gand pentru azi


Am simtit revolta si inca mai simt  uneori atunci cand primeam intelesuri „prea multe”, revelatii, comparatii minunate de la Duhul Sfant pentru a intelege mai bine ce se intampla in mine, imi venea sa ii zic Domnului „da’ mai lasa-ma” sau „bine, stiu…da…e frumos” cu o oarecare sila. Si „reactionam” asa pentru ca acele descoperiri si toata intelegerea cea buna pe care o primeam imi crea in acelasi timp responsabilitatea de a ma schimba, de a nu mai continua in obiceiul meu cel rau, de a face ceva cu darul pe care am primit, ma „obliga” sa reactionez printr-un angajament. Iar ideea de a ma angaja in orice fel m-a inspaimantat toata viata.

Citim din cartile de rugaciuni, si ne rugam cu cuvintele de acolo si nu cu ale noastre, pentru ca ele sapa incet-incet in judecata noastra, in logica noastra omeneasca si lumeasca de stanca, pana va ajunge sa o darame de tot, facand loc apei care e logica lui Hristos. Si acela e momentul cand vom ajunge sa il indreptatim pe Domnul, sa il „regasim”, sa intelegem, in fine, fiintial, plenar cuvantul din rugaciune. De aceea rabdarea e cheia, rabdarea ca, sa lasam cuvantul de rugaciune sa fie dalta in stanca patimilor si logicii si obiceiului nostru. De asta ma gandesc ca modul cel bun de a te ruga e felul marunt, soptit, liniar, pentru ca noi nu stim sa ne rugam cum trebuie (asta nu inseamna ca nu mai trebuie sa ne rugam daca nu stim), ci rugandu-ne, vom invata sa o facem cu ajutorul Lui.  Asa cum suntem deja cei ce vom deveni, suntem dumnezei in devenire.

„Inainte sa aflu ceva despre Sfanta Treime, ar trebui sa stiu cate ceva despre mine” (Maica Siluana)

Anunțuri

din corespondenta mea cu Maica Siluana


Daca  ma incumet sa ma intorc inauntru si sa stau cateva clipe asa, simtindu-mi oasele, organele dinlauntru, mintea neastamparata ca o musca care nu-si gaseste locul, traiesc senzatia unei materii difuze, in care nu stiu, nu pot sa am cunostinta si stapanirea asupra membrelor mele: asupra gurii, asupra ochilor, asupra capului. La rugaciune mi se intampla adesea sa ma incerce, dar la intensitate mai scazuta starea asta de cautare a gurii mele, a organului intern care murmura cuvintele rugaciunii. De unde le scoate? De unde se aude, ca inauntru e gol.

Observ ca sunt foarte la inceput si ca stiu extrem de putine despre viata in sine, ca mod de existenta si traire zilnica. Si asta pentru ca ani intregi nu am trait decat in virtutea unor scheme, care nu sunt altceva decat niste inghetari ale vietii interioare, ale mintii, deci implicit ale dezvoltarii si maturizarii normale si naturale. Ma gandeam zilele trecute ca majoritatea oamenilor se maturizeaza cand nici nu stiu, nici nu se preocupa de asta si se trezesc maturi si buni manageri peste viata lor, peste puterile lor interioare sau cel putin asa imi apar mie. Sau intr-un cuplu, oamenii invata sa creasca impreuna, un cuvant spus la intamplare intr-o dimineata cand cei doi se trezesc impreuna poate sa activeze in celalalt o anumita idee, gand, manifestare benefica. Pentru ca acela are pianul acordat. Mie nu mi s-a putut intampla lucrul asta pentru ca pianul meu nu era acordat. Chiar daca celalalt ar fi fost maestru la cantat la pian, clapele mele erau mute.  Clapele mele tipau mute ca intr-un cosmar la atingerile celuilalt. Nu ma puteam induiosa, nu puteam plange si apoi rade, nu puteam simti cu toata fiinta, nu puteam trai. Vad asta si la mama mea, aceasta neputinta cumplita, acest handicap groaznic, infricosator instalator al mortii.
Cat de greu e acum cand se dezmortesc toate cele. E o stangacie cumplita in toate ale mele, o batalie pe viata si pe moarte. Si sunt atatea interdictii: nu te intalni cu x, nu intra pe messenger ca sa nu te vada y si sa nu intre in vorba cu tine si sa iti activezi patimile/schemele de care tu vrei de fapt sa scapi, ai grija ce zici, gura e tare pacatoasa si stii ca iti place sa vorbesti mult (in asta vad si frica mea de a pacatui) etc etc. \”Interdictiile\” vietii duhovnicesti care ar trebui imbratisate cu drag ca un leac de bun pret se imbina cu cele ale mintii bolnave, codependente, si nu mai stiu care suferinta e atunci cauzata de codependenta ( ca am zis poate ce nu trebuia, ce nu trebuia=ceea ce l-a suparat pe celalalt) sau e durerea cea buna, semnul nasterii de sus.
Una din senzatiile cele mai acute din adancul meu este o largime, un vid, de aceea nu stiu cum de nu \”vad\” \”de unde\” ma enervez, sau de unde scot un cuvant bun, cum arat eu de fapt nu stiu. Cand incep sa povestesc ceva, sunt ca o masina care isi propune sa urce un mic deal si ramane fara benzina la jumatatea drumului, si aluneca cu spatele in jos, la vale. De ce oare? N-am forta sa asum o parere, un discurs sau cel putin nu demn si matur (ca am mai avut tot felul de discursuri pe la cenaclu sau facultate dar  ori cu inima pan in gat si tremurand ori din slava desarta, traind pentru celalalt care vrea sa ma vada desteapta, si astfel luam puterea din asta).

