Cuvant al Sfantului Ioan Cassian despre trup si suflet


“Intre ceilalti barbati ai intelepciunii crestine am vazut si pe parintele Daniel, desavarsit in tot felul de virtuti, deopotriva cu cei ce-si duceau aceasta viata in pustiul Scitium, dar impodobit mai mult decat acestia cu harul umilintei. Prin curatia si blandetea sa, desi era mai tanar decat multi altii, a fost ales in slujba de diacon de catre fericitul Pafnutie, preot din acelasi pustiu. Intr-atat se bucura de virtutile acestuia fericitul Pafnutie, incat, considerandu-l egalul sau in har si in meritele vietii, s-a grabit sa si-l faca egal si in rangul sacerdotal. Astfel ca, nerabdand sa-l vada prea mult timp intr-un post inferior lui si dorind sa si-l faca succesor foarte vrednic, l-a inaintat in cinstea de preot.

Totusi acesta, pastrandu-si umilinta de mai inainte, nu savarsea nimic potrivit cu noua lui slujba cand era Pafnutie prezent, ci-l lasa pe acesta sa indeplineasca toate indatoririle de preot, el alegand sa slujeasca numai ca diacon. Fericitului Pafnutie insa nu i s-au indeplinit sperantele si alegerea unui atat de mare si de distins barbat, care avea si darul profetiei, nu i-a fost de folos, caci dupa putin timp cel pe care il pregatise sa-i urmeze s-a dus la Dumnezeu.

II

L-am intrebat pe acest fericit Daniel de ce uneori gasindu-ne in chilie suntem atat de vioi sufleteste, plini de o bucurie de nespus si de un adevarat belsug de simtiri sfinte, pe care nu numai ca nu putem sa le exprimam in cuvinte, dar nici macar sa le intelegem, in tot adancul lor. Si totusi atunci vorbirea curge si cuvintele vin repede, iar mintea plina de roade duhovnicesti simte ca sunt primite de Dumnezeu rugaciunile ei, pe care le inalta cu dragoste si spor chiar si in somn. Si, dimpotriva, de ce alte ori, fara nici o pricina suntem atat de abatuti, cuprinsi de o tristete neinteleasa, atat de apasatoare, incat nu numai ca ne simtim cu sufletele pustiite, dar chiar si chilia ne ingrozeste, cititul nu ne invioreaza si vorbirea ne este sovaielnica, intocmai ca la oamenii beti. In asemenea cazuri de descurajare, mintea nu poate sa-si gaseasca drumul de mai inainte si, cu cat incearca sa se inalte catre Dumnezeu, cu atat mai mult ajunge la alunecari si la rostirea de vorbe fara legatura, lipsindu-i atat de mult rodul duhovnicesc, incat nici dorul de Imparatia cerurilor, nici frica de gheena n-o pot trezi din acest somn de moarte. Fericitul Daniel a raspuns precum urmeaza:

III

Inaintasii nostri ne-au lasat o intreita explicare a acestei secete sufletesti despre care vorbiti. Obarsia ei este sau nepasarea noastra, sau imboldirea diavolului, sau ingaduinta lui Dumnezeu si incercarea la care El ne pune. Din nepasare, cand noi insine, fara sa ne ingrijim sau sa ne preocupam de ceva serios, ci lasandu-ne prada trandaviei si gandurilor primejdioase, facem sa rasara pe ogorul inimii noastre spini si maracini, iar acestia, crescand si inmultindu-se in ea, ne fac la randul lor sterpi si neinstare de meditatie si de roada duhovniceasca. Din imboldirea diavolului, cand, chiar daca suntem cateodata stapaniti de preocupari inalte, ganduri potrivnice patrunzand cu iscusinta si viclenie in mintea noastra, fara stirea sau fara voia noastra suntem sustrasi de la bunele intentii.

IV

Iar cauza ingaduintei si a incercarii este indoita. Prima este aceea ca, parasiti intrucatva de Domnul si vazandu-ne mintea slabita si coborata din curatia de mai inainte, pe care o aveam cand El era cu noi, nu ne mai putem inalta de nici un fel. Dovedind prin gemetele si priceperea noastra ca am fost parasiti de El, intelegem ca ne este peste putinta sa redobandim acea stare de bucurie si de curatie si ca voiosia pierduta a inimii trebuie sa cerem sa ni se dea nu prin sarguinta noastra, ci prin voia Lui, intarita cu harul si cu lumina Lui.

A doua cauza este cea a punerii la incercare: anume ni se incearca straduinta, statornicia mintii si a dragostei de Dumnezeu, ni se cere sa aratam cu ce incordare a mintii si a rugaciunilor cautam ocrotirea Sfantului Duh, cand ne paraseste, pentru ca, stiind cu cata truda am redobandit-o, cu bucurie sa ne straduim a o pastra cu cea mai mare grija. Fiindca de obicei nu se pastreaza cu luare aminte ceea ce se crede ca poate fi usor redobandit.

V

Prin aceasta se vede bine ca harul si mila lui Dumnezeu lucreaza intotdeauna in noi cele ce sunt bune. Daca ele ne parasesc, oricat ne-am stradui cu ostenelile si cu mintea noastra, nu putem redobandi starea de mai inainte fara ajutorul Lui, infaptuindu-se in noi cuvintele: “Nu este in puterea celui ce vrea, nici a celui ce alearga, ci in puterea lui Dumnezeu este mila” [Rom. 9, 16]. Uneori acest har nu numai ca nu refuza sa ocroteasca pe cei nepasatori si dezlegati de aceasta insuflare, pe care o numiti sfanta, si de belsugul de cugetari duhovnicesti, dar chiar ii insufla pe cei nevrednici, trezeste pe cei ce dorm si lumineaza pe cei stapaniti de orbirea nestiintei. El ne cearta cu blandete si ne dojeneste raspandindu-se in inimile noastre pentru ca astfel, treziti de lucrarea Lui, sa ne ridicam din somnul nepasarii. In sfarsit, adesea simtim pe neasteptate mireasma prezentei Sale, mai presus de orice suavitate omeneasca, iar mintea, plina de desfatare, rapita de aceasta stare din afara uita ca locuieste in trup.

VI

Intr-atat a cunoscut fericitul Daniel ca este de folos aceasta stare din afara si, ca sa spun asa, de parasire a lui Dumnezeu, incat n-a gasit cu cale sa-L roage pe Dumnezeu sa nu-l paraseasca cu nici un chip (caci stia ca pentru a ajunge la desavarsire nu e potrivit nici pentru sine, nici pentru firea omeneasca sa ceara aceasta), ci s-a rugat mai degraba ca parasirea sa nu fie intreaga, zicand: “Nu ma parasi pana in sfarsit” [Ps. 118, 8], ca si cum ar fi zis, cu alte cuvinte: “Stiu ca obisnuiesti cu folos a parasi pe sfintii Tai, ca sa-i incerci“.

Altfel n-ar putea fi ispititi de dusman, daca n-ar fi parasiti de Tine. De aceea nu ma rog sa nu ma parasesti niciodata, fiindca nu-mi este de folos, ca nu cumva, nesimtindu-mi propria slabiciune sa nu spun: “Bine este mie ca m-ai umilit“ [Ps. 118, v. 71], sau sa n-am deprinderea luptei, pe care fara indoiala ca nu o voi putea s-o am daca nu-mi va fi permanent alaturi ocrotirea divina. Daca sunt sprijinit de apararea Ta, diavolul nu va indrazni sa ma ispiteasca impotrivindu-se sau punand fie pe seama mea, fie pe a Ta, ceea ce obisnuieste sa spuna cu voce defaimatoare impotriva luptatorilor Tai: “De ce Iov il iubeste fara plata pe Dumnezeu? Oare nu l-ai intarit cu ziduri de jur imprejur pe el si casa lui si toata averea lui?” [Iov 1, 9-10]. Ci mai degraba cer sa nu ma parasesti “pana la sfarsit“, adica pana la ceea ce este prea mult.

Caci daca-mi este de folos sa ma parasesti putintel, pentru a se dovedi ca-Ti simt neincetat lipsa, in schimb este vatamator ca, pentru faptele mele bune sau rele, sa ma parasesti cu totul. Nici o virtute omeneasca supusa ispitei, daca este parasita prea mult timp de ajutorul Tau, nu va putea sa reziste neschimbata, ci va cadea sub asaltul sau uneltirea dusmanului, afara numai daca Tu insuti, Care esti cumpanitor cu grija al puterilor omenesti, “nu vei ingadui sa fim ispititi asupra a ceea ce putem, ci vei face sa rezistam ispitei si pieirii” [I Cor. 10, 13].

Asa ceva citim si in Cartea Judecatorilor, atunci cand vorbeste in chip mistic despre nimicirea neamurilor dusmane lui Israel: “Acestea sunt neamurile pe care le-a lasat Domnul, ca sa invete prin ele pe Israel deprinderea de a lupta cu dusmanii“. Si ceva mai departe: “Le-a lasat Domnul, ca prin ele sa-l incerce pe Israel daca-I asculta sau nu poruncile pe care le daduse stramosilor acestuia prin mana lui Moise” [Jud. 3, 1-2 si 4].

