ruga pentru azi


Doamne, vreau sa cer

minunea si incantarea copilariei.

Vreau sa fiu dornica sa invat din nou.

Vreau sa fiu gata sa iubesc si sa fiu iubita din nou.

Doamne, da-mi siguranta si securitatea de care am nevoie pentru ca sa fiu vulnerabila si smerita.

Ajuta-ma sa fiu pregatita pentru surprize.

Amin.

preluata de aici

Anunțuri

Azi 3o iunie- Soborul Sfintilor Apostoli


Sfanta noastra Biserica praznuieste, astazi pe toti cei doiseprezece Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos, ca pe unii, care s-au nevoit a raspandi, pana la marginile lumii, dreapta credinta crestina si a vesti tuturor marginilor pamantului pe Hristos Dumnezeu, chemand toate neamurile la mantuire. Ei au fost chemati la apostolie chiar de Domnul Insusi, si au fost martorii propovaduirii patimilor si Invierii Sale, ca sa-L marturiseasca, apoi, printre oameni. Astfel, Sfantul Apostol Petru, intaiul intre egali, se numea Simon, mai inainte de a fi chemat de Domnul. El a propovaduit Evanghelia, mai intai, in Iudeia, apoi in Antiohia, in Pont, Capadochia, in Asia, Bitinia, Galatia, si dupa traditia Bisericii, a mers si la Roma. In cele de pe urma, fiind rastignit de Nero imparatul, cu capul in jos, s-a dus la cele ceresti.

Sfantul Apostol Andrei, „cel intai chemat”, era fratele Sfantului Petru. Dupa traditie, el a propovaduit credinta lui Hristos in toate tarile de pe langa Marea Neagra si in Dobrogea, dupa care, s-a intors in Tracia si s-a dus in Grecia, iar la Patras, a fost rastignit pe o cruce in forma literei X, „Crucea Sfantului Andrei”.

Sfantul Apostol Iacob, fiul lui Zevedeu, a fost numit de Domnul, „fiul tunetului”, ca si fratele sau, Sfantul Ioan Evanghelistul. Impreuna cu acesta, si cu Petru, a vazut Schimbarea la Fata a Domnului pe Tabor. Dupa Inaltarea la cer a Domnului, el a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu in Ierusalim si in Iudeea si a fost ucis de Irod Agripa, cu sabia.

Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul, numit si Teologul, adica, cuvantatorul de Dumnezeu, era ucenicul iubit, care, la Cina si-a rezemat capul pe pieptul lui Hristos, iar, langa Cruce, a stat cu Preacurata Fecioara si s-a invrednicit a se numi fiu al ei. Acesta a propovaduit Evanghelia in Efes si in toata Asia si a scris Evanghelia a patra, Apocalipsa si cele trei Epistole din Noul Testament. El a adormit, in Domnul, la Efes, batran fiind cu anii.

Sfantul Apostol Filip era din Betsaida Galileii, cetatea lui Petru si Andrei. Acesta a adus la Hristos pe Natanail si a propovaduit pe Hristos, in partile Asiei, cu sora sa Mariam, a avut sfarsit mucenicesc, in Ieropole, din Frigia.

Sfantul Apostol Bartolomeu, a propovaduit pe Hristos, o vreme, impreuna cu Apostolul Filip, in Asia, iar, dupa moartea acestuia, a mers pana in India, si a talcuit, pentru indieni Evanghelia scrisa de Sfantul Matei. S-a dus, apoi, de acolo, in Armenia cea Mare si in Albana a primit moarte de mucenic.

Sfantul Apostol Toma este cel caruia i se mai spunea si „Geamanul” si care a pipait ranile Mantuitorului, dupa Invierea Lui. A purtat lumina Evangheliei pana in partile Indiei si a murit strapuns de sageti, pentru Hristos.

Sfantul Apostol Matei, care pe cand era vames, se numea Levi, lasand toate, n-a pregetat sa mearga dupa Hristos. Si, fiind scriitor, a scris cel dintai, Evanghelia Domnului, in limba ebraica, si, apoi, aceeasi Evanghelie, in greceste. El a propovaduit pe Hristos in toata Etiopia si, traditia spune, Apostolul a primit moarte de mucenic, fiind ars pe rug, in Etiopia.

Sfantul Apostol Iacob al lui Alfeu, a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu in multe tari din rasarit, inchinatoare la idoli. Deci, nenumarate neamuri aducand la Hristos, a primit moarte de mucenic, iar, cei ce s-au intors la credinta, l-au numit „samanta dumnezeiasca.”

