinuiască, de vreme ce Dumnezeu i le-a iertat din clipa în care le-a mărturisit. De aici înainte nu trebuie să mai scormonească cele vechi, mai ales păcatele trupeşti, pentru că se poate vătăma. De pildă, în război cade o grenadă lângă un militar, dar îl păzeşte Dumnezeu şi nu explodează. După ce se termină războiul militarul află grenada care nu explodase şi începe s-o cerceteze cu curiozitate şi în cele din urmă este omorât în timp de pace.

Increderea în duhovnic
– Părinte, dacă cineva se mâhneşte pentru că duhovnicul l-a certat pentru o oarecare greşală, şi cade în întristare, aceasta are egoism în sine?

– Ei, desigur că are egoism în sine. Dacă s-ar mâhni după Dumnezeu, ar primi mângâiere, ar şi spori, deoarece ar încerca să nu mai facă acea greşeală. Trebuie să spună duhovnicului lui greutăţile, gândurile şi căderile sale şi să primească cu bucurie şi blândeţe şi comportamentul său cel aspru, pentru că toate se fac din dragoste şi din interes pentru sporirea sufletului său.

– Părinte, şi dacă nu primesc certarea şi observaţia?

– Dacă nu primeşti, vei rămâne neîndreptata. Cei care nu primesc observaţiile nici de la oamenii pe care îi iubesc, rămân nişte lemne strâmbe şi ei singuri se netrebnicesc duhovniceşte. Precum scândurile care nu primesc rindeluirea tâmplarului ca să devină mobilă sfârşesc la cofraje şi scări, unde sunt călcate şi murdărite până ce ajung la foc, tot astfel şi aceştia, în cele din urmă se distrug.

– Părinte, când cineva nu este de acord cu duhovnicul într-o problemă, ce trebuie să facă?

– Să-şi spună simplu şi cu smerenie gândul său. Desigur, este trebuinţă de multă luare aminte în alegerea duhovnicului, astfel încât să se încreadă şi să se odihnească prin îndrumarea lui.

– Părinte, atunci când cineva vede ceva în mod diferit de cum vede duhovnicul lui, îi este de folos să insiste în părerea sa?

– Nu, pentru că nu ştie ce se ascunde în spatele a ceea ce el consideră că nu este corect. De pildă, ca să înţeleagă cineva ce se ascunde în spatele unei acţiuni a duhovnicului său, poate că duhovnicul trebuie să-i spună ceva din spovedania altcuiva. Dar este îngăduit să spună spovedania altuia? Desigur că nu. Să spunem că s-a înţeles cu duhovnicul său ca să-l vadă la cutare oră, dar în ora aceea merge şi altcineva, care are gânduri de sinucidere, şi duhovnicul îl ia întâi pe acela. Atunci acesta cugetă: “L-a luat mai întâi pe acela, pe mine mă dispreţuieşte”. Insă cum să-i spună duhovnicul că acesta a ajuns la punctul să facă o încercare de sinucidere? Dacă îi explică, îl distruge pe celălalt. In timp ce dacă se sminteşte acesta ce mai aşteaptă sau dacă se supără puţin, nu se va întâmpla un mare rău. O dată aşa s-au smintit unii care au venit acolo la Colibă. Era cineva pe care ai lui l-au adus cu mare greutate să discutăm şi l-am primit cu multă bunătate. L-am sărutat, i-am dat o metanie, nişte iconiţe. Ceilalţi s-au supărat. “Pe noi stareţul nici nu ne-a băgat în seamă”, au spus ei. Acesta, sărmanul, era ca fiul cel pierdut; ştiam amănunte din viaţa lui. A plecat după aceea un alt om. Ceilalţi puteau să se smintească de o mie de ori. Nu poţi distruge pe unul, odihnind pe altul cu o explicaţie.

Legătura corectă cu duhovnicul
Un om duhovnicesc, atunci când vrea să ajute pe cineva, încearcă să-l alipească de Hristos, iar nu să-l lege de sine. După aceea, când reuşeşte să-l alipească de Hristos el se bucură, iar acela se nevoieşte privind la Hristos. Atunci şi unul şi celălalt au plata lor şi lucrurile merg normal, insă atunci când omul se nevoieşte şi caută cum să placă aceluia care încearcă să-l unească cu Hristos, adică dacă o acţiune a sa îl va mâhni sau îl va bucura pe acela, şi nu cugetă cum vede oare Hristos această acţiune a sa, atunci nu-l mulţumeşte nici pe omul care îl ajută, nici pe Hristos, dar nici el nu se foloseşte, pentru că nu primeşte ajutor dumnezeiesc. Adică nu Se bucură nici Hristos şi nici duhovnicul de ceea ce face, dar nici el nu se foloseşte, ca să depăşească o greutate. Să presupunem că o soră cântă şi cugetă: “Oare cânt bine? Se va bucura stareţa?”. Ei, una ca aceasta nu se foloseşte. In timp ce dacă ar cânta pentru Hristos, lucrurile ar merge normal; va şi cânta bine, şi pe stareţă o va mulţumi.