Dumnezeu i-a rezervat poporului Sau aceasta lupta nu pentru ca pizmuia tihna lui Israel si nici ca sa-l sfatuiasca de rau, ci fiindca stia ce-i este de folos, pentru ca, fiind lovit fara incetare de aceste neamuri, sa simta ca are intotdeauna nevoie de ajutorul Domnului si de aceea, ramanand mereu in meditare si rugaciune catre El, sa nu-l slabeasca trandavia nelucrarii si sa nu-si piarda deprinderea razboiului sau exercitiul virtutii. Caci adesea pe cei pe care nu i-au putut invinge dusmanii, i-au doborat lipsa de grija si belsugul.

VII

Aceasta lupta este de folos chiar madularelor noastre, precum spune Apostolul” “Caci trupul pofteste impotriva duhului iar duhul impotriva trupului. Acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” [Gal. 5, 17]. Ai si aci o lupta sadita oarecum in tot trupul nostru, lasata din grija Domnului. Caci exista ceva in toti, in general si fara vreo abatere, care nu poate fi judecat altfel decat ca fiind dat oarecum din fire fiintei omenesti dupa caderea primului om. Si ceea ce se constata ca este innascut si crescut in fiecare om, de ce sa nu credem ca este sadit de voia Domnului, care nu vatama, ci sfatuieste?

Pricina acestui razboi dintre trup si duh este aratata astfel: “… ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Asadar, de aceea S-a ingrijit Domnul sa nu poata fi indeplinit de noi, adica sa nu facem cele ce vrem, daca totusi acest lucru se indeplineste, cum putem crede ca este altfel decat vatamator? Ne este de folos intr-un chip oarecare aceasta lupta sadita in noi din grija Creatorului, caci ea ne cheama sau ne impinge catre o stare mai buna si, daca n-ar exista, fara indoiala ca i-ar urma o pace primejdioasa.

VIII

Ghermanus: Desi se pare ca ne licareste o raza a intelegerii, totusi, fiindca nu putem inca vedea limpede porunca Apostolului, vrem sa ne dai mai multe lamuriri. S-au aratat, pe cat se pare, trei lucruri: primul, lupta trupului impotriva sufletului, al doilea, dorinta sufletului impotriva trupului, si al treilea, vointa noastra, care este oarecum la mijloc si despre care se spune: “Ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Despre acest lucru, desi, cum am spus, am cules unele invataturi care s-au adresat intelegerii noastre, totusi, fiindca s-a ivit prilejul acestei convorbiri, voim sa ne luminezi mai mult.

IX

Daniel: O parte a intelegerii noastre consta in a deosebi impartirile si trasaturile intrebarilor, dar cel mai mare rol al inteligentei este sa afle ceea ce inca nu stim, precum se spune: “Pentru cel neintelept intrebarea este intelepciune“ [Pilde 17, 28], fiindca desi cel ce intreaba nu cunoaste puterea intrebarii puse, totusi, fiindca cerceteaza cu prevedere si doreste sa inteleaga ceea ce nu intelege, insusi acest lucru i se socoteste intelepciune, prin aceea ca isi da seama ca nu stie.

Astfel, dupa impartirea voastra se pare ca Apostolul a numit aci trei lucruri, si anume: pofta trupului impotriva duhului, a duhului impotriva trupului si lupta unuia impotriva celuilalt, care se pare ca are aceasta drept cauza si ratiune, ca “acelea pe care le voim” [Gal. 5, 17], cum spune Apostolul, sa nu le putem face. Dar mai ramane o a patra cauza, pe care voi n-ati vazut-o deloc, si anume ca facem ceea ce nu voim. De aceea ne este de trebuinta acum sa cunoastem mai intai puterea celor doua pofte, adica a trupului si a duhului, si in felul acesta sa putem discuta care este voia noastra intre cele doua, iar dupa aceea, la fel, sa deosebim ce nu sta in puterea vointei noastre.

X

Precum citim in Sfintele Scripturi, cuvantul trup are multe intelesuri. Caci uneori insemneaza omul in intregime, compus din trup si suflet, ca in cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] si “tot trupul va vedea mantuirea Dumnezeului nostru” [Luca 3, 6]. Uneori cuprinde pe oamenii pacatosi si trupesti, ca in cuvintele: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3]. Alteori inseamna pacate: “Voi nu sunteti in trup, ci in duh” [Rom. 8, 9], sau “carnea si sangele nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” [I Cor. 15, 50] si, in sfarsit, “nici stricaciunea nu va dobandi nestricaciune” [I Cor. 15, 50].

Uneori arata ceva inrudit sau apropiat: “Iata, noi suntem osul tau si carnea ta” [II Regi 5, 1], asa cum spune Apostolul: “Doar voi izbuti sa atat ravna celor din carnea mea si sa mantuiesc pe unii dintre ei” [Rom. 11, 14].

Trebuie sa cercetam din aceste patru intelesuri ale carnii pe care din ele se cade sa-l primim. Este limpede ca sensul din cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] sau: “Si va vedea tot trupul mantuirea lui Dumnezeu” [Luca 3, 6] nu poate sta in picioare. Dar nici cel din aceste cuvinte: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3], pentru ca nu sunt acelasi lucru pacatos si carne in cuvintele: “Trupul pofteste impotriva duhului, si duhul impotriva trupului” [Gal. 5, 17]. Si nu se vorbeste de lucruri, ci de lucrari, care se lupta intr-un singur om, fie in acelasi timp, fie potrivit feluritelor imprejurari.

XI

De aceea in discutia noastra trebuie sa intelegem cuvantul trup nu ca om, ca substanta adica a omului, ci in sensul vointei si al celor mai rele dorinte ale trupului, dupa cum nici duhul nu insemneaza ceva substantial, ci dorintele bune si duhovnicesti ale sufletului. Acest sens l-a dat mai sus si fericitul Apostol, cand spune limpede: “Dar eu va spun: umblati in duh, si nu veti indeplini dorintele trupului. Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului. Acestea insa se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi“.

Fiindca amandoua, adica dorintele trupului si ale duhului, sunt intr-un singur om, in noi se da zilnic un razboi launtric. In aceasta pofta trupului, care se prabuseste in pacate, se bucura de placerile tihnei pamantesti, iar pofta duhului doreste sa se dedice cu totul ostenelilor duhovnicesti, cautand sa inlature si trebuintele trupului, sa se ocupe neincetat numai de ale sale, fara sa dea trupului ceva din grijile sale. Trupul se desfateaza in pofte depravate, duhul nu vrea sa aiba nici o dorinta naturala.

Trupul doreste sa se sature de somn, sa se imbuibeze de mancare, iar duhul se multumeste cu veghe si posturi, neincuviintand somnul si hrana nici macar pentru cerintele necesare vietii. Acela doreste sa se indestuleze din toate avutiile, cestalalt este multumit chiar daca n-are nici cea mai mica bucata de paine pentru intretinerea zilnica. El (trupul) doreste sa se lustruiasca in bai si sa-l imbulzeasca cetele zilnice ale lingusitorilor, duhul se bucura de lipsa de confort si de intinderea nesfarsita a pustiului, ferindu-se de prezenta tuturor muritorilor. Trupul se aprinde dupa onoruri si dupa laudele oamenilor, iar pentru duh batjocura nemeritata si prigoana sunt motive de lauda.

XII

Intre aceste doua pofte, vointa sta la mijloc, intr-o situatie nu tocmai de laudat: n-o desfata blestematiile pacatelor, dar nu se impaca nici cu asprimea virtutilor. Cauta sa se stapaneasca de la patimile trupesti, dar nu vrea sa suporte durerile necesare, fara de care nu se pot dobandi dorintele duhului. Vrea sa aiba curatia corpului fara biciuirea carnii, sa castige curatia inimii fara truda veghei, sa se indestuleze de virtuti duhovnicesti pastrand odihna trupului, sa capete harul rabdarii fara neplacerea vreunei batjocori, sa aiba umilinta lui Hristos fara renuntarea la onorurilor lumesti, sa impace simplitatea religiei cu ambitiile lumii acesteia, sa serveasca lui Hristos dorind lauda si favoarea oamenilor, sa marturiseasca adevarul fara sa produca cea mai usoara suparare cuiva, pe scurt, vrea sa aiba bunurile viitoare, dar sa nu le piarda pe cele prezente.

Astfel de vointa nu ne-ar ajuta niciodata sa ajungem la adevarata desavarsire, ci ne-ar aseza in cea mai rea stare calduta si ne-ar face la fel cu cei dojeniti de Domnul in Apocalipsa, Care spune: “Stiu lucrarea ta, fiindca nu esti nici rece, nici cald. O, de-ai fi rece sau cald! Acum insa esti caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea“ [Apoc. 3, 15-16]. Numai ca aceasta stare foarte calduta este nimicita de luptele contrare, care se ridica dintr-o parte si din cealalta. Caci servind acestei vointe, ori de cate ori ne lasam cuprinsi de cea mai mica lipsa de atentie, pe data rasar boldurile carnii si, ranindu-se cu pacatele si patimile lor, nu ne ingaduie sa mai ramanem in starea de curatie care ne desfateaza, ci ne imping pe calea rece, infioratoare si plina de maracini a placerilor.