Tocmai a venit mama de la serviciu. Fara sa se descalte si fara sa se dezbrace, incepe sa se \”desfasoare\”, haotic ca de obicei. Vorbeste fara sa se adreseze nici cui, acelasi ton deznadajduit, a scapat si un \”mi-e sila cateodata de mine\”…De aici mi s-a blocat mie simtul auzului (mi-amintesc cand am fost la psiholog acum cateva luni nu am desenat maini si urechi omului pe care m-a pus sa il desenez). Am devenit inchisa, autista aproape, de frica ca pe acolo pot intra lucruri care imi pot face rau, care ma pot face sa sufar.Si mama are aceeasi probleme, nu mai aude pur si simplu. Dar auzul asta legat de intelegere ni l-am pierdut. Auzul asta care te face sa AUZI si sa ASCULTI cuvintele parintelui duhovnic, tinandu-le departe de filtrul propriilor tale pareri si interpretari. O, de-as recupera auzul asta curat, spalat, nou, ca sa il pot auzi cum trebuie pe aproapele meu. Sa il pot auzi si vedea prin Chipul lui Hristos care este in mine. Doamne, da-mi asta!

Maica, v-am auzit la o conferinta ca ati spus la un moment dat ca daca nu s-ar fi intalnit cele doua semincioare anume -a tatalui si a mamei- nu v-ati mai fi nascut, dv, maica Siluana, ci o alta.  Si ca asta e dar…Sincer va spun ca dupa ce am auzit cuvantul asta, primul gand care mi-a venit a fost \”asa..si?\” N-as mai fi fost eu, si ce? m-ar fi facut asta sa sufar in vreun fel? doar eu nu stiam ca trebuie \” sa fiu\”, nu?deci daca n-as fi existat, n-as fi stiut asta, si asta era Planul Domnului, ar fi fost alta in loc si cu asta basta. Eu atata inteleg dar poate gresesc, poate mai e alt inteles. Care, maica?

Am simtit azi tainic, parca simtamant adus de Maica Domnului ca intrebarile multe care imi vin in minte si care apoi sunt insotite de gandul \”atat mai am de stiut, atat mai am de intrebat\” impiedica venirea raspunsurilor in mine de la Hristos. Dar totusi eu stiu ca e bine sa pui intrebari. Ce e adevarat si ce e exagerat aici?

 

Raspuns:

Draga I,

Daca intr-o zi n-o sa-ti mai raspund, sa stii ca ai aflat singura de ce. E ceea ce-ti tot spun si eu de la o vreme fara ca tu sa ma auzi…

Acum tu alegi ce vei face.

Om drag, tot ce scrii, mie sau pe bloguri, (am primit de la cineva un mesaj de al tau cu observatii teologice) are multa incarcatura sentimentala, este interesant si bine argumentat, dar e doar un praf pe care te tot chinui sa-l arunci in ochii tai si ai celor din jur ca sa nu mai vezi, sa nu te mai vezi si sa fii vazuta asa cum ti-ar placea sa fii… Toata filozofia ta nu este decat un mecanism de aparare impotriva suferintei de a fi cum esti cand „ti-e sila de tine” si o impotrivire la jertfa, la efortul onest de a ta vindeca. Iata de ce mantuitoarele si de viata datatoarele porunci sunt pentru tine interdictii. Iata de ce vezi si vanezi atatea greseli la cei cu care te intalnesti…

Nu vrei sa te vindeci?

Nu vrei sa nu duci mai departe surzenia mamei tale?

Nu vei sa recuperezi tot ce ai pierdut pana acum si sa traiesti mai departe asa cum tanjeste inima ta?

Nu, nu vrei! Nu vrei pentru ca nu poti renunta la confortul psihic, la placerea de a fi „atat de nefericita”, atat de speciala, atat de „victima a rautatii acestei lumi”…

Crezi ca fiind profunda si imbunatatindu-ti limbajul cu expresii duhovnicesti vei astupa golul din inima ta si vei reusi sa-i convingi pe cei din jur sa te iubeasca. Te inseli, copil iubit! Cei care vor sa te iubeasca au nevoie de tine si nu de mastile tale. Dar tu te temi sa fii cum esti pentru ca te temi sa nu-ti fie sila de tine…

Daca te hotarasti sa lucrezi Seminarul si Iesirea din labirintul codependentei, cu simplitate si onestitate, ca pe o asceza a mintii, cu mila si ajutorul lui Dumnezeu vei dobandi ceea ce doresti.

