In aceasta zi cuvant al Sfantului Ioan Scararul despre slava desarta


Sfîntul Ioan ne introduce în subiectul treptei acesteia prin vorbe foarte sugestive: “Să vorbim acum pe scurt despre începutul şi plinătatea patimilor necuvioasei închipuiri de sine. (…) În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Si de toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpînit de slava deşartă cînd postesc; dezlegîndu-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpîneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcîndu-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbîndu-le in haine nearătoase, iarăşi sunt stăpînit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcînd, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu coarne, totdeauna unul stă drept împotriva mea”

Sunt sigur că fiecare din noi înţelege ceea ce spune Sfîntul Ioan. Slava deşartă e începutul mîndriei, este lauda de sine pentru lucrul bine făcut. Este dorinţa de recunoaştere din partea celorlalţi, iubirea de laudă. Sfântul Ioan spune: „Duhul deznădejdii se bucură văzînd înmulțindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzînd înmulțindu-se virtutea”.

Care sunt semnele că ne-am prins în mrejele acestei patimi şi că am fost copleşiţi de dracul slavei deşarte? Sfîntul Ioan înşiră mai multe dintre ele. Slava deşartă intră în viaţa noastră cînd ne îngrijim de ceea ce gîndesc ceilalţi despre noi. Îşi înfige rădăcinile in inimile noastre cînd începem să ne îngrijorăm de dezaprobarea celorlalți şi să fim mulţumiţi cînd ne aprobă. Ne robeşte inimile cînd ne bucurăm de laudele lor şi ni le stăpîneşte cînd începem să lucrăm pentru cuvintele de laudă care ne aduc aşa o bucurie. Sfîntul Ioan zice: „Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părînd că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deşartă. (…) E propriu celor înalţi cu cugetul să rabde cu bărbăţie şi cu bucurie ocările; dar e propriu celor sfinţi și cuvioși să treacă nevătămaţi prin laude”. Cum putem izbîndi asupra slavei deşarte? Sfîntul Ioan dă îndemnuri foarte clare în acest sens: „Începutul necăutării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deşarte, iar sfîrşitul (dacă este vreun sfîrşit al adîncului fără fund), este a face in chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea”.

Vorbele acestea sunt atît de uşor de scris şi de citit, dar de pus în practică nu e chiar aşa de uşor. Dacă se poate vorbi despre lucrul pe care am învăţat să-l facem în lumea noastră modernă atunci acela este cum să ne vindem pe noi înşine, să ne facem observaţi, să ne împingem înainte. De exemplu, suntem îndemnaţi de timpuriu să ne „îmbrăcăm pentru succes”. În şcoală primim îndrumare despre cum să ne scoatem în evidenţă, iar odată ce începem liceul ni se oferă cursuri de genul: „Cum să te vinzi” la primul interviu pentru locul de muncă. Noi, oamenii moderni, suntem obsedaţi de înfăţişarea exterioară, suntem controlaţi de optiniile celorlalţi şi covîrşiţi de nevoia de a ne alinia cu ceilalţi. Și e foarte uşor să aducem cu noi această practică în viaţa duhovnicească; să pierdem ținta din vedere și să ne modelăm viața pentru a plăcea „mulţimii”. Lucrul acesta însă ne poate vătăma în două moduri. Poate sau să ne motiveze să părem evlavioși la înfăţişare (adică să zicem ceea ce trebuie, să citim cărțile care trebuie, să ne închinăm cum trebuie, să participăm la slujbe, să ţinem posturile etc.), în așa fel încît ceilalţi să observe și să zică lucruri bune despre noi, sau să dăm înapoi de la o viaţă duhovnicească completă. Realitatea e că nu întotdeauna suntem înconjurați de simpatizanți ai credinţei noastre. Cîteodată dragostea de laudă și de aprobarea oamenilor, frica să nu creăm impresia că am devenit zeloți, ne pot împiedica să zicem ceea ce trebuie să zicem, să citim ceea ce trebuie, să ne închinăm cum se cuvine, să mergem la slujbele Bisericii, să ţinem posturile etc.