De asemenea, daca, aprinsi de caldura duhului, voind sa stingem focul carnii, incercam intr-un avant al inimii sa ne incredintam ostenelilor fara masura ale virtutilor, dar, pentru ca nu tinem seama de firea omeneasca firava, slabiciunea trupului se impotriveste, tragand inapoi si intarziind acea pornire a duhului, prea mare si demna de dojana. Astfel, din cauza celor doua dorinte, care se lupta intre ele si se opun una alteia, vointa sufletului, care nu consimte nici sa se supuna cu totul dorintelor trupesti, nici sa asude in ostenelile virtutilor, este tinuta intr-un fel de dreapta masura. Aceasta lupta intre cele doua, inlaturand acea vointa relativ primejdioasa a sufletului, mentine un fel de cumpana echilibrata in corpul nostru, la o egala distanta intre hotarele trupului si ale duhului, neingaduind sa precumpaneasca nici din partea drepata mintea aprinsa de flacara duhului, nici din partea stanga trupul, cu boldurile pacatelor.

In vreme ce aceasta lupta se da in noi cu folos in fiecare zi, suntem impinsi in chip mantuitor spre a patra, la care vrem sa venim, si anume aceea in care sa dobandim curatia inimii nu prin nelucrare si lipsa de griji, ci prin sudoare permanenta si prin framantarile sufletului. Sa mentinem neprihanirea trupului prin ajunari, posturi, foame, sete si nesomn, dar sa avem si indrumarea inimii prin citire, veghe, predici, si asprimea singuratatii, precum si rabdarea necazurilor, sa slujim Ziditorului nostru suferind toate insultele si nedreptatile, sa urmam adevarul suportand ura si dusmania acestei lumi, daca este nevoie, si in aceasta lupta care se da in trupul nostru sa ne tinem pe linia de mijloc intre trandavia desarta care ne atrage si osteneala pe care n-o vrem, dar care ne indeamna la virtute.

In felul acesta, dintr-o parte caldura sufletului, iar dintr-alta raceala trupului tin intr-o stare calduta vointa noastra ca arbitru, si nici dorinta sufletului nu ingaduie mintii sa alunece in patimi fara frau, nici slabiciunea trupului nu lasa sufletul sa se inalte in elanurile fara masura ale virtutilor; chinurile patimilor de tot felul nu se imbulzesc, iar boala trufiei nu se ridica in inimile noastre si nu ne raneste cu sagetile ei nveninate. Echilibrul just al luptei dintre acestea deschide calea sanatoasa si masurata intre virtuti, invatand pe ostasii lui Hristos sa mearga intotdeauna pe drumul aratat de Conducatorul lor.

Asa se face ca mintea, atunci cand din starea calduta a acestei vointe desarte despre care am vorbit, se rostogoleste in dorintele trupului, este franata de dorinta duhului, care este impotriva patimilor pamantesti, dupa cum, dimpotriva, daca duhul nostru, in culmea elanului sau depasind masura, a zamislit planuri peste putinta de infaptuit, este tras inapoi de slabiciunea trupului spre o dreapta cercetare a celor ce se pot indeplini si, trecand peste starea calduta a vointei noastre, cu osteneala si iscusinta merge pe un drum intins si neted spre desavarsire.

Citim in cartea Facerii ca Domnul a lasat sa se petreaca ceva asemanator in construirea acelui turn, unde incurcarea neasteptata a limbilor a potolit indraznelile cu totul vinovate si nelegiuite ale oamenilor [Cf. Fac. 11, 4]. Caci ar fi continuat acolo cugetarea lor vatamatoare impotriva lui Dumnezeu si chiar impotriva celor ce incepusera sa caute spre maretia dumnezeiasca, daca n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu care, schimbandu-le si amestecandu-le limbile, i-a impins sa ajunga la o stare mai buna. Astfel ca, pe cei pe care o intelegere primejdioasa ii insufletise spre propria lor pieire, o neintelegere a limbilor, buna si folositoare, i-a chemat inapoi, spre mantuire. Este limpede ca ei au inceput sa simta, din pricina dezbinarilor din cauza limbii, neputinta omeneasca pe care inainte, din cauza uneltirii lor vatamatoare, n-o cunosteau“.

preluat de aici

Calea spre sfintire a Sfantului Grigore Palama


Prea Sfintite, iubiţi fraţi în Hristos,

În seara aceasta, în această sinaxă latreutică ni se prilejul să comentăm anumite întâmplări, după cum sunt relatate de Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, care a scris Viaţa acestui mare Părinte al Bisericii noastre Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, să le comparăm cu realitatea contemporană spre problematizare şi să identificăm elementele cele mai importante care au făcut posibilă calea spre sfinţire a lui Palama.

S-a născut în 1296 în Constantinopol din părinţi binecredincioşi. Tatăl său era senator şi se bucura de o mare preţuire din partea împăratului Andronic al II-lea Paleologul. Părinţii sfântului au avut grijă nu doar pe ei înşişi să se dedice zilnic discuţiilor cu monahii şi părinţii duhovniceşti, ci şi pe copiii lor să-i predispună şi să-i călăuzească spre aceasta. Avea obiceiul să viziteze mănăstirile din vasta regiune, să întâlnească monahi isihaşti, să se desfăteze de învăţătura lor şi să primească rugăciunile lor.

Se întâmplă la fel şi în vremea noastră? Încercăm să formăm cele mai potrivite acorduri duhovniceşti în familie? Educaţia se face în baza întregirii duhovniceşti a copilului sau are ca scop doar o formare seacă care îi va asigura o carieră profesională sau una ştiinţifică? Exista un duhovnic pentru familie? Copiii se spovedesc la duhovnic? Existenţa parintelui duhovnicesc constituie o conditie de baza pentru realizarea si inaintarea in viata noastra duhovniceasca. Sfantul Siluan Atonitul in vremea Tainei Spovedaniei l-a vazut pe duhovnic intr-o slava necreata de negrait, „in chipul lui Hristos“.

Micul Grigorie si-a inceput educatia sa preliminara de la o varsta foarte mica, ceva asemănător Scolii Primare de azi. Avea insa oarecare dificultati in memorare, de aceea si-a luat un canon sa nu inceapa sa citeasca inainte de a face trei metanii inantea icoanei Maicii Domnului si sa citeasca o rugaciune catre ea. Propunem si noi rugaciunea copiilor nostri care au oarecare dificultati la invatatura sau staruim cu violenta asupra lor?

Grigorie a dobandit o stralucita educatie filosofica sub indrumarea renumitului pe atunci filosof si marelui logofăt Teodor Metohitis, in asa masura, incat intr-o zi, in timp ce dialoga cu el inaintea imparatului asupra scrierilor lui Aristotel, marele logofăt atat de mult s-a minunat de ideile lui Grigorie, incat adresandu-se imparatului i-a spus cu entuziasm: „Daca insusi Aristotel ar fi fost de fata si l-ar fi auzit pe acesta, peste masura l-ar fi laudat“.

Sfantul a inceput la varsta de 17 ani sa simta chemarea catre monahism si cu toate ca se afla in Constantinopol si era aproape de imparat, traia in cumpatare si in asceza, intretinandu-se cu monahii care veneau din Sfantul Munte, timp in care a dobandit o legatura duhovniceasca cu Sfantul Teolipt al Philadelphiei, isihast aghiorit, ucenic al Cuviosului Nichifor din Singuratate, ale caror scrieri impodobesc Filocalia Sfintilor Neptici. Sfantul Teolipt a devenit pentru tanarul Grigorie parinte si mistagog in cele dumnezeiesti si l-a initiat desavarsit in sfanta trezvie si în rugaciunea mintii. Astfel, Grigorie se indeletnicea cu rugaciunea mintii inca de pe cand traia in mijlocul zgomotelor lumii. In cele din urma, chemarea sa catre monahism a biruit in fata laudelor lumii si la varsta de 20 de ani paraseste lumea. Fiind o personalitate energica a influentat si mediul familial, asa incat mama sa si doua surori au devenit calugarite, in timp ce el insusi impreuna cu 2 frati ai sai au plecat spre Sfantul Munte.

Dar nu cumva se intampla acelasi lucru si astazi? Multi tineri cu studii de invidiat, studii care ar fi putut sa le asigure o cariera profesionala importanta, aud glasul Domnului „Vino dupa Mine!” si ies din lume. Altii, iarasi, se pot afla in perioada studiilor cand Domnul ii cheama, pentru ca nimeni daca nu este de Dumnezeu chemat nu va putea sa raspunda inaltei chemari a monahismului. Este o mare binecuvantare a Maicii Domnului ca in epoca actuala a incertitudinii tuturor, Sfantul Munte se afla intr-o mare inflorire din punctul de vedere al popularii, al duhovniciei, dar si al reînălţării cladirilor lui marete si al conservarii bogatului lui tezaur.

Care este insa reacţia din partea mediului intim al acestor tineri care sunt atrasi de monahism? Foarte putini parinti si rude le dau binecuvantarea, intelegand aceasta mare chemare a afierosirii monahale, si se simt recunoscatori fata de Dumnezeu, ca au oferit „o jertfa vie” lui Hristos – pe copilul lor. Cei mai multi simt ca a cazut cerul pe ei si i-a zdrobit. Si aceasta este o dovada ca omul contemporan nu cunoaste valoarea si ofranda monahismului. Fericitul parinte Iustin Popovici accentua ca „fiinta Ortodoxiei este monahismul” si, atunci cand vedem renastere in monahism, aceasta prevesteste renastere in intreaga Biserica, in poporul lui Dumnezeu, in trupul lui Hristos. In epoca Sfantului Grigorie idealul pentru un aristocrat al spiritului era sa devina monah. Pentru acesta intalnim multi monahi invatati in acea epoca; dar chiar si imparatii deveneau monahi, precum Ioan al VI-lea Cantacuzino, care a devenit monah primind numele de Ioasaf si s-a dovedit un mare teolog al vremii sale.