– Părinte, este vinovat cineva atunci când nu înţelege corect ceea ce i-a spus duhovnicul?

– Ascultă, chiar dacă n-a înţeles fiindcă a avut o dorinţă şi mintea lui a fost acolo, tot este vinovat. Unii îşi fac din voia lor voia lui Dumnezeu. De pildă, cineva îl întreabă pe duhovnicul său despre o problemă de a sa, dar are în gând soluţia pe care o vrea el, care îl odihneşte. Duhovnicul îi spune ce trebuie să facă şi acesta înţelege că îi spune să facă ceea ce voia el, şi o face cu bucurie, crezând chiar că face ascultare. Iar dacă după aceea duhovnicul îi spune: “De ce ai făcut aşa?”, îi răspunde: “Dar nu mi-ai spus să fac aşa?”. Dar uneori ceea ce spune duhovnicul nu trebuie s-o iei după literă. Se poate să fie un fel de a spune. O să vă spun un caz ca să înţelegeţi. O profesoară de patruzeci şi cinci de ani, care avea şi copii, se încurcase cu un elev de al ei de şaisprezece ani. Băiatul plecase de acasă şi trăia cu profesoara. Când tatăl lui a venit la Colibă şi mi-a spus durerea sa, i-am spus ca în cazul acesta să facă ceea ce îi va spune duhovnicul lui. S-a dus aşadar, sărmanul, la duhovnic şi după aceea a venit iarăşi la mine. In ziua aceea eu aveam Exarhia de la Patriarhie[6] şi nu puteam discuta cu el, dar i-am spus: “Să faci ceea ce ţi-a spus duhovnicul tău”. Acela însă nu pleca – şi bine a făcut că nu a plecat ci a rămas. La un moment dat, când am fost puţin liber, l-am văzut pentru puţin şi mi-a spus: “Părinte, m-am hotărât s-o omor pe această femeie, pentru că aşa mi-a spus duhovnicul”, “Ia stai, omule, îi spun, ce ţi-a spus duhovnicul tău?”. “Mi-a spus: «Femeia aceasta este vrednică de moarte»”. Aţi înţeles? Duhovnicul a spus: “Femeia aceasta este vrednică de moarte”, iar nu s-o omoare! De atunci nu mai spun nimănui: Fă ceea ce ţi-a spus duhovnicul”, ci îl întreb ce i-a spus duhovnicul…

– Părinte, se poate ca cineva să ceară ajutor de la duhovnic şi în acelaşi timp să-i propună şi soluţia?

– Ei, dar atunci ce fel de ajutor cere? Altceva este să-i spună duhovnicului cu smerenie, ca pe un gând al său, ceea ce crede că îl va ajuta – aceasta se impune – şi altceva este să insiste că gândul acesta al lui este cel corect. In cazul acesta omul nu sporeşte. Ci este ca şi cum ar merge la medic şi i-ar spune: “Să-mi dai medicamentul acesta”. Insă bolnavul este dator să facă ascultare de medic; nu-i va arăta el aceluia ce fel de medicamente să-i dea. Aici nu este problema de poftă, ca la mâncăruri şi dulciuri, ca să spună cineva: “Vreau baclava sau vreau cataif”, ci potrivit cu boala, medicul va da şi medicamentul.”

articol preluat de aici

Poezie: In ziua in care m-am iubit cu adevarat


În ziua în care m-am iubit cu adevărat

When I’ve loved myself enough, by Kim and Alison McMillen

„În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

poezie preluata de aici

Troparul Preacuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabi pe care il serbam astazi


Moment artistic: Dan Les- sculptor in ceramica


Vesmintele Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir din Biserica „Invierea Domnului” din Bucuresti


Interviu cu maica Siluana Vlad- despre omul cazut


– Măicuţă Siluana, nu ştiu dacă este doar o părere a celor care intră prin mănăstiri, dar parcă în mănăstirile de maici se munceşte ceva mai mult decât în mănăstirile de călugări. Este adevărată această observaţie, această privire din afară?