Sfantul Apostol Iuda Tadeul, este acela care a propovaduit pe Hristos in Iudea, in Galileca si in Samaria, in Arabia, in Siria si in Mesopotamia. Si, fiind spanzurat de un lemn, de slujitorii idolilor, din partile Araratului, si-a pus sufletul pentru Domnul sau.

Sfantul Apostol Simon Zilotul era din Cana Galileii. A propovaduit cu mult zel, cuvantul mantuirii in Mauritania si, din Africa, pana in Britania. Si, rastignit fiind de cei necredinciosi, si-a dat lui Dumnezeu duhul sau.

Sfantul Apostol Maria a fost ales in locul lui Iuda, vanzatorul, numarandu-se cu cei unsprezece Apostoli. El a propovaduit pe Hristos in Capadochia si in Etiopia. Si acolo, multe patimind, cu moarte napraznica s-a savarsit.

Sfantul mare Apostol Pavel, care in urma tuturor, a fost chemat de Sus, de la Domnul, la apostolie, s-a aratat vas ales al lui Hristos, ca L-a purtat pe Domnul neamurilor si a imparatilor de la Ierusalim si pana la Roma. Deci, si-a savarsit nevointa alergarii sale, fiind ucis de Nero, cu sabia. Drept aceea, acest Sfant Apostol se praznuieste, de catre Biserica, impreuna cu Sfantul Petru, ca unul ce, mai mult decat alti Apostoli, s-a ostenit, cu bunavestirea lui Hristos Dumnezeului nostru slava!

preluat de aici

Cuvant bun


Azi 27 iunie- Cuviosul Samson si Sf. Mironosita Ioana


Nu se stiu prea multe despre aceasta sfanta, decat ca a fost soţia lui Chusa, administratorul proprietăţii Regelui Irod, una din femeile care L-au urmat şi însoţit pe Iisus Hristos în perioada misiunii sale pe pământ. Ea este amintită de Sf. Ap. Luca în capitolele 8:3 şi 24:10. Împreună cu celelalte mironosiţe, Ioana s-a dus la mormântul Mântuitorului ca să ungă trupul sfânt cu mir după moartea Sa pe Cruce, auzind de la îngeri despre minunea învierii lui Hristos. Conform tradiţiei, ea a fost cea care a recuperat capul Sf. Ioan Botezătorul, după ce Irod a dat ordin să-i fie tăiat şi aruncat (24 februarie).
Sf. Ioana mai este prăznuită şi în Duminica Mironosiţelor.

text preluat de aici

Cu ale carei sfinte rugaciuni, Doamne IIsuse Hristoase miluieste-ne pe noi!

Sf Ioana impreuna cu Sfantul Samson, facatorul de minuni si primitorul de straini, pe care de asemenea il praznuim astazi.

<

In aceasta zi cuvant al Sf Vasilie- despre pocainta


Nimeni, umbland in rautatea pacatului, sa nu deznadajduiasca, stiind ca, pentru boala sufletului, leacul sufletesc este pocainta. Pentru ca, prin ea, se poate tamadui toata neputinta si, chiar stalpul cel de intarire de ar cadea, poate, prin pocainta, sa se indrepteze. Frate, sa nu fie hulite de tine ierburile cele de leac, nici sa ti se inchida tie cetatea marturisirii, nici sa te lasi pe tine in adancul rautatilor si nici sa te lasi singur ucigasului de oameni, pentru ca Domnul stie a scula pe cei cazuti. Daca nadejdea mantuirii te-a parasit pe tine, frate, sau pomenirea lui Dumnezeu sau cugetarea bunatatilor, ce vor sa fie, sau frica chinurilor, care sunt gatite celor ce nu s-au pocait, nu sunt in mintea ta, apoi, trezeste-te degraba, ridica-ti ochii la cer si vino-ti in simtire, inceteaza cu rautatile tale, scutura de la tine betia ce te-a cuprins si adu-ti aminte de indurarile lui Dumnezeu, ca tamaduieste cu untdelemn si cu vin. Sa nu deznadajduiesti de mantuire, ci sa-ti aduci aminte de cele scrise: „Cel ce cade, oare nu se va ridica? Si cel ce se abate, au nu se va intoarce? Cel sfaramat de fiara neimblanzita, oare, nu va birui? Iar cel ce se marturiseste, nu este lepadat, pentru ca Dumnezeu nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa se mantuiasca.”
Chiar si adancul rautatilor, daca ai cazut, sa nu deznadajduiesti. Este vreme de infranare, este vreme si de vindecare, este vreme si de indreptare. Ai alunecat? Scoala-te! Ai gresit, paraseste greseala; sa nu stai in calea pacatelor, ci sa fugi. Ca, daca, intorcandu-te, te vei scula, atunci, sculandu-te, te vei mantui. Ca, dupa boala, este sanatate si, din pocainta, vine mantuire. Indrazneste, nu deznadajdui. Ca nu este legea lui Dumnezeu, ca legea stapanitorilor, celor ce judeca, care osandesc la moarte, fara mila. Caci traind sub har, harul indeparteaza osanda, asteptand indreptarea, pana cand este inca deschisa usa, iar, dupa ce se va inchide usa, atunci, Mirele nu va mai auzi pe cei ramasi afara. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