Lepadandu-se de lume, Palama a preferat să se supună unui renumit isihast, „faimosului Nicodim, barbat minunat in fapte si contemplatie, după cum îl cunoșteau toți cei ce locuiau în Athos“, si care traia într-o chilie apropiată de Mănăstirea Vatopedi. Și aceasta prin dumnezeiasca Pronie: pentru a ucenici viitorul isihast si vazator al Luminii necreate la cuviosul, experimentatul și distinsul stareț. Acolo a primit schima monahală de la starețul său si a ucenicit langa el 3 ani pana la moartea cuviosului Nicodim.

In aceasta chilie a manastirii Vatopedi i s-a aratat lui Palama Sfantul Ioan Teologul, trimis de Doamna Nascatoare de Dumnezeu, ca să-l intrebe de ce se roaga neincetat ei cu cuvintele „Lumineaza-mi intunericul! Lumineaza-mi intunericul!”? El, care mai tarziu avea sa devina purtatorul si teologul prin excelenta al Luminii necreate. Sfantul, cu infinita smerenie, a raspuns: „Ce altceva as fi putut sa cer, om patimas si plin de pacate fiind, decat sa fiu miluit si sa fiu luminat, pentru ca sa cunosc si sa indeplinesc voia lui Dumnezeu?“, după care Sfantul Ioan Teologul ii fagaduieste ca Maica Domnului ii va fi ajutatoare si impreuna-luptatoare şi in prezent si in viitor.

Palama, ca un monah aghiorit, o simtea pe Nascatoarea de Dumnezeu ca pe sprijinul prin excelenta in calea desavarsirii lui in Hristos. Din scrierile sale, dar in principal din Omiliile sale, se arata dragostea sa fierbinte fata de Maica Domnului. O considera ca hranitoare a monahilor, model al vietii isihaste, iar atunci cand scrie Viata Cuviosului Petru Athonitul, aminteste si accentuează fagaduintele ei fata de monahii aghioriti. Este singurul Parinte si scriitor bisericesc care descopera analitic prin istorisirile Evanghelistilor ca Maica Domnului a fost prima care L-a vazut pe Hristos inviat. Aceasta dragoste fata de Maica Domnului, care este evidenta in scrierile lui Palama, constituie o insusire caracteristica a sfintilor. Sfintii nutresc un dor inexplicabil si o dragoste asemănatoare fata de Nascatoarea de Dumnezeu, iar ea le rasplateste pe masura dragostei lor.
In continuare, s-a inchinoviat in Marea Lavra, și imediat, pentru liniste mai multă, a plecat la Schitul Glossia. Din cauza incursiunilor turce, a plecat din Sfântul Munte și a mers în Tesalonic, unde a primit vrednicia preotiei in urma rugamintii poporului, dar și dupa ce el insusi s-a incredintat ca este voia lui Dumnezeu. Ceva asemanator se intampla si astazi in monahism: nici un monah nu primeste vrednicia preotiei chemat de el insusi, ci parintele lui duhovnicesc va mărturisi ca este vrednic sa primeasca acest dar.

După aceea s-a dus la un schit din Veria, unde a rămas nevoindu-se aspru cu zăvorârea, postul si rugaciunea mintii vreme de cinci ani. Asceza crestina are ca scop curatirea de patimi. Monahul nu devine un ucigas al trupului, ci ucigas al patimilor. Ceea ce caracterizeaza viata ascetica a Sfantului Grigorie Palama, care este ascetica autentica a monahismului ortodox, este intoarcerea spre sine insusi. In Omilii, in Epistole, chiar și in tratatele cu continut dogmatic nu încetează sa accentueze sensul interiorizării pentru dobândirea curațirii in Hristos, a adevaratei vieți duhovnicesti. Despre omul patimas care isi incepe pocainta prin interiorizare, Sfantul spune ca „atunci când mintea se indeparteaza de orice lucru sensibil este ridicată din furtuna zgomotului ce o inconjoară si îl priveste pe omul lăuntric, si numai ce vede masca inselatoare care a fost mestesugită de înselarea din partea de jos, alearga sa o curateasca prin plans; și cand ridică acest acoperamant fara chip (urât), chiar atunci, pentru ca sufletul nu este imprastiat de feluritele legaturi, isi afla pacea si se apropie de adevarata liniste si ramane in ea insăşi gandindu-se pe ea însăşi, sau mai bine zis prin ea insăşi, atat cat este cu putinta pe Dumnezeu, pentru care exista. Atunci isi depaseste firea si se indumnezeieste prin participare, inaintand mereu catre ce este mai bun“.

Interiorizarea se constituie din vederea sinelui nostru si pazirea mintii. Mintea omului, care constituie ochiul sufletului, este pururi-miscatoare, si daca este alipita de patimile rautatii, iubirii de placere, lacomiei, urii, se imbolnaveste si se intuneca. Nu poate sa constientizeze asezarea sa launtrica cu adevarat dureroasa, deoarece si-a intunecat partea vazatoare a sufletului, mintea. Mintea omului contemporan s-a intors catre fapturi cu o dispozitie idolatra si luciferica de neretinut. Pentru ca mintea omului „cand nu se afla in contemplarea lui Dumnezeu sau se face demonica sau animalica”. Inconstient cauta auto-indumnezeirea, sa devina dumnezeu nu ca „minte vazatoare de Dumnezeu“, ci ca „minte care vede fapturile, bunurile materiale“.

Astfel, crestinul daca se nevoieste cu atentie si interiorizare, conlucrand cu harul dumnezeiesc, se curata de patimi si – precum spune Palama: „Cand mintea, alungand toate patimile casnice, a provocat in suflet nepatimirea, si intorcandu-se cu desavarsire nu doar spre ea insasi, ci si spre celelalte puteri ale sufletului“, atunci, „ofera multe dovezi ale frumusetii lui Dumnezeu si trupului cu care este unita, mijlocind intre harul dumnezeiesc si grosimea trupului si daruindu-i puterea de a lucra cele imposibile“. Din aceasta lucrare interioara a mintii „provine obişnuinţa cu chip dumnezeiesc si de negrait in virtute, desavarsita imobilitate sau dificila mobilitate spre rautate, facerile de minuni si puterea de a vedea si de a prevedea si de a vorbi cineva despre toate cate se intampla in locurile indepartate ca si cum acestea ar fi in fata ochilor sai”

daca vrei sa citesti tot

Prostia este orbirea duhului


Eu cred că proştii nu pot ajunge în Rai. Imaginaţi-vă doar ce fel de Rai ar fi acela, şi cât timp ar putea să dăinuiască…

Prostia, în accepţiunea la care mă refer, este mai mult decât lipsa de cunoaştere, este orbire a spiritului. Spre deosebire de naiva ignoranţă, prostia are întotdeauna ceva întunecat, distructiv. De aceea, logic este ca Raiul să excludă nu numai păcătoşii în sensul propriu al cuvântului, ci şi pe cei care, prin definiţie, i-ar pune în pericol însăşi existenţa.

“Fericiţi cei săraci cu duhul” nici pe departe nu legitimează prostia. Faptul că “fericiţi” înseamnă de fapt “binecuvântaţi” şi nu se referă la vreo stare de exaltare fizică, e destul de larg acceptat. “Săraci cu duhul” se asociază însă în mod greşit, de către unii, cu prostia. Proştii nu pot fi “binecuvântaţi”, pentru că ei prin definiţie nu capacitatea nici de a evita, nici de a-şi recunoaşte greşelile, cu atât mai puţin de a învăţa din ele. Dintr-o greşeală pe care nu sunt capabili să o înţeleagă, ei pot oricând distruge orice, inclusiv pe ei înşişi sau unii pe alţii. Departe de o atare perspectivă, a fi “sărac cu duhul” înseamnă de fapt a fi umil, conştient de propriile limite, “sărac în ego”, adică sărac în orgoliu.

Iar orgoliul e vecin cu prostia şi nu degeaba se spune că sunt inseparabile. La urma urmelor, prostia de a asculta de “sfatul” şarpelui înşelător – şi de a împrumuta astfel de la el, fără ezitare, orgoliul de a-l sfida pe Creator – a fost cauza alungării primilor oameni din Rai. Poate că aceasta a fost, de fapt, prima demonstraţie a faptului că prostia şi Raiul sunt incompatibile. A fost prima lecţie pe care omul a trebuit să o înveţe, şi din păcate a picat testul. Dar a eşuat nu din lipsa informaţiei, nu din incapacitatea de a pricepe, ci prin ignorare voită, prin refuzul liber asumat al informaţiei.
Nu ţin să mă refer aici la Geneză sau la conceptele biblice altfel decât ca la nişte pilde ale căror semnificaţii pot fi extinse la nivelul oricărui context social. Astfel, dacă în locul raiului ne-am imagina, de pildă, o societate model, o comunitate armonioasă, o orânduire dreaptă sau o stare de iluminare a conştiinţei, ar trebui să admitem, conform celor argumentate mai sus, că într-un atare context prostia, cu tot cortegiul ei de vanităţi, nu ar contribui decât la un declin ireversibil. Prostia exclude bunul simţ – de aceea, prin ea, orice rău devine posibil.