Te rog, I, ai mila de tine! Meriti! Esti o minune de om si ai voie sa te bucuri de asta!

Cu dragoste si nadejde,

Maica Siluana

6 capcane ale proaspetilor convertiti


Parintele Serafim a notat urmatoarele capcane ale proaspetilor convertiti:

1. Increderea în sine, samost.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, sfătuirea cu cei mai înţelepţi, povăţuire de la Sfinţii Părinţi.

2. Abordarea academică excesiv de intelectualistă, fără implicare, fară asumare, abstractă, nerealistă.Legat şi cu punctul A.

3. Nepăzirea tainei împărăţiei, bârfa, publicitatea. Exagerarea aspectului exterioral misiunii, succesul. Primejdia creării de cochilii goale, forme misionare fără conţinut.

Remedii: concentrarea asupra vieţii duhovniceşti, evitarea luminii rampei, neimplicarea în dispute pătimaşe.

4. „Experienţele spirituale”

Simptome: agitaţie febrilă, totdeauna se întâmplă câte ceva „cutremu­rător”– sângele este în fierbere. Vocabular inflamat, indicând mândrie în loc de smerenie. Sursele se află în protestantism şi în încrederea în părerile proprii culese din zbor.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, recurgerea constantă la Sfinţii Părinţi şi la Vieţile Sfinţilor, sfatuirea.

5. Descurajare, renunţare – sindromul „stingerii”.

Cauze: supraaccentuarea laturii exterioare, a opiniei publice etc. Remedii: accentuarea nevoinţei lăuntrice, duhovniceşti, eliminarea preocupării pentru succesul exterior, atenţia îndreptată spre Cel Căru­ia îi urmăm (Hristos răstignit, dar biruitor).

6. Secure cu două tăişuri: lărgime pe de o parte, îngustime pe de alta[caderea in extreme, fie de-a stanga, laxiste, relativiste, lumesti, fie de-a dreapta, tinand de rigiditatea inchinarii la litera, dehipercorectitudine sau zelotism, ravna neduhovniceasca, n.n.]
 

Scrisoarea pe care o trimite Parintele unui astfel de proaspat convertit, fiul lui duhovnicesc:

Oricât de multă „dreptate” ai avea într-o chestiune sau alta, trebuie să proce­dezi şi cu diplomaţie. Primul şi cel mai însemnat lucru nu este nicidecum „drep­tatea”, ci dragostea creştinească şi armonia. Majoritatea „convertiţilor nebuni” au avut „dreptate” în critica lor care i-a dus la prăbuşire; însă erau lipsiţi de dra­goste creştinească şi de milă, astfel că au intrat într-o fundătură, înstrăinându-şi inutil pe cei din jur şi, în final, rămânând singuri cu dreptatea lor şi cu îndreptă­ţirea de sine. Nu o lua pe urmele lor […] 

Atitudinea pe care o ai faţă de micuţa voastră misiune şi care transpare din scrisoarea ta, este una foarte primejdioasă, atât pentru dumneata, cât şi pentru alţii. Ţi-o spun fară ocolişuri şi mă rog să ai curajul de a-mi primi cuvântul şi de a lua măsuri înainte să fie prea târziu. „Râvna” dumitale pentru slujbele în limba engleză, cântarea de obşte etc. – nu este o râvnă după Dumnezeu, nu are un te­mei creştin; dimpotrivă, este o încăpăţânată întemeiere în sine, un simptom al „bolii corectitudinii”, care îi molipseşte pe atât de mulţi convertiţi, ducându-i di­rect la dezastru. Dacă nu te vei lupta acum cu patima aceasta (căci patimă este), misiunea voastră este sortită pieirii, iar dumneata, foarte probabil, îţi vei pierde credinţa şi propria familie. Prea adeseori am văzut aplicându-se acest „şablon al convertitului”, ca să nu te avertizez.

Dumneata eşti încă nou în Ortodoxie şi cu toate acestea vrei să dai lecţii ce­lor care sunt mai vechi în credinţă (iar din felul cum mi-ai descris situaţia, îmi dau seama că le dai lecţii” cu destulă cruzime, fară tact şi fără urmă de milă creştinească). Măcar bunul simţ ar trebui să-ţi spună că nu aşa se procedează; dragostea creştinească ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine de purtarea ta şi doritor să înveţi mai multe despre creştinismul elementar, înainte de a îndrăzni să dai lecţii altora despre orice. Nu am veşti de la nimeni din zona aceea, însă pot să-mi imaginez cât de mult i-a jignit şi rănit purtarea dumitale. Nu e deloc greu de ghicit că îi faci pe oameni să se înstrăineze; purtarea dumitale, aşa cum însuţi ai descris-o, este exact aceea care îndepărtează oamenii şi provoacă certuri în Biserică. Să nu te ascunzi în spatele „slujbelor în limba engleză” şi a cântării „fară partitură”: toate acestea nu sunt decât jumătăţi de adevăr, de care mândria dumitale se agaţă pentru a evita elementara dragoste şi smerenie creştinească.