– Cred că da. De fapt, nu cred că se munceşte la fel de mult, doar că munca, în mănăstirile de maici e deosebită de cea din călugări. Nici călugării nu stau! Însă, de obicei, în mănăstirile de călugări, pentru activităţile gospodăreşti, sunt angajaţi oameni, mireni, mai ales dacă monahii sunt foarte puţini. Şi atunci, ei se ocupă de slujbe, de slujirea credincioşilor care vin… Slujirea călugărului faţă de pelerinul care vine, faţă de credinciosul care vine la mănăstire, e deosebită de a măicuţei. El trebuie să-l întâmpine cu spovedanie, cu invitaţie la spovedanie, la împărtăşanie, la tâlcuirea slujbelor, la sfătuire duhovnicească, ceea ce măicuţele fac mai greu şi numai în anumite împrejurări, în anumite condiţii.
Apoi, noi, femeile, suntem ca albinele. Nouă ne place să facem ceară şi miere. Cineva spunea că în ortodoxie se folosesc lumânări de ceară pentru că culoarea galbenă este culoarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albinele care fac ceara şi mierea sunt fecioare. Este o hărnicie feciorelnică, ca să spunem aşa. Or, o să vedeţi că măicuţele se trudesc şi se ostenesc cu dragoste, aşa ca nişte albinuţe. Cred că în mănăstirea de maici se poate descoperi bucuria Liturghiei permanente, a acelei aşa de cunoscute Liturghii de după Liturghii, dar numai cu condiţia ca fiecare monahie sau surioară care vine în mănăstire să fie informată despre asta şi să adere liber la viaţa de aici. Altfel, ştim cu toţii că putem să căpătăm o repulsie faţă de ascultare, şi asta ne dăunează foarte mult din punct de vedere călugăresc.

– Am început intenţionat cu această întrebare, deoarece există o părere, că în mănăstirile de maici se munceşte mult mai mult şi că rămâne mult mai puţin timp de rugăciune şi de slujbă – de rugăciune atât la chilie, cât şi de rugăciunea din biserică.

– Cred că e adevărat. Cred că sunt mănăstiri în care s-a muncit – nu ştiu dacă se mai munceşte acum, se muncea foarte mult …

– … şi chiar de curând, am întâlnit un caz în mănăstire, în care îmi spunea maica stareţă că a avut măicuţe tinere care chiar au leşinat, la propriu, datorită muncii fizice, deoarece au foarte mulţi pelerini şi foarte mulţi care intră în mănăstire şi ele nu mai au timp nici măcar de slujbe.

– Da, aceasta este păcat… dacă nu este făcută ca o Liturghie, ca o slujire. Este o ardere de sine a slujirii aproapelui, în care nu leşini. Dacă ai leşinat, înseamnă că ai depăşit puterea ta duhovnicească de a spune da ascultării respective şi ai fost total lipsită de puterea harului care se dă prin întâlnirile rânduite după sfânta rânduială în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie, în toate slujbele.
Atunci când suntem foarte aglomerate, când avem ceva urgent de făcut. De exemplu: am cules mazărea din grădină, şi dacă nu terminăm în seara asta, până mâine mazărea se încălzeşte şi nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Şi atunci, noi putem să rânduim ca în seara asta, la vecernie, să nu meargă decât jumătate din măicuţe, şi altă dată, cealaltă jumătate. Dar asta se întâmplă extrem de rar, şi cele care rămân pot spune rugăciune. Însă, din păcate, ştiu că există – şi nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta – ştiu că există mănăstiri în care se munceşte foarte mult, dar fără întâlnirile acestea cu harul, fără hrănirea duhului e imposibil de rezistat. Duhul se hrăneşte prin sfintele slujbe. Dacă nu mergem la Sfânta Liturghie, dacă nu mergem la slujbele rânduite şi nu ne împărtăşim, nu avem cum să rezistăm.
Şi o privire lucidă, din afară, ar putea să spună: „Bine, dar o tânără de vârsta ei, sau o femeie, o mireancă, în viaţa din lume, e mai chinuită decât ea, nu? Merge la slujbă, face piaţa, face curat, îşi iubeşte bărbatul, îşi îngrijeşte copiii pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineaţa….” Da, dar acolo, puterea mireanului este stimulată şi alimentată de mângâierile zilei. De la copil, de la soţ, de la şefi, de la artă, de la subcultură, de unde-şi găseşte fiecare hrana. Aici, pentru că gesturile noastre sunt mereu repetate, şi mereu, mereu, acelaşi lucru, dacă nu te întâlneşti cu harul, care să le facă pe toate noi, nu ai cum să rămâi în picioare – şi atunci, leşini. Deci, este o boală duhovnicească această osteneală, această simţire a ostenelii în slujirea din biserică, din mănăstire.