cuvant preluat din Proloage, vol II

Sf Paisie Aghioratul- „Acolo unde nu poate omul, ajuta Dumnezeu”


(…) Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneste. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.

Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdea­una pană la ce punct trebuie să acţioneze omeneşte?

– Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu în­seamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere[1]. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călu­gării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“. “Această între­bare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testa­ment», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“[2]. Dacă Dum­nezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al ego­ismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceas­ta este o rugăciune tainică.

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru.
Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngri­jeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, tre­buie să o primim cu bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Insă de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noas­tră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.

– Părinte, când ajută Sfinţii?

– Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când cre­dem noi că trebuie să ajute. Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles? Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune: “Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Iţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină. Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

– Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dum­nezeu?

– Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumneze­iască ce o simţim înlăuntrul nostru. Dumnezeu rân­duieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumneze­iască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. In timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.

„Cereţi si vi se va da”

– Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile noastre?

– Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl rugăm pe Dum­nezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi inter­vine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, pre­cum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, tre­buie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu res­pectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu ce­rem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noas­tre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut. Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşu­rinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.

Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.

Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie.

– Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.

– Ceri ajutor de la Hristos sau te lupţi singură? I-ai arătat lui Hristos neputinţa ta? Nu te smereşti şi nu ceri ajutor de la Hristos, şi după aceea zici: “Intâmpin greutăţi în nevoinţa mea”. Dacă omul se smereşte şi cere puţin ajutor de la Hristos, Acela îl ajută. De multe ori omul depune o străduinţă egoistă, şi de aceea nu-l ajută Hristos. Aruncă-te pe tine în nevoinţa, nu te băga în seamă şi harul lui Dumnezeu se va sălăşlui înlăuntrul tău. Noi dorim să dobândim sfinţenia în chip magic. Insă Dumnezeu nu ajută o stare greşită. Chiar şi puţin de ar intra interesul, se împiedică ajutorul dumnezeiesc.

– Atunci când am intenţie să mă îndrept, oare Dumnezeu nu mă va ajuta să-mi pricep măcar o neputinţă a mea?
Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţa. Şi când spunem dispoziţie pentru ne­voinţa înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu.

– Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

– Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute. Când cereţi ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mân­drie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşartă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie, Dumnezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumnezeiesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, şi tot îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât trebuie. Este cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce va pleca predis­poziţia spre mândrie şi omul îşi va dobândi sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru pri­sosinţa lui de nevointă. De aceea, ca să ne ajutăm pe noi înşine, trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: “Mare netreb­nic sunt, Dumnezeul meu, Te rog iartă-mă şi mă ajută”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine aju­tor deoarece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal.

Ajutorul la începuturile nevointei duhovniceşti

– Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la înce­puturile nevointei sale duhovniceşti?

– Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută mult pe om, precum şi părinţii îi apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce cresc, nu se mai îngrijesc de ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi folosească mintea lor. La începutul nevointei sale omul simte intens harul lui Dumnezeu. După aceea Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se nevoiască şi să se îmbărbăteze duhovniceşte. Eu am plantat câte­va roşii. La început le udam în fiecare zi; după aceea le-am lăsat. Când ajungeau să li se îngălbenească frun­zele, atunci le udam. Cât timp rămâneau neudate, se zoreau şi se nevoiau să-şi adâncească rădăcinile lor ca să afle umezeală, şi au legat şi rod. Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi înălţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.

– Părinte, ati spus că omul la începutul nevointei sale simte harul lui Dumnezeu şi apoi îl părăseşte puţin.

– Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se sme­rească şi să înţeleagă ajutorul Lui Dumnezeu.

– Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?

– Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Când omul începe să lucreze duhovniceşte Dumnezeu îi dă, de pildă şi câte o… ciocolată. Începe astfel încet-încet şi învaţă să lucreze mâncând şi câte-o… cioco­lată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată şi omul încetează să mai lucreze şi spune: “Mai întâi mân­cam ciocolate, acum nu mai mănânc nici una. Oh, ce am păţit!” – nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu primeşte ciocolate. Să nu vrem să ne ajute uşor Hristos, să nu cerem iconomii, pentru că atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce se instruiesc bine nu mor. Atunci când omul se ajută mereu pe sine, în cele din urmă nu se ajută. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, şi profesorii au pre­tenţii de la elevi. Este greu ca să treacă cineva la exa­menele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte. Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi vrea numai să i se dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vieţii duhov­niceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet se retrage ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate. Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să meargă şi el singur şi, când este gata să cadă, hop, îl prind. După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă merge numai când este ţinut de mână, iar când îl lasă nu se prinde de balustradă să meargă şi astfel, încetul cu încetul să se întărească, ci stă jos, atunci copilul nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.

– Omul simte că mai întâi a avut harul dumneze­iesc şi după aceea nu-l mai are?

Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.

Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice

– Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.

– Ascultă! Acum Dumnezeu chiar să vrea să ne lase, nu poate.

– La ce vă referiţi?

– Iată, atunci când părinţii aduc un copil în lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Aşa şi Dumnezeu ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ce ne-a făcut. Acum chiar să vrea să ne lase, nu poate pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde raiul.

– Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…

– Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhov­niceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, dacă s-ar întâmpla ceva şi moare, este gata pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig şi în viaţa aceasta şi în cealaltă.

Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, deoarece există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile ome­neşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.

De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. In cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă şi o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne numai durerea de cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă Dum­nezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprijinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai bine.

Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna: “Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva. Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis-de-dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui. “Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea. “Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela. A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: “Cine este?”, întreabă femeia lui. “Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.

Intenţia cea bună

– Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?

– Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bună­tate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inun­daţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din urmă îi va duce în rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate cele­lalte. Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: “A, tie Dumnezeu ti-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: “Dum­nezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vred­nic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se mân­dreşte. După aceea se duce din nou diavolul şi-i des­chide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: “Tu vei mântui lumea“. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.

In tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viată păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.

Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viată lumească pentru că nu au fost ajutati, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduio­şează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.

articol preluat de aici

Ce parere au copiii despre mame- raspunsurile unor copii de clasa a II-a


De ce a facut Dumnezeu mame?

Ea e singura care stie unde e banda de lipit.
Mai mult ca sa curete casa..
Sa ne ajute pe noi cind ne nastem.

Cum le-a facut Dumnezeu pe mame?

El a folosit pamant, cum ne-a facut si pe noi.
Magie, plus putere suprema, si a amestecat mult.
Dumnezeu a facut mame la fel ca mine si tine … Numai ca el a folosit piese mai mari…


Din ce ingrediente au fost facute mamele?

Dumnezeu a facut mame din nori si par de inger si cele mai frumoase lucruri din lume si o masura de severitate.
Ele trebuie sa aiba startul din oase de om. Dupa aia s-a folosit foarte multa ata, ma gandesc.


De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale si nu la altei mame?

Pentru ca noi sintem neamuri..
Dumnezeu a stiut ca ea ma iubeste mai mult decat mamele altor oameni.

Ce fel de fetita a fost mama ta?

Mama mea a fost totdeauna mama mea si nimic altceva.
Nu stiu, ca nu am fost pe vremea aia, dar cred ca a fost mare sefa.
Altii imi spun ca ea era buna candva.

Ce a trebuit sa stie mama ta despre tatal tau inainte ca ea sa se casatoreasca cu el?

Numele lui de familie..
Ea a trebuit sa stie trecutul lui. Daca a fost un escroc? Daca se imbata cu bere?
Daca face cel putin $800 pe an, daca el a spus ’nu’ la droguri si ’da’ la treburile casei?

De ce mama ta s-a casatorit cu tatal tau?

Tatal meu face cele mai bune macaroane din lume. Si mama mea mananca mult.
Ea a devenit foarte batrana si nu mai putea sa faca nimic fara el.
Bunica mea mi-a spus ca mama mea nu a avut sapca gindirii pe cap cand s-a maritat cu tata.

Cine-i boss la voi in casa?