Nu întâmplător spune Steinhardt, “Dumnezeu ne-a zis să fim buni, dar nu ne-a zis niciodată să fim proşti”.

articol gasit aici

„The more interest you show in doing things with your baby early on, the more interest your child will have in doing things with you when he’s older”


12 WAYS TO HELP YOUR CHILD BUILD SELF-CONFIDENCE

Self-esteem is your child’s passport to lifetime mental health and social happiness
It’s the foundation of a child’s well-being and the key to success as an adult. At all ages, how you feel about yourself affects how you act. Think about a time when you were feeling really good about yourself. You probably found it much easier to get along with others and feel good about them.

Self-image is how one perceives oneself

The child looks in the mirror and likes the person he sees. He looks inside himself and is comfortable with the person he sees. He must think of this self as being someone who can make things happen and who is worthy of love. Parents are the main source of a child’s sense of self-worth.

Lack of a good self-image very often leads to behavior problems

Most of the behavioral problems that I see for counseling come from poor self-worth in parents as well as children. Why is one person a delight to be with, while another always seems to drag you down? How people value themselves, get along with others, perform at school, achieve at work, and relate in marriage, all stem from strength of their self-image.
Healthy self-worth doesn’t mean being narcissistic or arrogant; it means having a realistic understanding of one’s strengths and weaknesses, enjoying the strengths and working on the problem areas. Because there is such a strong parallel between how a person feels about himself and how a person acts, helping your child build self-confidence is vital to discipline.
Throughout life your child will be exposed to positive influences builders and negative influences breakers. Parents can expose their child to more builders and help him work through the breakers.

1. PRACTICE ATTACHMENT PARENTING

Put yourself in the place of a baby who spends many hours a day in a caregiver’s arms, is worn in a sling, breastfed on cue, and her cries are sensitively responded to. How do you imagine this baby feels?
This baby feels loved; this baby feels valuable. Ever had a special day when you got lots of strokes and showered with praise? You probably felt like queen for a day and hopefully you behaved accordingly. The infant on the receiving end of this high-touch style of parenting develops self-worth. She likes what she feels.

Responsiveness is the key to infant self-value. Baby gives a cue, for example, crying to be fed or comforted. A caregiver responds promptly and consistently. As this cue-response pattern is repeated many hundreds, perhaps thousands, of times during the first year baby learns that her cues have meaning: „Someone listens to me, therefore, I am worthwhile.” A stronger self emerges.

Of course, you can’t always respond promptly or consistently. It’s the predominant pattern that counts. You will have days when you are short on patience. Babies pick out the prevailing parenting style and form impressions. As baby gets older it becomes important for him to learn how to deal with healthy frustration, as this will teach him to adjust to change. The important thing is that you are there for him; that’s the message on which baby builds his sense of self.

The confidence-building aspects that result from attachment-parenting pay off especially with high-need babies. Because of these infants’ more intense demands, they are at higher risk of receiving negative responses. When attachment parenting produces mutual sensitivity between connected parents and high-need babies, they learn to see themselves in a good light.

Because of responsive nurturing, the connected baby knows what to expect. On the other hand, the disconnected child is confused. If his needs are not met and his cues unanswered, he feels that signals are not worth giving. This leads to the conclusion that „I’m not worthwhile. I’m at the mercy of others, and there’s nothing I can do to reach them.”

We emphasize the importance of early nurturing because during the first two years the baby’s brain is growing very fast. This is the period when a baby develops patterns of associations – mental models of the way things work. The developing infant’s mind is like a file drawer. In each file is a mental picture of a cue she gives along with the response she expects. After a certain interaction, the baby stores a mental image of what happened. For example, baby raises her arms and a parent responds by picking her up. Repetition deepens these patterns in the infant’s mind, and eventually emotions, positive or negative, become associated with them. A file drawer full of mostly positive feelings and images leads to a feeling of „rightness.” Her sense of „well-being” becomes part of baby’s self.

Infants who get used to the feeling of well-being they get from attachment parenting spend the rest of their lives striving to keep this feeling. Because they have so much practice at feeling good, they can regain this right feeling after temporary interruptions. These secure infants cope better with life’s setbacks because they are motivated to repair their sense of well-being, which has become integrated into their sense of self. They may fall down a lot, but they are likely to wind up back on their feet. This concept is especially true for a child who is handicapped or seems to come into this world relatively short-changed in natural talents. Children who do not have this early sense of well-being struggle to find it, but they are unsure of what they are looking for because they don’t know how it feels. This explains why some babies who get attachment parenting in the early years manage well despite an unsettled childhood because of family problems. Consider the famous case of Baby Jessica, the two-year-old who because of a legal quirk was taken from the familiar and nurturing home of her adoptive parents whom she had known since birth, and given to her biological parents who were strangers to her. She is likely to thrive because she entered a strange situation with a strong sense of well-being created by early nurturing. She will spend the rest of her life maintaining that feeling despite the trauma she endured.

Playing catch-up

But what if I didn’t practice all those attachment styles of parenting, you may wonder? Don’t be too hard on yourself. Babies are resilient and, of course, it’s never too late to start building up your child’s self-image. Getting to know your child and seeing things from his point of view will help you help him learn to trust himself. This kind of nurturing cements together the blocks of self-worth, and can also repair them. Still, the earlier the cement is applied, the smoother it goes on and the stronger it sticks.

2. IMPROVE YOUR OWN SELF-CONFIDENCE

Parenting is therapeutic. In caring for your child you often heal yourself. A mother with a high-need baby in our practice once declared, „My baby brings out the best and the worst in me.” If there are problems in your past that affect your present parenting, confront them. Get psychological help if they are interfering with your ability to remain calm and parent effectively.

Heal your past

A child’s self-esteem is acquired, not inherited. Certain parenting traits and certain character traits, such as anger and fearfulness, are learned in each generation. Having a baby gives you the chance to become the parent you wish you had. If you suffer from low self-confidence, especially if you feel it’s a result of how you were parented, take steps to heal yourself and break the family pattern. Try this exercise (therapists call this „passing on the best, and discarding the rest”)
List the specific things your parents did to build your self-image.
List the specific things your parents did to weaken your self-image.
Now resolve to emulate the good things your parents did and avoid the rest. If you find it difficult to follow through with this exercise on your own, get help from a professional. Both you and your child will benefit.

Don’t be too hard on your parents

They probably did the best they could given their circumstances and the prevailing advice of the times. I remember once hearing a grandmother say to a mother, „I was a good mother to you. I followed exactly the schedule the doctor gave me.” This new mother felt that some of her present problems stemmed from the rigid scheduling that she endured when she was a baby. She was determined to learn to read her baby’s cues. I reminded her not to blame her own mother because the prevailing parenting practice at the time was to follow the „experts'” advice on childrearing. The mother of the 90’s, however, is more comfortable becoming the expert on her own child.

Polish your mirror

No one can put on a happy face all the time, but a parent’s unhappiness can transfer to a child. Your child looks to you as a mirror for his own feelings. If you are worried, you can’t reflect good feelings. In the early years, a child’s concept of self is so intimately tied up with the mother’s concept of herself that a sort of mutual self-worth building goes on. What image do you reflect to your child? She will see through a false facade to the troubled person beneath. Matthew, on a fill-in-the-blanks tribute to his mother, wrote: „I like being with my mother most when she’s happy.” Children translate your unhappiness with yourself to mean unhappiness with them. Even infants know they are supposed to please their parents. As they get older, they may even come to feel responsible for their parents’ happiness. If you are not content, they must not be good (or good enough). If you are experiencing serious problems with depression or anxiety, seek help so that you can resolve these feelings before they affect your child.

Martha Notes: Tip of the Day
„Shortly after the birth of our eighth child, I was overwhelmed with two babies in diapers and the needs of four older children at home. My stress was reflected in my face; I was often not a happy person. Fortunately, I recognized what I was showing of myself to my children. I did not want my children growing up believing that mothering is no fun or that they caused me to be unhappy. I sought help, fixed my inner feelings and polished my mirror so that my children could see a better image of themselves.”

3. BE A POSITIVE MIRROR

Much of a child’s self-image comes not only from what the child perceives about herself, but from how she thinks others perceive her. This is especially true of preschoolers who learn about themselves from their parents’ reactions. Do you reflect positive or negative images to your child? Do you give her the idea that she’s fun to be with? That her opinions and desires matter to you? That her behavior pleases you?
When you give your child positive reflections, he learns to think well of himself. He will also willingly rely on you to tell him when his behavior is not pleasing. This becomes a discipline tool. „All I have to do is look at her a certain way, and she stops misbehaving,” said one mother. She had saturated her child’s self awareness with positive feelings, and the youngster was used to the way he felt being on the receiving end of these strokes. When mother flashed a negative reflection, the child didn’t like the feeling it produced. He changed his behavior quickly to regain his sense of well-being.

Be realistic

You can’t be up and smiling all the time and still be human. Your child should know that parents have down days, too. Children can see through fake cheerfulness. Your sensitivity toward him will increase his sensitivity toward you, and someday he may be the one lifting your self- confidence.

Putting Humpty-Dumpty Back Together Again

You spend the early years building your child’s self-confidence. You spend the later years protecting it. Many thin-skinned children need protection from situations they find overwhelming. I was examining five-year-old Thomas for his school-entry physical. Thomas was a sensitive child whose mother had spent years helping him build a strong sense of self-worth. We were engaged in a philosophical discussion of the long-term benefits of attachment parenting and Thomas was understandably bored. He began hanging on my scale—an expensive scale that is built into the top of the examining table. My first thought was the safety of my table. To me it was more at risk than Thomas, so I firmly asked, „Thomas, would you please stop hanging on the scale?” Just as Thomas was about to crumble from my unintended put-down, his mother interjected a saving, „…because you’re so strong.” She knows how to get behind the eyes of her child.