– Dar ce să facă o măicuţă tânără care este pusă în imposibilitatea fizică de a se întâlni cu harul? Adică este mereu pusă la ascultări, nu are timp de slujbă, nu mai poate trupeşte să îşi facă pravila de chilie.

– Să caute altă mănăstire. Sau să se plângă duhovnicului, să se plângă maicii stareţe. Când un tânăr, o tânără se duce la mănăstire, el ştie ce caută. Şi el trebuie să stea în vizită o vreme, ca să vadă dacă acolo primeşte duhul de care are nevoie, dacă acolo se sfinţeşte. Pentru că s-ar putea ca şi în ritmul acesta, şi într-o viaţă pe care o descrieţi, dacă e făcută cu binecuvântare şi cu rugăciunea asta în alergare, să fie mântuitor.
Pentru că putem aici avea de luptat cu o lene disimulată, cu o neputinţă de a fi ordonat, cu o neputinţă de a asculta o slujbă. Sunt mănăstiri în care se merge regulat la slujbă, toată lumea are voie să meargă la slujbă, este chemată, îndemnată – şi nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare la slujbă. Şi atunci te întâlneşti cu neputinţa omenească şi cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Dacă acest suflet strigă: „Doamne, eu aşa nu pot! Fă ceva cu mine, că vreau să mă mântuiesc şi vreau să fiu mireasa Ta!” – se schimbă ceva: ori ea pleacă din mănăstire, ori mănăstirea se schimbă. Cea mai mare tragedie a omului este că ne place să fim victime. Şi contribuim la starea de victime: cârtirea, judecarea, plângerea şi neschimbarea a ceea ce se poate schimba – în rânduiala unei mănăstiri, în rânduiala vieţii mele personale. Nu se poate schimba orice, dar se pot schimba multe. Şi eu trebuie să am acest discernământ: ce pot să schimb, ce nu pot să schimb, şi să le deosebesc pe astea între ele. Şi vezi oameni fatalişti care spun: „N-am ce să fac!” – şi efectiv au ce să facă. Şi vezi oameni care se zbat să schimbe ceea ce nu se poate schimba: „Aş vrea şi eu să am ochii verzi!”

Omul bolnav

– Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

– Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu…”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un…

– Un ipocrit!

– Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum … La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.

O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.

Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.

Or, noi venim la mănăstire, mai ales cei care am venit după anii 90, venim dintr-un puseu emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, de împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă, care este alimentată de cântări sentimentale… Acum au şi ele rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa, acelea nu vor avea probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Este greu, atunci, când vin la mănăstire doar dintr-un puseu de acesta emoţional. Ca şi în viaţa laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului, emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru. Duhul nostru vrea pacea, vrea mântuirea, vrea iubirea de vrăjmaşi, vrea să se sfinţească. Nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar mi¬nunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiec¬tată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”.

Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul) care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit! Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai am timp să citesc nici unul!” Dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie stăteau la părinţi, unde mama spăla, mama călca, făcea mâncare, şi copilul stătea la catedrală şi citea acatiste şi asculta muzică psaltică. Or, când intră în mănăstire, el trebuie să înveţe. Sunt copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o cultură, să ştii ce e aceea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică, cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum… as¬ta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!

Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea… avem o lene în noi, du-te, ia pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii. Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or, aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă pământul la o floare, dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă într-un fel şi celălalt se roagă altfel.

Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât. Eu sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării este un gest litur¬gic, este un gest de slujire. Asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

Mănăstirea ca bolniţă

– Aţi vorbit de lene, ca despre una din patimile care supără cel mai tare pe monah, pe monahie. Care sunt – să rămânem la acest capitol al luptei cu patimile – care sunt patimile sau neputinţele cu care au de luptat măicuţele într-o mănăstire? Sunt diferite de cele ale călugărilor?

– Eu nu prea ştiu cum se luptă călugării, că nu mi s-au spovedit mie şi nu mi s-au confesat. Dar ei spun, bărbaţii, călugării că cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi rivalitatea. Şi cum, într-o mănăstire, ocaziile de rivalitate sunt rare, de câte ori poţi să alegi stareţi? Deci, sunt condiţii mai mici. Până la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: să mă călugăresc eu mai înainte, sau în lupta pentru ucenici: cine are mai mulţi ucenici, cine e duhovnic mai bun…

– Asta nu poate fi şi o rivalitate bună, în funcţie de cum e ea dusă? Adică, e rău să-ţi doreşti să fii un duhovnic mai bun?