Problema cheie este atitudinea noastră: „De ce facem ceea ce facem?”. Cum putem distinge răspunsul la întrebarea aceasta? O modalitate este de a ne întreba:

“Mă comport în alt fel cînd nimeni nu e în preajmă și nu pot fi văzut de nimeni?”

“Spun la toată lumea despre strădaniile mele duhovniceşti și despre binecuvîntările primite?”

”Mi se întîmplă să-mi tot circule în minte ceea ce au zis alţii despre mine sau ce le-am zis eu lor?”

„Mă comport şi vorbesc ca şi cum aş fi cunoscut în mod practic adevăruri duhovniceşti despre care numai am citit de fapt?”

„Mă descurajez şi renunţ cînd nimeni nu bagă în seamă contribuţia mea sau/şi cînd nu primesc lauda şi mulţumirea pe care am impresia că le merit?”

„Nu-mi ascund cumva păcatele şi căderile faţă de ceilalţi, pînă în măsura în care să mint sau să ascund adevărul în aşa fel încît greşalele melc să nu fie descoperite de ceilalţi?” „Cînd sunt criticat, încep să mă apăr?” „Am tentaţia să mă asigur că toţi au înţeles ce m-a determinat să fac cutare lucru?”.

Dacă răspunsul la oricare dintre acestea este „da”, atunci slava deşartă este vie în sufletul nostru. Să nu ne descurajăm însă de aceasta, ci mai bine să ne căim. După cum zice Sfîntul Ioan: De multe ori, prădaţi fiind de slavă deşartă, întorcîndu-ne am prădat-o pe ea cu mai multă iscusinţă. Căci am văzut pe unii răpiţi din lucrarea duhovnicească, de slava deşartă; dar punîndu-se un început vrednic de mustrare, sfîrşitul s-a făcut vrednic de laudă, pentru schimbarea cugetului”.

Dar cum ne schimbăm intenţiile? Sfîntul Ioan ne dă un sfat foarte practic: „Cînd chemăm noi slava deşartă şi cînd vine la noi fără să o chemăm, ci trimisă de alţii, şi cînd începem niscai lucruri în vederea slavei deşarte, să ne aducem aminte de plînsul nostru şi de datoria de a face, plini de frică, rugăciunea ce se cuvine stării noastre şi negreşit vom ruşina pe neruşinatul, numai să ne îngrijim de rugăciunea adevărată. Iar de nu, să ne aducem aminte repede de moartea noastră. Iar de nu vom izbuti nici aşa, să ne temem de ruşinea ce urmează slavei. Căci «cel ce se înalţă se va smeri» (Luca 18,14). Si nu numai acolo, ci negreşit şi aici. Cînd lăudătorii, mai bine zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne aducem aminte de mulţimea fărădelegilor noastre şi ne vom afla nevrednici de cele spuse sau făcute”. Îmi aduc aminte de vorbele unui duhovnic către ucenicul său:

„Mi-e frică să nu începi să te mîndreşti. Şi mi-e frică pentru că te iubesc, şi ştiu ce păţesc cei care se înalţă pe ei înşişi. Ştiu că în iubirea Sa de oameni Dumnezeu va încerca să-i întoarcă şi să le mîntuiască sufletele, şi mai ştiu că singurul mod în care Dumnezeu poate salva un suflet mîndru este să-l umilească, ceea ce e bine, dar e în acelaşi timp şi dureros. Vreau numai să evit, în ceea ce te priveşte, durerea de a fi umilit de Dumnezeu. Smereşte-te tu însuţi, fugi de mîndrie şi de slava deşartă, în aşa fel încît Dumnezeu să te înalţe, şi nu să te umilească”. Îmi aduc iarăşi aminte de cuvintele Episcopului Joseph către preoţii săi: „Nu mă lăudaţi! Este foarte periculos să lauzi un Episcop sau un preot!”, şi de scutul pe care Episcopul Basil îl foloseşte de fiecare dată cînd încerc să-l laud sau să-i mulţumesc: „Slavă Domnului! Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului.”