Uită-te o clipă cam cum apar lucrurile în ochii altora: nu ai putut să faci faţă în parohia …. şi ai fost nevoit să pleci. Acum, în „propria” parohie, îndepărtezi oamenii. Nu se poate ca mereu ceilalţi să fie de vină, iar dumneata să fii totdeauna cel nevinovat; trebuie să începi să-ţi îndrepţi greşelile proprii şi să cauţi să trăieşti în pace cu creştinii din jur.

(preluat de aici)

din picaturile de ploaie racoritoare ale Maicii Siluana


Ma intrebi multe si ma bucur pentru asta pentru ca in momentul in care punem o intrebare, raspunsul e deja in noi, doar noi nu avem „urechi de auzit”! DA, toate raspunsurile la toate intrebarile noastre sunt deja in mintea noastra, numai ca noi ne invatam sa ascultam doar de „tiparele” care ne-au fost turnate in minte de cei care ne-au format (deformat fata de „programarea” lui Dumnezeu). Acum, mintea ta lucida, responsabila, facand inventarul pierderilor datorate unui fel de a fi care, candva, ti-a fost de folos pentru ca numai asa credeai ca obtii atentie si dragoste, te invita sa faci o schimbare majora. Ai in tine tot ce-ti trebuie pentru asta, altfel nu te tulburau gandurile si intrebarile. Ai doar nevoie sa faci efortul, care e o adevarata moarte pentru ego-ul tau, de a birui obisnuinta si confortul psihic oferit de ea. Știi tu, acel incredibil: „rau cu rau, dar mai rau fara rau”!

Ei, firul despre care vorbeam este acel gand ca nu doar noi facem ceva cand binecuvantam, ci îi cerem Lui sa faca. Facerea noastra este locul pe care I-l facem Lui in viata noastra, in lucrarea noastra. Fara jertfa cererii, El nu face darul implinirii! E o impreuna lucrare a Lui cu noi, dar sa fim atenti la ce si cum lucram noi si la ce si cum lucreaza El, ca sa nu gresim, ci sa ne bucuram.

Nu aveai cum sa te vindeci daca nu primeai mai intai, profund si personal, mostenirea neamului tau… Nu ne mantuim singuri. Mantuirea nu inseamna o viata noua in sensul unei vieti care sa nu fi fost si sa nu fie a noastra, ci restaurarea, vindecarea, sfintirea celei vechi, imbracarea ei in Viata cea noua. Si nici nu putem invia fara sa murim!

Cand facem ce ne cer poruncile, harul patrunde in iadul din noi si de acolo izbucneste cu lumina lui, dupa ce, mai intai, risipeste intunericul negarii si nestiintei. Asa vedem mai intai mizeria, pacatul si toate cele ascunse ale noastre. Atunci, vrajmasul, crezand ca ne vine de hac, ne ofera deznadejdea sau „ocazii salvatoare”, fara sa-si dea seama ca noi nu mai suntem cei pe care ii stia el… Nici noi nu ne dam seama pentru ca „seama” noastra e inca orbita de el… Dar e in noi acel sambure inalienabil de libertate care, pus in slujba ascultarii pentru mantuire, ne face sa continuam calea in ciuda tuturor dovezilor clare ca nu se „intampla nimic” si sa credem fara indoiala in fagaduintele Domnului. Cand eu iti spun ca vom birui, asta marturisesc: daca Domnul a fagaduit, asa va fi! Numai noi sa fim cu El si sa invatam sa facem voia Lui! (maica Siluana)

Amin.

Parintele Iustin Parvu


Azi-noapte, la Manastirea Petru-Voda, dupa moliftele Sfantului Vasile. Parintele Iustin Parvu cu agheazma binefacatoare.

IMG_3924IMG_3926IMG_3927

etapele vindecarii pe scurt


ETAPELE VINDECARII UNUI CODEPENDENT (pe scurt)