4. PLAY WITH YOUR CHILD

You will learn a lot about your child—and yourself—during play. Playtime gives your child the message „You are worth my time. You are a valuable person.” It is well known that children learn through play. It improves a child’s behavior by giving him feelings of importance and accomplishment. Instead of viewing playtime as a chore, use it to make an investment in your child’s behavior.

Let your child initiate the play

A valuable learning principle that parents should keep in mind is this: an activity initiated by the child holds the child’s attention longer than one suggested by the adult playmate. More learning takes place when the child chooses what to do. Child-initiated play also increases self-worth: „Dad likes to do the things I do!” of course, you may be thinking, „oh no, not the block game again!” or „We’ve read that story twenty times!” That’s the ordeal of parenting. You’ll get bored with The Cat in the Hat long before your child. If you want to bring something new to the same old play activity, add your own new twists as the play continues. Stop to talk about the book: „What would you do if the Cat in the Hat came to our door?” „Let’s turn this block tower into a parking garage.”

Make your child feel special

During play, focus your attention on the child. If your body is with your child but your mind is at work, your child will sense that you have tuned out, and neither one of you benefits from the time together. Your child loses the value of your being with her, concluding that she is not important. You lose the opportunity to learn about and enjoy your child—and to relearn how to play. I remember the fun six-month-old Matthew and I had in our „play circle.” I sat him facing in front of me with a few favorite toys (mine and his) making a circle around him with my legs. This space contained him and provided support in case he, as a beginning sitter, started to topple sideways. Matthew had my undivided attention. He felt special and so did I. Making all those goofy baby noises is fun.

Parents need play

As a busy person, I had a hard time getting down to a baby’s level enjoying unstructured, seemingly unproductive play. After all, I had so many „more important” things on my agenda. Once I realized how much we both could benefit, this special time became meaningful. Play became therapeutic for me. I needed time away from some of those other things to focus on this important little person who was, without realizing it, teaching me to relax. Play helped me to get to know Matthew’s temperament and his capabilities at each stage of development. The child reveals himself to the parent—and vice versa— during play; the whole relationship benefits greatly. Playtime puts us on our child’s level, helping parents get behind the eyes and into the mind of their child. Take time to enjoy the simple pleasures of play.

Play is an investment

Consider playtime one of your best investments. You may feel that you are „wasting time” stacking blocks when you could be „doing something” instead. Some adults panic at the thought and really have to struggle to be able to let go of their grown-up agenda. Of course, you don’t have to play all day long, nor will your child want you to (unless he senses your resistance!). What may seem like a meaningless activity to you, means a lot to your baby. The more interest you show in doing things with your baby early on, the more interest your child will have in doing things with you when he’s older. As your child grows, you can involve him in your play and your work, since being with you is the best reward. Think of it this way—you are doing the most important job in the world—raising a human being.

5. ADDRESS YOUR CHILD BY NAME

What’s in a name? The person, the self—little or big. I can still remember my grandfather impressing on me the value of using and remembering peoples’ names. This lesson has proved profitable. One year I was a pre-med student competing with a bunch of marketing majors for a summer sales job. After I landed the job I inquired why I, though less qualified, had been hired. „Because you remembered and used the names of all of your interviewers.” Addressing your child by name, especially when accompanied by eye contact and touch, exudes a „you’re special” message. Beginning an interaction by using the other person’s name opens doors, breaks barriers, and even softens corrective discipline.
Children learn to associate how you use their name with the message you have and the behavior you expect. Parents often use a child’s nickname or first name only in casual dialogue, „Jimmy, I like what you are doing.” They beef up the message by using the full name to make a deeper impression, „James Michael Sears, stop that!” one child we’ve heard about refers to his whole name as his „mad name” because that’s what he hears when his parents are angry at him. We have noticed that children with self-confidence more frequently address their peers and adults by name or title. Their own self-worth allows them to be more direct in their communication with others. Our two-year-old Lauren dashes by my desk chirping: „Hi, Dad!” The addition of „Dad” impressed me more than an impersonal „Hi!” A school-age child who is comfortable addressing adults by name will be better able to ask for help when needed.

6. PRACTICE THE CARRY-OVER PRINCIPLE

As your child gets older, encourage her talents. She can do well at something, whether as a two-year-old who packs exceptional pretend picnics or a ten-year- old who loves ballet. Over the years, we’ve noticed a phenomenon we call the carryover principle: enjoying one activity boosts a child’s self-image, and this carries over into other endeavors. One of our sons is a natural athlete, but he wasn’t interested in academics. Operating on the carryover principle, we encouraged his enjoyment of athletics while supporting him as he worked on the academics. The schoolwork improved as his overall self-confidence increased. Recognize your child’s special talents, and help her build on them, then watch the whole person blossom.

7. SET YOUR CHILD UP TO SUCCEED

Helping your child develop talents and acquire skills is part of discipline. If you recognize an ability in your child that he doesn’t, encourage him. Strike a balance between pushing and protecting. Both are necessary. If you don’t encourage your child to try, his skills don’t improve, and you’ve lost a valuable confidence builder. If you don’t protect your child from unrealistic expectations, his sense of competence is threatened.

Beware of value-by-comparisons

Children measure their own value by how they perceive others value them. And in our measuring-and-testing society, children’s skills—and therefore their value—are measured relative to others. Your child may bat an exceptional .400 on the softball team, but she will feel inadequate if her teammates are batting .500. Be sure your child believes you value her because of who she is, not how she performs. Do this by giving her plenty of eye contact, touching, and focused attention. In other words, give of yourself regardless of how the game or the achievement test turns out.
Don’t expect your child to excel in sports or music or academics just because you did. The one thing your child can excel in is being herself. She must know that your love for her does not depend on your approval of her performance. That’s a tough assignment for a parent who may have been raised to perform for love and acceptance.

WALL OF FAME

In our Sears’ family gallery of accomplishments, our walls display Hayden’s cheerleading trophies, Erin’s horse ribbons, Matthew’s Little League pictures, etc. Every child is good at something. Discover it, encourage it, frame it, and display it. If your home is missing this wall, your child is missing his moment of fame. If you have a child who is not athletic, try scouting. With Boy Scouts and Girl Scouts everyone wins and everyone gets lots of badges. As children walk by their showcase, they can see at a glance five to ten years of achievement. This gives them a lift, especially during times when their self-worth is faltering.

8.HELP YOUR CHILD BE HOME-WISE BEFORE STREET-SMARTS

Sometime during your parenting career you may run into the idea that a young child should be exposed to children with different values so that he can choose for himself. This may sound good, or at least politically correct, but it just plain doesn’t work. It’s like sending a ship to sea without a rudder or a captain. Only by chance will that ship reach a desirable destination. Children are too valuable to be left to chance.

Screen your child’s friends

The child’s values and self-concept are affected by persons of significance in his life— relatives, coaches, teachers, religious leaders, scout leaders, and friends. It’s up to the parents to screen out those who pull down the child’s character and encourage those that build it. Keep a watchful eye on your child’s friendships. First, let your child choose his own friends and monitor the relationships. At the end of a play experience examine your child’s feelings. Is he at peace or upset? Are the children compatible? Coupling a passive person with a strong personality is all right if the stronger child pulls your child up rather than knocking him down.
While some children will wisely seek out complimentary playmates on their own, sometimes it is helpful to set up your child by purposely exposing him to appropriate peers. Some groups of children just naturally seem to get along well. If your child’s group does not seem to have the right chemistry, it would be wise to intervene. By being a monitoring mom, Martha was able to come to the rescue of one of our children who was being intimidated and blackmailed into stealing money from us. This junior racketeer in the neighborhood was busted because Martha became suspicious of certain phone calls and listened in one day. Our frightened seven-year-old was in way over his head and was greatly relieved when we intervened.

Keep a kid-friendly home

Make your home inviting to your child’s friends. Yes, you will have more messes to clean up, but it’s worth it. Hosting the neighborhood helps you monitor your child; it gives you the opportunity to observe your child’s social style and generally learn more about your child’s personality—which social behaviors are appropriate and which need improving. You’ll be able to make on-the-spot disciplinary interventions, either with your child in a private lesson or in group therapy if the whole pack needs some redirecting.
The roots of a young child’s self-concept come from home and nurturing caregivers. After six years of age, peer influence becomes increasingly important. The deeper the roots of home-grown self-confidence, the better equipped kids are to interact with peers in a way that builds up self-worth rather than tearing it down. They know how to handle peers who are fun to play with and those that give them problems. When children are attachment parented, they are well equipped to manage different environments (home, grandparents, preschool, Sunday school) with different rules very well. For healthy social development, a child first must be comfortable with himself before he can be comfortable with others.

Clinging to homebase

In normal development a child moves out from the known into the unknown. She tries out new experiences in much the same way that an attached infant learns to separate from mother. It is quite normal for a child to retreat periodically into the comfort of the known (her home and family) as she progressively ventures into the jungle of the unknown. It is important for the child to have a strong attachment base. Being shy does not mean that a child has a poor self-image. She needs an extra dose of confidence so that she can follow her own inner timetable in adjusting to new situations and relationships. Parents often wonder what degree of clinging to homebase is normal. Look at the problem over the course of an entire year. If you see no change in the child’s willingness to venture out, that may be unhealthy. But if you see some gradual moving out, then your child is simply a cautious social developer, which is characteristic of sensitive children, who may form a few meaningful and deep relationships, rather than numerous superficial ones.