Oamenii aceştia înduhovniciţi ne arată calea. Ca şi Sfîntul Ioan Botezătorul, ei întotdeauna abat oamenii de la ei şi-i îndrumă înspre Hristos. E interesant ce subliniază Sfîntul Ioan Scărarul, că însăşi lupta împotriva mîndriei este sau cîştigată, sau pierdută aici. „De multe ori viermele crescînd şi făcînd aripi, se urcă la înălţime. Tot aşa, slava deşartă desăvîrşindu-se, naşte mîndria, căpetenia şi desăvîrşitoarea tuturor răutăţilor.”

Ce viziune profundă în interiorul vieţii spirituale! La rîndul meu, eu sunt atît de des copleşit de mîndrie, încît nu mai nădăjduiesc să ajung vreodată smerit, dar cunoştinţa că pot să-mi rănesc de moarte mîndria prin schimbarea dispoziţiei faţă de lauda celorlalţi îmi dă speranţă şi mă încurajează. (În aceasta „nebunii pentru Hristos” ne sunt învăţători!) Ce pot înţelege e să fac paşi de copil: să încetez vorbind despre mine însumi, să nu mai atrag atenţia asupră-mi, să-mi ascund nevoinţele, să nu mai am nevoie să ştiu ce vorbeşte fiecare despre mine, să nu mă mai îngrijesc de acea persoană căreia nu-i place nici de mine, nici felul în care fac eu treburile, să nu mai îmi tot amintesc comentariul acela drăguţ pe care l-a făcut cutare. Asta e ce pot eu înţelege. Nu am încă idee cum să le fac pe toate dintr-o dată, dar măcar ştiu la ce ar trebui să lucrez. Promisiunea Sfîntului Ioan Scărarul este suficientă ca să nu renunţ la aceasta: „Oricare e neatins de această boală e aproape de mîntuire. Oricine suferă de ea e înlăturat de la bunătăţile sfinţilor”.

„A fost treapta a douăzeci şi doua. Cel ce nu s-a lăsat prins de ea, nu va cădea în mîndria fără minte, duşmana lui Dumnezeu.”

Sursa: Cale către Cer (O tâlcuire pentru cei din lume a „Scării” Sfântului Ioan Scărarul), Pr. John Mack, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2002.

Anunțuri

„Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! ” (cuvant la duminica Mariei Egipteanca)


În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…

Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă“.

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998]

vezi tot articolul aici

gand pentru azi


Let go and let God înseamnă înfruntarea singurătătii, dar si bucuria libertătii. Este smerita recunoastere că eu nu pot. Că nu eu am creat, cauzat boala, că nu eu o pot vindeca, că nu o pot controla indiferent ce sacrificii as face.

Let go and let God este iesirea dureroasă din obsesie. Nu sunt responsabil de mizeria pe care nu am creat-o. Alcoolismul, ca si orice altă dependentă, nu este în puterea mea. Dumnezeu poate vindeca. Eu, nu.

preluat de aici

Cuvant la Bunavestirea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, Stapana noastra si Pururea Fecioarei Maria