Intr-o familie codependenta, membrii ei sunt ca niste gemeni sau tripleti cu capetele unite, sau ca un cangur cu mai multe marsupii, fiecare e un cangur si are propriul marsupiu in care incap membrii X, Y, Z. E o lipire grosolana, cleioasa, unul in altul, durere lipita de durere, cuvantul nu mai este al tau, ci doar un cuvant intr-un balon de sapun care zboara in aer, pt ca ai siguranta ca celalalt nu te-a auzit (atentia este foarte scazuta, concentrarea, „prelucrarea” replicilor din exterior foarte greoaie si adesea e evitata, de frica de a nu atinge vreo durere..?). Cuvintele unuia devin ale tale, stii ce urmeaza, cunosti tonul, loveste din plin, te gatuie, parca a fost spus de tine insuti, celalalt e crescut in tine, si nu mai suporti asta. Vrei sa te sustragi, sa pleci, sa mori, dar nu te-ai sinucide dintr-un singur motiv: l-ai ucide si pe celalalt. Astfel celalalt devine un blestem, un butuc nesimtit in calea libertatii tale. „Doar daca n-ar fi fost el…totul ar fi fost bine, dar trebuie sa imi duc blestemul, sunt pedebsita pentru pacatele mele”  pare sa zica mama. Dar uita un lucru esential: ca Dumnezeu e viu si ca o iubeste si ca El ii poate da bucurie, ca El nu pedebseste, ca El e iubire si mai ales ca numai El o poate odihni.

Prima etapă, a codependenței: Gemeni siamezi complet codependenți.

60155639

A doua etapă: Detașarea cu dragoste

identical-twins

A treia etapă: Copetitivitatea pentru bătălia și fixarea granițelor personale și a individualității. Etapa independenței. Necesară, deși poate lua forme dureroase, cu înfrângeri și victorii aparente.

angry twins

Ultima etapă, cea sănătoasă: Interdependența, îmbrățișarea este fraternă iar privirea descentrată de pe un control reciproc sufocant, către o direcție comun acceptată.

fraternal_twins_sxc_nr_1

Căderile sau revenirile în etapele anterioare sunt inerente la orice vârstă. Perfecțiunea este uneori o capcană. Dar o dată ce ai trăit într-un fel sănătos, chiar și pentru câteva zile, înveți treptat să recunoști unde și cum te plasezi față de aproapele tău. Când cădem, să ne ridicăm. Când nu ne mai putem ridica, să cerem ajutorul cu smerenie.

De remarcat ambiguitatea genului primei etape, femininul tandru al celei de a doua, masculinizarea virilă și competitivă a celei de-a treia, și firescul separării pe genuri în cea de-a patra: Mâna puternică – dreapta, a fetei, se ține ferm de după gâtul băiatului, care protejează spatele ei cu gingășie, gestul palmei fiind de a închide cuplul, iar băiatul are mâna dreaptă, a apucării, a prinderii, a agățării (de Domnul). Privirea este către oceanul nesfârșit al Iubirii lui Dumnezeu. (de pe www.calindragan.wordpress.com)

gandurile mele: Membrii codependenti  nu au cele mai elementare cunostinte despre natura umana, despre om ca trup si suflet, despre originea lui, responsabilitatile si datoriile lui ca om. Celalalt e un fel de robot pentru ca el insusi nu si-a explorat propriile adancuri. Nu stiu nimic despre inima mea, nu inteleg nimic despre inima celuilalt. Imi fac rau mie, ii fac rau celuilalt. E atat de clar asta pentru mine acum si atat de frumos se aseaza acum intelesul poruncii Domnului ” Iubeste-l pe aproapele tau  ca pe tine insuti” pentru ca aproapele tau, ontologic, e acelasi cu tine. Domnul tine foarte mult la refacerea si purtarea de grija personala a omului. La fel si cand ii zice sa isi cinsteasca parintii. De ce?  Ca sa ii fie lui bine. P. Rafail zice in sensul asta, ca Domnul cand iti raspunde la o intrebare sau iti da vreun ajutor te priveste pe tine insuti si binele tau, nu se uita la celalalt. El e numai pentru tine atunci cand ai nevoie de El.  Nu-ti zice niciodata” da, vezi, fii atenta ca el ce va simti daca ii spui asa, sau daca faci asa?” Nu te pune sa dezlegi dileme. Dar m-am mai referit odata la subiectul asta, intr-un alt articol.

Cred ca „ramasul-bun” de la parinti inseamna de fapt, in cazul familiei codependente, sa ii „anunti” ca esti doar un om, cu posibilitati limitate, si nu un dumnezeu sau un robot. Dar asta o poti face cu adevarat numai prin propriul comportament, prin smerenie, propria recunoastere- prin comportament- a supunerii tale fata de adevaratul Dumnezeu, si mai ales, prin intelegere  a  ranilor lor ca si cand ar fi ale tale si prin dragoste.

Un gest e valid doar daca e apreciat de celalalt, o replica are valoare doar daca reusesc sa imi imaginez o persoana normala (sau sa imi aduc aminte de o persoana normala) spunand cuvintele respective.

Manifestari euforice la tot pasul in familia mea.

„Eu am nevoie ca voi sa puteti fi fericiti si nu ca fericirea voastra sa depinda de mine. E o responsabilitate uriasa pentru umerii oricarui copil. Of, daca ati sti voi cum rasuflu usurata cand aud un cat de mic eveniment in viata voastra care va aduce bucurie fara ca eu sa fiu responsabila de asta! Daca ati sti ca uneori nici normala nu ma simt cand stiu ca parintii mei par a nu avea nici o bucurie decat sa ma astepte pe mine sa vin acasa!… Asta face parca ca familia noastra in sine sa devina „anormala”. Cata jale, cata durere surda… Opriti-va cumva!!!!!! Va rog!”