9. Lose labels

„I’m asthmatic,” seven-year-old Greg proudly said to me when I inquired why he came to my office. Indeed, Greg did have asthma, but the physical problem was much easier to treat than the emotional side effects of his label. A few puffs of a bronchial dilator and his wheezing cleared, but his label persisted. I mentioned privately to Greg’s mother that there are two issues to address in any child with a chronic illness: the problem itself, and the child’s and family’s reactions to the problem.
Every child searches for an identity and, when found, clings to it like a trademark. „Asthmatic” had become Greg’s label, and he wore it often. His whole day revolved around his ailment, and his family focused on this part of Greg instead of on the whole person. Instead of feeling compassion, Greg’s brothers and sisters had become tired of planning their lives around Greg’s asthma. They couldn’t go on certain trips because Greg might get too tired. It became a family illness, and all, except Greg, were put into roles they didn’t like.

To take away Greg’s label would be to take away Greg’s self-esteem. So, we made a deal. I would treat Greg’s asthma; the family would enjoy Greg, and we all worked at giving „the asthmatic” a healthier label to wear.

10. MONITOR SCHOOL INFLUENCES ON YOUR CHILD

Schools can be hazardous to a child’s emotional health. School choice (if you have one) needs to be carefully considered. The connected child who enters the school arena with peers from various upbringings and degrees of attachment will have a set of expectations that he may not find at school. Children meet the challenges of a new social group with different behaviors. If a child is securely attached to his caregivers and armed with a strong self-image, he may not be disturbed by these different behaviors. He may stick cheerfully to his own style of play. Or, he may be frustrated, creating stress on his emerging personality. If his self-confidence is shaky, a child may view aggressiveness or bullying as normal and make these behaviors part of himself or allow himself to be victimized.
Around age six, when your child begins elementary school, other adults become influential in her life. These are people who are around your child enough to influence her behavior and model values. Once upon a time persons of significance in a child’s life came primarily from within the extended family, but in today’s mobile society a child is likely to have a wider variety of peers and persons of significance. This means that today’s parents need to be vigilant as to who is modeling what behavior to their children. Here is where there is confusion in the ranks of parents as disciplinarians. There are two extremes. On the one side are the parents who feel it’s healthy for children to experience a lot of different value systems while growing up so that they will be more open-minded as adults. On the other side are parents who want to protect their child from all outside influences and any ideas that may differ from their own beliefs. This child grows up in a bubble-like atmosphere.

Somewhere between these two extremes is the right answer for your child. Throwing a child into the melting pot of diverse values at too young an age, before she has any of her own values, may produce a child who is so confused that she develops no conscience and no standing value system. Parents who overprotect may end up with a child who cannot think for herself, leaving her vulnerable to challenges or so judgmental that she condemns anyone with different beliefs. Somewhere in the middle is the parent who grounds the child in a firm value system and guides her as she encounters other value systems. The child, because she has a strong value system to begin with, is better able to weigh her parents’ value system against alternatives and develop her own firm code of values. It may be different from the parents’. It may include many of the parents’ values with a sprinkling of alternatives learned from peers or teachers. But the important thing is that the child has a value system from which to operate. He is not a leaf hurried downstream in the river that takes the path of least resistance, overflows its bounds, and eventually drains into a large sea of uncertainty. Many children flounder, sometimes for the rest of their lives, searching for values that should have been formed in infancy and early childhood.

Parents, don’t be misled by the complacent term „latent” applied to middle childhood. This is not the time to sleep and get careless. This is the age in which your children build consciences and learn your value system. In fact, it’s the only time in their entire life when they unquestionably, at least early in that stage, accept their parents’ value system. Slowly they form their own standards through interaction with peers, other families, and teachers, and through neighborhood relationships and church/synagogue friendships. They discover a larger world with a variety of beliefs and behaviors. As they talk (endlessly) and observe and experiment in a variety of situations, they learn about how they will choose to act and react. Trying belatedly to impose your values on a teenager whose main developmental task at this stage is to identify his own values is difficult. The best way to get your values across is to „walk your talk” by living your values.

11. GIVE YOUR CHILD RESPONSIBILITIES

Children need jobs. One of the main ways children develop self- confidence and internalize values is through helping maintain the family living area, inside and out. Giving children household duties helps them feel more valuable, besides channeling their energy into desirable behavior and teaching skills. Try these tips:
Enter the work force early. Beginning around age two, children can do small jobs around the house. To hold a child’s interest, choose tasks the child has already shown an interest in. Our two-year-old, Lauren, had a thing about napkins, so we gave her the dinnertime job of putting napkins at each place. A mother in our practice told us: „I couldn’t keep our three-year-old away from the vacuum cleaner. So I gave him the job of vacuuming the family room. He kept busy and I got some work out of him.” Starting between ages two and four, a child can learn the concept of responsibility to self and to parents and for his personal belongings. Once he learns a sense of responsibility for these things, a sense of responsibility to society will come naturally in the next stage of development.

By three years of age, a child can be taught to clean sinks and tubs (using a sponge and a small can of cleanser). Young children love to scrub. Three’s and Four’s love to sort laundry into darks and lights. At five, the child can be doing dishes every night. Teach him exactly how you want them handled (for example, excess food in the garbage, dishes rinsed, and then put in the dishwasher). Be sure to use unbreakable cups and plates and put messy pans in the oven to be cleaned later by an adult.

By seven, a child can be cooking at least one meal a week from start to finish. Teach him how to fix his favorite meal and let him learn how to pick out the ingredients at the market. Encourage school-age children to make their own lunch. Besides giving them a sense of responsibility for their own nutrition, they are more likely to eat what they make. Once taught, the child can be left alone in the kitchen—no hovering mother. Relax and talk to your mate.

Give special jobs

Call a job „special” and it’s more likely to get done. Whatever magical ring the word „special” has, it sure gets results. Perhaps a child infers that „I must be special because I get a special job.” A four-to five-year-old can have preassigned chores, with reminders, of course. To put some order in our busy house we announce: „It’s tidy time.” Try assigning one room for each child to tidy up. Children at all ages suffer a bit of work inertia, especially as tasks wear on and lose their fun appeal. But sometimes children need to learn that work comes before play. To get them started, work with them.
Create job charts
Make this a creative activity for a family meeting. List the jobs to be done, and let each child choose and rotate if they want. We divide jobs into paying, extra- credit jobs they can earn money for, and nonpaying or those that are naturally expected of the children for the privilege of living in our home. Expect to pay a higher price on the most unwanted jobs. Best is to pay immediately after the work is responsibly done, since children are immediate-reward oriented. In the next stage of development, from five to ten years, children can make the connection that with increasing privileges come responsibilities. When we decided to get a family cottage, the deal was that Saturday mornings would be family fix-up time at the cottage, and only after the work was completed would the recreation begin.

Plant a family garden

Planting a garden teaches children that they reap what they sow. During our family garden phase, when our children were younger, we tied in caring for a garden and caring for them: Water the plants and they grow nicely, keep the weeds away and the flowers bloom better.
Other jobs boys and girls love and do well when first taught alongside a parent include: washing the car, sweeping outdoor living areas and sidewalks, gardening, vacuuming, dusting, and baby tending. By seven or eight they can put in a load of laundry, and by ten they can be doing their own laundry. When children have jobs in the home, not only are parents relieved of some of the busywork, but children feel they are contributing to a cause. They feel useful and needed. And the energy they spend on the home becomes an investment they are making into the value system of that home.

12. ENCOURAGE CHILDREN To EXPRESS, NOT STUFF, THEIR FEELINGS

Expressing feelings comfortably does not mean the child is free to explode at every emotional twinge, but rather develops a comfortable balance between expressing and controlling feelings. She should eventually be able to keep a lid on her emotions when needed, but not so tightly that she can’t remove the lid in a „safe” setting, such as exercising (i.e., run like mad to blow off steam), or with a trustworthy friend. All babies freely express their feelings. Maturity develops through years of learning how to stay calm in difficult situations. A child with unbridled emotions becomes a brat. A person who never expresses emotions becomes too reserved. Too much control or too much emoting will both produce problems in adult life.
Stuffing feelings doesn’t do any good for the child, the parents, or the relationship. It tells the child that you are threatened by her feelings or she gets the message that you don’t care to understand her feelings. The child picks up on your attitude and learns that expressing or even having feelings is not okay. The child decides that the feelings that accompany the ups and downs of her daily life are not worthwhile. In a child’s logic, if her feelings are not worthwhile, she is not worthwhile. If this unfeeling pattern repeats itself over and over, the child quickly learns both to suppress the feelings and especially to hide them from her parents.

Even more devastating than being uncaring is responding to a child’s feelings with anger messages, „I don’t want to hear any more bellowing about that stupid fish!” The fear of parents’ reactions to her feelings turns a child into a feeling stuffer.

On the positive side, picture what happens when a child feels free to express herself and a parent accepts her feelings. Consider this example: „Daddy, the necklace Grandma gave me for my birthday broke.” Dad stops what he is doing and focuses on his child, looking into her eyes and placing his hand around her shoulder. He says, „I’m sorry. That was such a special necklace.” Both his verbal and his body language convey: „I am available to you; your feelings are important to me. You are important to me.” His reaction frees the child to tell him more about her feelings and to work through them by talking to him. Instead of retreating into her shell or erupting into a tantrum, she has been given a way to express her sorrow. And he has boosted her self-worth by accepting her feelings, which are a reflection of herself.