Acum, se cuvine, fratilor, ca sa ni se spuna noua, cu mare glas cuvantul Apostolului, despre aceasta zi mare, pentru ca acesta a propovaduit lumina si a aratat, cu intemeiere, ca incepatura a praznicelor si imparateasca este ziua aceasta luminata: Ca, zice Sfantul Apostol Pavel: „Prin Sfantul Duh, noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat.”
Astazi, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, Domul si Dumnezeul nostru, negrait, incape in pantecele Fecioarei, vrand sa indumnezeiasca, cu a sa inomenire, faptura cea zidita in mainile Sale si, in Raiul cel de demult, iarasi sa o aduca. Astazi, Cel nevazut, Se face vazut; Cel neincaput in Ceruri, incape in pantecele Fecioarei; Astazi, Cel neatins, in pantecele Fecioarei zamislindu-se, se atinge de oameni…Astazi, Fiul lui Dumnezeu trup primeste, Fiul lui Dumnezeu se face fiu Fecioarei.
Astazi, Cel mai inainte de toti vecii, din Tatal fara de maica, negrait S-a nascut, acum, fiind in ceruri minunat si infricosat, pe pamant, fara de tata, in pantecele Fecioarei Se intrupeaza. Indoit dupa fire, Dumnezeu si om inelegandu-se: cu noi este Dumnezeu! Si macar ca, dorind mantuirea oamenilor, a venit pe pamant, era totusi in ceruri, cu totul, impreuna cu Tatal si cu Duhul si, mereu cu totul, pe pamant, asemenea proslavindu-se si inchinandu-se si impreuna imparatind. Minunata si infricosatoare nastere a fost, caci nu altul, mai inainte de veci, S-a nascut din Tatal, fara de mama, ci acelasi este, Care si din Fecioara S-a nascut, Unul-nascut, Fiul lui Dumnezeu, Care, din fiinta Tatalui rasarind, S-a aratat noua. Lumina din lumina Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, ziditorul lui Adam a venit pe pamant ca sa caute pe omul cel ratacit(…)

Ca astazi, vrajmasul nostru, diavolul, a fost legat si draceasca lui lucrare a fost zdrobita. Astazi usile Raiului se deschid si sabia cea de vapaie, care izgonea firea noastra, a pierit. Iar neamul omenesc, prin credinta lui Hristos si prin fapte bune, iarasi intra in Rai (…)

Proloage, volII

gand pentru azi


Cât de adevărat spui că acum faci cunoștință cu sufletul tău! Avea atâta nevoie de iubire acest suflețel! Avea atâta nevoie să fie eliberat din „funcția de abuzator și prigonitor” care-ți cerea performanțe străine de dorul inimii tale! Avea atâta nevoie să-și arate durerile și rănile și să primească mângâiere și vindecare!
Încercă acum să nu te mai lași „măcinată” de întrebări, ci să le arăți și pe ele Domnului. Și ele sunt tot gânduri. Întrebările ziditoare nu ne „macină”, ci ne deschid spre „lecția” care urmează pe Cale.

citeste contextul raspunsului Maicii Siluana aici

copilarie si prietenie


„Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”- predica Pr. Nicolae Steinhardt la pilda din aceasta duminica


“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Paradonicolae-steinhard-daruind-vei-dobandi.jpgxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.

Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori “crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).

Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).

Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea. Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.

Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. In cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic. Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”

Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.

Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).

Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. Işi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.[1]

Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean – Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura IPS Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu. Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: “Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.”

Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit – Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.

Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului”.

preluat de aici

Smile!


azi sunt dependent de Dumnezeu


Daca ne examinam orice tulburare avem, mica sau mare, vom descoperi radacina vreunei dependente nesanatoase iar ca urmare si a unei pretentii nesanatoase. Fie ca noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa ne predam continuu aceste responsabilitati infirme. Dupa aceea vom putea fi liberi sa traim si sa iubim. In acest fel vom putea sa lucram pasul 12 cu noi insine dar si cu ceilalti, catre abstinenta emotionala. Incerc eu sa transmit mesajul de recuperare al Programului?

Rugaciunea de azi
Fie ca eu sa-mi fac curatenie in casa mea emotionala si spirituala inainte de a ma angaja serios in vreo relatie umana. Fie ca eu sa-mi analizez indelungat si serios „dependentele mele” – fata de alcool sau alte droguri sau fata de alte fiinte umane – si sa le recunosc ca surse ale nelinistilor mele. Fie ca eu sa-mi transfer dependentele mele lui Dumnezeu, asa cum il inteleg eu.

Ce sa-mi amintesc azi:
Sunt dependent de Dumnezeu.

din meditatiile sf_dimitrie

Gianna Jessen, partea a doua


« Older entries