E prea mult pentru orice copil sa simta cum parintele cauta sa se sprijine cu toata greutatea pe el. E intr-adevar coplesitor.

Doamne, binecuvinteaza-i pe parintii mei, si pe copiii din ei care n-au crescut!

Si binecuvinteaza-l Doamne, si pe fratiorul meu, ca nu-l cunosc deloc, nu pot sa zic ca ii sunt sora si nici eu nu ma simt de parca as avea vreun frate.

Binecuvinteaza-ma, Doamne, in mijlocul valurilor cum ma aflu acum, si ajuta-ma sa ma tin de tine, sa ii iert pe parintii mei si sa ii iubesc.

Linisteste-mi, Doamne, inima si mintea si prefa durerea asta in bucurie! Amin.

copilul launtric este tot ce am ucis in noi insine , si tot ce am pus in loc pentru a face si a simti ce credeam ca ne-ar face iubiti de Mama si de Tata


Acum, tu, Copila mea, si oricare alt copil, de indata ce ai aparut pe lume, adica inca de la zamislire, ai invatat sa percepi ca bun tot ce-ti produce placere si ca rau tot ce-ti produce durere. Si, cea mai puternica stare de bine a fost iubirea-contopire-intimitate dintre tine si mama ta atat in burtica ei cat si in bratele ei pe cand te alapta. Acesta intimitate devine „modelul” nostru launtric de bine pe care il cautam instinctiv toata viata, singurul care seamana cat de cat dorintei chipului lui Dumnezeu inscris in noi. Atunci cand parintii nostri trupesti ne cresc in Biserica, adica in iubirea lui Dumnezeu, devenita iarasi accesibila omului intreg, trup si suflet, traim conform chipului si incepem procesul devenirii intru asemanare. Asa descoperim ca iubirea si intimitatea absoluta dupa care tanjim o aflam numai la Dumnezeu si invatam de la parinti, prin iubirea lor slujitoare, cum s-o dobandim. Daca nu avem asemenea parinti vom trai, unii mai devreme si mai dramatic, altii mai tarziu si mai putin traumatizant, durerea neputintei de a fi iubiti asa cum suntem, insotita de dorinta de a face „ceva”, chiar „orice” pentru a obtine „pana la urma”, de la singurii „dumnezei” pe care ii cunoastem, Mama si Tata, iubirea, aprecierea si intimitatea dupa care suntem insetati din fire.

Cand sarmanii nostri parinti nu stiu si nu pot sa-L aiba si sa ni-L ofere pe Dumnezeu ca iubire, pentru ca nu-L au ca Izvor al iubirii lor, noi renuntam sa mai fim cum ne indeamna firea si devenim, invatam sa fim, fie asa cum credem ca le place lor, fie invers. Dar orice alegere am face, ea va fi determinata tot de atitudinea lor.  Asa, copilul launtric este tot ce am ucis in noi insine, si tot ce am pus in loc pentru a face si a simti ce credeam ca ne-ar face iubiti de Mama si de Tata. Iar umbra este ca o fantoma a copilului ucis care revine, mereu si mereu, sub orice forma poate, cerand implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu inscrise in adancul fiintei sale. E o fantoma vie, imbracata in zdrentele tuturor spaimelor si durerilor neascultate si nemangaiate de nimeni…

 

Copilul interior si-a scris povestea in creierul „emotional” si in emisfera noastra stanga si, tot ce traim, ca adulti, e cenzurat de acesti gardieni ai „romanului vietii noastre”! Cand vezi un barbat, de exemplu, mintea irationala, subconstienta, emotionala, scaneaza ce percepi si prelucreaza cu o viteza de douazeci de milioane de stimuli exteriori si interiori pe secunda, pe cand mintea constienta, rationala, doar patru zeci de stimuli in aceeasi secunda. Astfel incat, tu, vei alege comportamentul invatat care sa-ti asigure „succesul”, adica ascultarea de drama „romanului”, insensibila la dorintele tale constiente din prezent. Mintea constienta va mai avea de facut doar o lucrarea „intelectuala” straduindu-se sa integreze evenimentul in logica romanului. Aici, de multe ori, e nevoita chiar sa denatureze „realitatea” cat doreste, numai ca acel eveniment sa para logic, sa capete un inteles care sa nu contrazica povestea romanului. Daca aceasta minte constienta, analitica, nu intelege ceva, emite semnale de neliniste si toata fiinta intra intr-o alerta pe care o simtim ca anxietate sau angoasa si nu se linisteste pana nu „rezolva” conflictul. Aici se afla si sansa noastra! Mai devreme sau mai tarziu, vine vremea, mai ales cand necazurile si durerea ne „inmoaie inima”, in care nici un raspuns din categoria celor care ne indemna sa credem ca: „asta-i viata”, „asa am fost eu blestemat”, „asa mi-e scris” nu mai este valabil pentru constiinta care s-a tot largit si adancit prin interogare si cunoastere de sine.  Ca urmare, toate „metodele de linistire” bazate pe placerea senzuala (placerea fiind un anxiolitic „natural”), isi pierd credibilitatea in fata judecatii constiintei si intram in criza (crisis = judecata) existentiala. Adica suntem chemati la ceas de judecata si de alegere a unei iesiri din modul vechi de a fi. Acum, putem alege fie sa ne „sinucidem” adancindu-ne in dependente autodistrugatoare, fie innebunim construind explicatii delirante, fie ne oprim si cunoastem ca Dumnezeu este Dumnezeu si ca-I pasa de noi. (Maica Siluana)