– Nu, nu, ferească Dumnezeu! Dar, dacă-ţi pui problema aşa, uiţi să fii duhovnic – după părerea mea! Şi eu nu mă gândesc la duhovnic, cât mă gândesc la ucenici. Şi ştiu câtă concurenţă şi câtă rivalitate este între ucenici.

– E mai mare concurenţa între ucenici decât între duhovnici!

– Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu ştie? Când un ucenic al unui duhovnic zice: „Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu eşti la fel de bun!” – înseamnă că eu, la spovedanie, trebuie să spun: „Ştiţi, părinte, eu am zis că eu sunt mai bun!” – şi atunci părintele ar trebui să ştie ce să spună la lucrul ăsta. Şi atunci bănuiesc că este o rivalitate foarte delicată, care trece prin… dar, să ne întoarcem la oile noastre!

– La albine…

– La albine, da. Neputinţa aceasta, numită invidie. Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului ome¬nesc. La acea dorinţă de mai mult care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, omenească. Nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc la lucrul acesta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări¬? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm, cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, după ce am văzut ce face cineva, dacă nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.

Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie, cel puţin din corespondenţa şi din „consilierile” mele, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu.pentru că sunt copii bătuţi, co¬pii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10, un lucru greu de obţinut. Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat…”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta), le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.

Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea… Cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor, atent să descopere persoana. Când vorbim de fata credincioasă, eu nu vorbesc de cele care au plecat în mănăstire din pură vocaţie de a fi cu Dumnezeu, acolo e altă categorie şi suntem puţine. Deci, fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie, îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic. „Duhovnicul este cel care trebuie să mă iubească, să-mi împlinească toate nevoile emoţionale şi duhovniceşti de care n-am avut parte în familie.” Este o iubire pătimaşă, nu în sensul desfrânării, Doamne fereşte!, ci pătimaşă în sensul de iubire ca pentru tată, care exclude pe fraţi, care exclude pe ceilalţi. Şi atunci, dacă duhovnicul stă mai mult de vorbă cu cineva, dacă spovedeşte mai mult pe cineva, dacă dă mai multă atenţie cuiva, „înseamnă că pe mine nu mă iubeşte. Şi dacă nu mă iubeşte, înseamnă că nu sunt bună. Şi atunci, înseamnă că cealaltă e bună. Deci, sunt cu ochii pe ea: ce are?” Dacă maica stareţă e mai atentă sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă. Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei, pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă.
Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să…” putem merge până la chestii copilă¬roa¬se, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă…”

– Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

– Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul acesta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.

– Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.

– Exact! E spital. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Ieşirea la Lumină

– Şi cum ieşim din această spărtură?

– În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de Sfânta Biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte… îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce … îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă… şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme. Şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi”.
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile…
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer şi ne scotea din necaz. Şi chemarea lui în viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi alegem prefăcătoria, negarea? Aceasta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi să zic: „Doamne, fă ceva cu mine!” că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut mătănii, am postit, am…”. Alţii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed pentru ca să le facă El!”

Cei trei vrăjmaşi

Este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schim¬bă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament. Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem?” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” „La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”. Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.

„Să fim atenţi la durere”

Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – Dumnezeu a pus durerea, ca să sară, să se dea jos – omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a durerii e bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă. Îi leagănă. Le bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Doar aşa am învăţa. Când un co¬pil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el, simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.

– E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.

– Exact! Şi atunci, iată-i pe copiii aceştia care vin în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” … dar cum a ajuns aşa? Eu zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost minţit, a fost umilit, … a învăţat să violeze, să bată. Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu. Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească. S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi, i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în picioare… Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-avea cum să-ţi treacă. Probabil că o fi fost lume mai emancipată pe vremea aceea, dar nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăsta viu care geme sub blestem.

De la blestem la bucurie

Noi, maică, trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa. Toate aceastea sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecu¬vân¬ta¬rea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învă¬ţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvân¬tân¬du-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe celălalt.
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog. A zis Domnul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e. Eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo. Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?” Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi cred că e momentul să deschidem puncte de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil.
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Şi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

– Mulţumesc, măicuţă.

– N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi, când ai făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii de ce trec prin asta!”, şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic: „Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!”, vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune, nu poţi s-o păstrezi, s-o pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!

preluat de aici

« Older entries