Mama mea nu vrea sa fie boasa, dar ea trebuie sa fie pentru ca tatal meu e pampalau.
Mama e. Poti sa-ti dai seama dupa cum face inspectia camerei mele. Ea vede orice sub pat.
Eu cred ca mama e, numai pentru ca ea are mai multe de facut decat tatal meu.

Care-i diferenta dintre mama si tata?

Mama lucreaza la lucru si lucreaza acasa, iar tata lucreaza numai la lucru.
Mama stie cum sa vorbeasca cu profesorii fara ca sa-i sperie.
Tatii sint inalti si puternici, dar mama are puterea reala, pentru ca ea este cea pe care o intrebi cind vrei sa perteci o noapte acasa la prieteni…
Mama are magie, ea te face sa te simti bine fara doctor.

Ce face mama ta in timpul liber?

Mamele nu au timp liber.
O auzi pe ea zicand ca plateste facturi toata ziua.


Ce ar trebui sa schimbe mama ta, ca sa fie perfecta?

In interior ea e deja perfecta. Pe dinafara cred ca ar trebui o operatie de frumusete.
Dieta.

Daca ai putea sa schimbi ceva la mama ta, ce ar fi?

Ea ma obliga tot timpul sa imi tin camera curata. As sterge asta din ea..
As face-o mai desteapta. Atunci ea ar sti ca sora mea e cea care a facut prostii, si nu eu.
Eu as dori ca ea sa scape de ochii invizibili de la spatele capului.

Sa fim copii!


Cuvant al Sfantului Velimirovici despre cei trei mari dusmani ai omului: necunoasterea, grija si deznadejdea


„Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. /Mat. 22:29/ Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, /Lc. 16:15/ a spus însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.

Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni, /Ps. 54:25/ spune psalmistul.
Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat:

Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. (…) Priviţi la pasările cerului, că nici samănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc hrăneşte pre dânsele. (…) Socotiţi crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici torc; (…) că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. /Mat. 6:25-33/

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea.

Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.

Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere.

Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă.

Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. /Lc. 9:48/

Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu.
Aşa era şi poporul Sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul Sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, cunoaşterea cunoaşterilor, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul cel arătat.

Din această pricină, Sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială. Nu a pătimit nici de multe griji, căci a avut nădejde în Domnul Dumnezeu cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit de deznădejde, căci a ştiut să cârmuiască corabia lui Dumnezeu şi să călătorească, după voia Domului, de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu.

Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin”.

articol preluat de aici

Un film de exceptie- „Intoarcerea”