ganduri rupte din conferinta Preasfintitul Siluan despre realismul duhovnicesc


Doamne, izbaveste-ma de toata inchipuirea!

„Chiar daca o mama isi va lepada vreun prunc, Eu nu va voi lepada.”

„Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor.”

„Cel ce face cuvintele mele, la judecata nu va veni.”

Vad ca tot Cuvantul Lui si toate Poruncile Lui sunt facute, construite pe principiul iubirii. Fa asa, daca  vrei sa ma iubesti, pare ca zice Domnul.

Eu aveam o indulgenta fat de patimile mele, deci si fata de diavol.

Cata lipsa de intelepciune in familia mea si in mine. Asta lipseste parintilor din ziua de azi: intelepciunea dumnezeiasca.

Pe Dumnezeu nu avem cum sa Il dezamagim, pt ca El nu se amageste. El stie exact cate parale facem.

Am vazut ca chiar daca m-am chinuit sa controlez lucrurile, tot am cazut in inselare. Nu stiam care e diferenta intre a controla si a veghea. Dar e cert ca controlul pe care il aplicam eu nu era bun, caci impiedica lasarea in mainile Lui.

Ce am eu de facut e atat: sa binevoiesc.

Pocainta nu are accent pe pacat, ci pe Dumnezeu.

Cel mai rau e atunci cand Dumnezeu vrea sa te ierte dar tu te incapatanezi sa te si sa Il convingi ca meriti/trebuie sa fii pedebsit.

Vedeam ca obsesia mea de a fi perfecta, asa cum mi-am format de mica sa doresc tatal si mama perfecta, se vede in toate: inloc de replica codependenta pe care o primesc, eu imaginez imediat, replica ideala..”daca n-ar fi fost bolnav, dara L-ar fi cunoscut pe Dumnezeu”  ar fi raspuns altfel, si raspunsul ideal apare imediat in minte, fabricat deja.

Daca Domnul ingaduie ca celalalt sa vina cu buldozerul peste rasadul meu, abia plantat…sa nu descumpanesc, ci sa ma indrept catre El, Singurul care poate sa il refaca. Amin.

Trebuie sa inteleg ca Domnul ma cunoaste pana in adancul rarunchilor


Trebuie sa inteleg ca Dumnezeu nu ma lasa singura dupa ce imi termin de facut rugaciunile, sau dupa ce termin de citit sau ascultat ceva duhovnicesc (deci ca nu e cu mine doar cand fac ceva evident legat de El). Trebuie sa inteleg ca El nu vrea ca eu sa fac cea anume, ci sa raman in inima mea , asa cum calugarii e bine sa ramana in chiliile lor. Preasfintitul Siluan spune ca daca eu ma indrept catre Dumnezeu, ce-mi mai trebuie? De ce sa imi mai fie frica? Acest lucru e foarte linistitor sa  il stiu si reconfortant, pentru ca intrebarile despre cum sa imi traiesc viata, la scara milimetrica, ca o codependenta veritabila ce sunt, nu au contenit inca.

PS mai spune ca ce sa ne mai prefacem in fata Lui Dumnezeu, ce sa mai incercam sa explicam (Doamne, eu numai asa am facut, numai asa au fost discutiile mele cu Domnul), pur si simplu sta-rea in fata Lui e atat de buna. El stie ca m-am nascut in familia in care m-am nascut, stie inimile parintilor si fratilor mei, stie asadar din ce radacini ma trag, din ce psihic. Mai stie Domnul (si trebuie sa imi clarific asa odata pentru totdeauna) ca am fost extrem de ranita si ca am incercat prin orice mijloc sa imi pun compresii, ca ma durea ingrozitor, picura sange si nu stiam nici de unde nici de ce. Stie Domnul ca am avut nevoie sa am mereu pe vreun baiat langa mine, care sa intruchipeze perfectiunea, sa intruchipeze un tata adevarat, plin de afectiune, alaturi de care eu sa incerc sa refac, de fiecare data, contextul trist al familiei in care am crescut. Stie ca stiu ca am gresit, si mai stie ca nu aveam incotro si ca nu as fi putut sa reactionez altfel, cu educatia pe care am primit-o. Cunoaste mai ales toate nedumeririle mele si stie ca eu astept pe undeva sa se termine ” de dus crucea” ca sa pot sa „merit” baiatul/sotul perfect mult-asteptat, sau orice alta consolare dar si linistea, incetarea crizelor, bucuria vesnica, scaparea de frica pacatului.