DO YOU OWE YOUR CHILD SELF-ESTEEM?

Parents may misunderstand the meaning of self-esteem and feel that this is just one more thing they are required to give their child along with regular meals and a warm winter jacket. They guard against anything that may undercut self-esteem – to the point where it becomes ridiculous. („oh, Billy, you don’t really sing flat. You’re just tonally challenged.”) They measure self-esteem daily, as one might take a temperature. („Julie’s self-esteem is low today. Her big brother beat her at checkers last night.”)
Every infant whose needs are met has self-esteem built in. Like an arborist caring for a tree, your job is to nurture what’s there, do what you can to structure your child’s environment so that she grows strong and straight, and avoid whittling away at the tender branches. You can’t build your child’s self- esteem compliment by compliment, activity by activity. Parents are already overloaded with guilt because they may not be doing enough to foster their child’s self-worth. You don’t need a degree in psychology to raise a confident child. Much of parenting is easy and fun. Hold your baby a lot, respond sensitively to her needs, enjoy your baby. Then sit back and enjoy the person whose self-esteem is developing naturally.

articol preluat de aici

Lacomia


„In general, nu putem sa pricepem ca viata e in mainile noastre” Parintele Tadei


Frica ne tine la adapost de asumarea de riscuri


Inainte sa venim in Program (al-anon), frica ne guverna vietile. Tiranizati de dependentele si obsesiile noastre, ne temeam de orice si de oricine. Ne era frica de noi insine, si mai presus de toate, ne temeam de frica in sine. In prezent cand sunt capabil sa accept ajutorul Puterii mele Superioare, ma simt capabil de a face orice mi se cere sa fac. Imi depasesc temerile si imi castig o noua incredere. Pot eu sa cred ca „curajul este frica care si-a spus de mult rugaciunile …”?

Rugaciunea de azi
Dumnezeu, mi-a dat ca prin credinta in El sa-mi depasesc obsesivele temeri. Mi-a fost frica atat de mult, incat a deveni un obicei pentru mine. Doamne, ajuta-ma sa vad ca poate ma agat intentionat de temerile mele pentru a evita luarea unor decizii, si poate chiar pentru a sterge responsabilitatea succesului.

Ce sa-mi amintesc azi
Frica ma tine la adapost de asumarea de riscuri.

Diferenta dintre atractie si poftire


(…) Diferența este că în atracție atenția și dorirea sunt îndreptate către prezența și calitățile persoanei iubite, pe când în poftire, atenția și dorirea sunt robite plăcerii deja stârnite de o imaginație care nu are nici o legătură cu persoana vie din fața ta. Aici își face apariția cea (sau cel, pentru fete) de care „n-ar trebui” să te îndrăgostești și o vei recunoaște după ușurința cu care se lasă „poftită” și „gustată”, sau chiar va stimula și provoca poftele.
Aici ai mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, atât pentru a fugi la timp cât și, mai ales, pentru a nu judeca pe nimeni. Cei căzuți pradă desfrâului la vârste fragede sunt suflete rănite, chinuite, abuzate sau neiubite sănătos care au nevoie de milă și rugăciune, dar de la distanță. Să nu te apropii, să nu te faci „salvatorul” nimănui pentru că e la fel de periculos ca și judecata. Încredințează lui Dumnezeu și ocupă-te de tine cu frică și cutremur în fața grozăviei posibilei căderi.
Ca să nu cazi în aceste capcane ei nevoie, Băiat drag, să lupți cu toată puterea împotriva gândurilor și imaginației care-l fac pe om să confunde iubirea cu vâltoarea poftelor trupești. Iar ca să poți să faci asta, ai nevoie să nu te compari cu nimeni, să te spovedești des, să te împărtășești, să postești și să te rogi și cu sufletul și cu trupul, pregătindu-te astfel pentru iubirea care bate la ușă!

Curaj și răbdare și să-mi mai scrii.
Cu rugăciune și încredere,
Maica Siluana

raspunsul Maicii Siluana preluat de aici

„Why shall I answer, when you are determined to damn me whatever I say?” („Dangerous Beauty”)


„Să răstignim dorința de a fi desăvârșiți fără a crește în Domnul cu răbdare!”


(…) Dacă împlinim nevoile duhului, acestea îl învață pe om cum să-și armonizeze cu ele și celelalte nevoi și, astfel, nici satisfacțiile sufletului, nici satisfacțiile trupului nu vor fi în contradicție cu viața duhovnicească, ci, dimpotrivă, o vor susține în lucrarea ei. De aici urmează desăvârșita armonie a tuturor mișcărilor și a tuturor atitudinilor, a gândurilor, a sentimentelor, a dorințelor, a intențiilor, a impresiilor și plăcerilor. Duhul reunește în sine sentimentul divinului, nevoia conștiinței, nădejdea de mai bine și, în același timp, conștiința a tot ceea ce facem și cunoaștem. Omul total stă sub influența duhului.
Așadar, gândirea și memoria noastră se află în nous. Gândurile „ne vin în cap”, după cum bine spunem și, în funcție de atitudinea noastră față de ele, de primire sau respingere, lucrăm sau nu cu ele prin rațiunea care slujește nevoilor sau dorințelor noastre. Datorită acestui fapt putem retrăi un eveniment trecut, sau uitat, ca și când ar fi prezent. Și este prezent pentru că îl trăim în nous și nu ca amintire, reprezentare care e lucrare a minții în spațiu și timp. Tot astfel se explică și amintirile „din alte vieți” care pot izbucni în conștiință ca fiind „ale mele”. Și sunt, doar că sunt ale mele omul, și nu ale mele Siluana.
Nousul, cu cele trei componente ale sale, ne aparține și nouă și tuturor oamenilor care există sau au existat vreodată. În el nu există trecut, ci totul este prezent. Orice nou eveniment din timp este „scris”, „înregistrat” în prezentul lumii noetice. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că noi toți am păcătuit în Adam. Dacă în trupul și psihismul nostru îi moștenim pe părinții și strămoșii noștri și suntem urmașii lor până la Adam, în nous suntem prezenți cu toții în Adam, omul total sau ipostatic, cum îl numește Părintele Sofronie de la Essex. Așa înțelegem cum, în Sfânta Liturghie nu se repetă Jertfa Mântuitorului și nici n-o comemorăm, ci devenim părtași la ea intrând în Împărăția întemeiată pe ea. De aceea și cântăm la praznice: Astăzi S-a născut Hristos, Astăzi a Înviat Hristos! La acest Astăzi avem acces prin nous și pentru intrarea definitivă în el ca „Ziua a opta” ne pregătim prin viața noastră de creștini.
Acum, aici, adevărata fericire a omului este viața în duhul hrănit de Duhul Sfânt. Fără legătura directă cu Dumnezeu prin Sfintele Taine și rugăciune, de la cea liturgică până la cea particulară, duhul omului e mort și nousul lui e parazitat de duhurile întunericului, făcându-l să trăiască după jocul lor, sau lăsându-l să trăiască doar la nivelul psihosomatic, acea viață ciuntită pe care cuvântul dumnezeiesc o numește dobitocească.
Omul este prin creație o ființă spirituală, noetică, și rămâne astfel, chiar dacă Îl refuză pe Dumnezeu ca Domn și Stăpân al său. Dar calitatea vieții și fericirii sale depinde de calitatea și cantitatea hranei sale spirituale. Dacă se va hrăni cu energiile necreate ale lui Dumnezeu, viața lui va fi dumnezeiască, dacă se va hrăni cu energiile căzute, întunecate ale duhurilor răzvrătite, se va „îndrăci”, și dacă nu se va hrăni cu nimic spiritual se va îndobitoci! Omului îi aparține alegerea și responsabilitatea!
Mă tem că răspunsul meu a fost mult prea lung și complicat, dar mereu m-am ținut de la a spune aceste lucruri mai amănunțit, temându-mă că e pre a greu! Doamne, ușurează Tu accesul la înțelesul lor dacă ne e de folos.

Te îmbrățișez și te mai aștept cu mult drag,
M. Siluana
*

Dragul meu Băiat,
Primesc în sufletul meu strigatul tău și retrăiesc și împreună cu tine, propria-mi durere în fața acestui adevăr: nu știm, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaș… De ce ? Pentru că nu am înțeles și nu am acceptat crucea! Crucea înseamnă răstignire și moarte și înviere. Ce să răstignim? Teama că vom fi călcați în picioare și dorința de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii noastre! Să răstignim dorința de a fi desăvârșiți fără a crește în Domnul cu răbdare. Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înșine și vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simțiri! E în această hotărâre și ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui și dorim să devină al nostru!
Să avem răbdare cu noi! Da, există „o cale de a sta natural și firesc, chiar și în mijlocul celor mai nefirești oameni”! E Crucea! Și pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruiește în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit și vine numai prin această Cruce! Totul e simplu și nu e deloc dramatic, când învățăm să fim smeriți, realiști, onești și să credem în făgăduințele Domnului. Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre și, pentru asta, trebuie să se șteargă mai întâi vechea informație. Știi, sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informație și energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim și să conlucrăm cu El!Și tu faci asta și eu îți mulțumesc și Îl rog pe Domnul să te întărească pe cale. Mulțumesc pentru că ne împărtășești și nouă din zbaterea devenirii tale!
Cu drag și recunoștință,
M. Siluana

« Older entries