Cineva a venit odata si ne-a povestit despre tata. Imi venea greu sa il cred si l-am rugat sa mi-l arate. A dat un raspuns care m-a uluit, esti de atata vreme cu mine si nu l-ai vazut inca? Ma gandesc, oare nu era chiar el tatal? Ce altceva sa inteleg din raspunsul lui? Se intorsese in sfarsit, dupa atat amar de vreme?
Imi amintesc, prima oara cand l-am vazut, dormea, intins in pat, era gol, acoperit putin cu un cerceaf – si m-am speriat, parca era mort si trebuia pus in mormant. Si m-am gandit ca o sa moara. Dar cand s-a intamplat, a fost pe neasteptate. Si a murit din cauza mea, si nu pot sa imi scot asta din minte.
Il asteptasem? Stiu si eu? O carte veche, pe care o tineam in pod, avea o ilustratie cu un tata care se pregatea sa isi injunghie fiul. Un tap era in spate, incurcat intre maracini. Oare o mama ar fi ridicat pumnalul? Ascunsa printre ilustratiile cartii, o fotografie veche, in care aparea alaturi de noi un barbat. Peste un timp, aveam sa dau in alta parte de aceeasi fotografie. Aceeasi poza, insa barbatul lipsea. Oare tot ce mi se intamplase intre timp fusese un cosmar?
Eram, acum imi dau seama, un copil dificil. Eram fricos, ceilalti radeau de mine, iar eu ma chinuiam cumplit. De ce lipsea? Aveam nevoie de el, fara el nu ma simteam intreg, de ce lipsea? Nimeni nu imi dadea vreo lamurire. O poveste din care nu intelegeam nimic mi se servea mereu, si ma infuria. Cineva, de mult, nu ascultase de o porunca, ei si ce ma privea pe mine? Ce fel de tata era asta?
Nu stiu daca il iubeam sau il uram, nu stiu daca il asteptam, sau daca imi era frica de el. Cred ca era cate putin din toate.
Asa l-am vazut prima data, intins in pat, parca era mort. Se intorsese? El era? Am dat fuga in pod si m-am uitat la fotografie. Ei, fotografia era veche, intre timp se schimbase si el mult. Dar daca nu era tata? Ne-am asezat la masa si ne-a turnat vin la fiecare, apoi a frant painea si ne-a impartit-o – dar tot nu am stiut ca este el. Il priveam cu neincredere. Poate era tatal meu. Ei si? De ce se intorsese la noi? Ce avea sa se intample de acum inainte?
Nu a vorbit deloc. Doar o data, ca sa ne spuna, mie si fratelui meu mai mare, ca vom pleca a doua zi la pescuit. Imi amintesc ca am zambit putin in mine, mi-am zis, vrea sa ne faca pescari. Dar el nu zambea. De fapt nu aveam sa il vad niciodata zambind. O singura data aveam sa il vad speriat, atunci cand a murit, dar nu era speriat din cauza mortii, era speriat pentru mine, si nu pot sa imi scot din cap ca a murit din cauza mea.
A doua zi am pornit-o la drum. El, si noi, cei doi frati. Fratele mai mare incerca tot timpul sa ii intre in voie. Pe mine lucrul asta ma enerva, de abia peste ani mi-am dat seama ca nu o facea din frica – el, fratele meu era fericit ca tatal aparuse si tot incerca sa il faca sa ii spuna ca devenise barbat. Numai ca tata nu il incuraja deloc. Ba odata, cand eu eram vinovat, tot pe el l-a pedepsit, a inceput sa il palmuiasca, stiu ca atunci am scos cutitul si i-am strigat, „daca mai dai in el, te omor” – s-a uitat la mine, am inceput sa tremur de neputinta, cutitul mi-a scapat din mana si am rupt-o la goana.
Dar asta a fost la sfarsit.Eu ii raspundeam in sila tatalui, tot timpul. Voia sa mancam, ii spuneam ca nu imi e foame. Imi era foame, imi spunea ca vremea mesei a trecut. Voia sa mergem, voiam sa pescuiesc.Si parca tot ce facea, era impotriva noastra. Ma tot gandeam ca de fapt nu e tatal nostru, ci un bandit care ne-a rapit si ne va omori.
Odata ne-a si lasat pe drum, si a plecat. Ma uitam la fratele meu, si nu intelegeam cu ce gresisem. Dupa catva timp s-a intors sa ne ia.
Ne punea sa facem treburile cele mai grele si de cate ori simteam nevoia de putina caldura ne privea cu asprime.
Si calatoria nu se mai sfarsea. El aparuse duminica, sau nu, parca luni, era de acum joi, si calatoria nu dadea semne sa se termine.
Care era oare rostul calatoriei? Ma intrebam mereu si nu gaseam nici un raspuns. Atat doar ca ura mea fata de el crestea cu fiecare clipa.
Ajunsesem pe o insula. Pe lacul parca nesfarsit ne prinsese o furtuna, ne speriaseram, iar el ne dojenise. De ce? Oricata credinta as fi avut in tatal meu, oare nu aveam voie sa ma tem de furtuna?
Eram insa acum pe insula. El disparea din cand in cand, cred ca se ducea la coliba parasita din mijlocul insulei. De fapt niciodata nu am inteles ce treburi avea el in calatoria asta.Iar cand a izbucnit cearta din urma si l-am amenintat cu cutitul, iar apoi am rupt-o la fuga, atunci totul a inceput sa se invarta parca nebuneste. Am ajuns in fata unui far, m-am cocotat pana in varful lui si l-am amenintat ca ma arunc in gol. Nu mai puteam. Il uram. Preferam sa mor.
Si atunci l-am vazut speriat. A inceput sa ma strige cu numele meu de alint, sa ma roage sa il astept, a incercat sa se suie dupa mine, a cazut si a murit. Era ziua de vineri.
Si in momentul ala am inteles intr-o clipa totul. Nu imi fusese frica sa ma sui pe far si nu imi era frica sa ma arunc. Nu mai eram un fricos. Am inteles rostul calatoriei. Era ca sa ma transforme dintr-un copil intr-un barbat. Am inteles rostul lui de tata. Era ca sa ma calauzeasca pe drumul spre barbatie. Am inteles atunci ca el era tatal meu.
Am inteles cat de tare ma iubea. Am inteles cat de tare il iubeam si eu. Si am strigat tare, Tata!

text preluat de aici

« Older entries