Azi imi dau seama, ascultand o conferinta a PS care m-a adus putin cu picioarele pe pamant (Da, Doamne sa raman cat mai mult asa!), ca in primul ramd eu nici nu vreau un prieten sau un sot si nici nu mi s-ar potrivi unul din „cei ce sa gasesc azi pe piata”( fara niciun sens peiorativ). Ceea ce imi doresc eu cu adevarat este un barbat duhovnicesc cu-adevarat, de talia unui calugar ca P.S sau P.M. Si cum asa ceva este imposibil,  raman barbatii duhovnicesti mireni, care sunt extrem de rari, si care au deja casnicii sau logodnice. Simt, astfel, ca nu pot sa intrezaresc o alta cale pentru mine decat traiul de una singura, in infranare (in starea in care sunt, la varsta asta nu am ce sa caut in manastire), eventual finalizata (la batranete, daca ma va tine Domnul) cu calugaria.

Cand vad ca gresesc, ca pacatuiesc (de multe ori nici nu sunt sigura daca e pacat cu adevarat) nu fug imediat la Domnul. De ce? De frica ca trebuie sa urmeze pedeabsa. Si stii care-i faza? Am vazut ca atunci cand reusesc sa fug la El, El nu ma pedebseste. Si atunci de ce nu fac asa mereu? Din trandavie si delasare…? E ca si cum un om tine niste bani multi in mana si ii zice hotului pe care il remarca tot dandu-i tarcoale: „hai, ia-i, stiu ca ii vrei” iar hotul tot hot, se apropie de el, il loveste (ca sa fie sigur ca nu se razgandeste) si dupa aia ii ia banii. NU CREDE CA AR PUTEA CINEVA SA AIBA O ALTFEL DE ATITUDINE DECAT CEA DEFENSIVA CU CARE S-A INVATAT. Asta e impietrirea  si necredinta omului de azi, si a mea. Impietrire pe care talharul de pe cruce nu a avut-o. Desi talharise toata viata lui, asta nu reusise sa ii impietreasca inima. S-a putut indrepta cu usurinta catre Domnul, si intr-o singura clipa, l-a recunoscut cu toata inima lui.

Uite, parinte, stau aici cu dvs. in biserica si e atata liniste si pace. De indata ce ies intre ceilalti, gesturile, venirile lor catre mine, cuvintele lor ma ranesc


Eu nu as fi putut sa descriu mai bine toate lucrurile care s-au intamplat si se intampla si in sufletul meu decat C., un alt suflet pe Cale

„Nu am crezut cu adevarat ca trebuie sa trec prin pocainta pentru a ajunge la El. Am crezut ca am suferit destul si ca pocainta este pedeapsa si razbunare pentru pacatele mele. Este si asta, poate. Dar mai este si o bucurie a pocaintei, o bucurie de a simti ca, in sfarsit, in ciuda sufletului meu bolnav, am descoperit suprafata bolii si am speranta de vindecare. Nu stiu cat de adanca e. Simt atat de putina cainta in sufletul meu. Pana si lacrimile sunt darul Tau, acum stiu asta. Am crezut ca e atat de simplu sa vin la Tine. Ca e suficient sa te recunosc ca Domn, Stapan si Mantuitor. Am facut-o cu buzele, cu mintea doar. Dar inima mea? Inima mea pare impietrita. Oare cata revansa vrea mintea mea? Daca timp de 10 ani am incercat sa ucid in mine orice emotie sfanta, oare nu ma grabesc acum prea mult, alergand prea repede catre Tine sau catre ceea ce cred ca esti Tu? Nu ma lasa sa mai ratacesc in hatisurile mintii mele, Bunule Parinte.

De multe ori ma simt ca un copil, dar din copilaria asta reiese mai degraba imaturitatea si naivitatea decat inocenta si inima curata. Am fugit mai mereu de responsabilitatea gandurilor, cuvintelor, actiunilor si starilor mele si inca doar de consecintele de suprafata. Ce ma voi face inaintea celor indirecte, adanci si indepartate? Fara Tine, nimic nu sunt. Cat rau am adus in lume cu intunericul meu si cu iubirea mea de intuneric, adica prin neiubirea mea de lumina? Cum voi mai putea trai fara iertarea Ta? Caci fara Tine, viata mea nu se mai justifica.

Ma surprind adesea in inactiune, din cauza fricii de pacat.* Oare si frica de pacat este o lipsa de nadejde? Arareori simt cat de cat mai intens ca am nadejdea la Tine.

Parintele C. imi spune sa nu fortez nimic, sa-mi recapat normalitatea. Care normalitate, ma intreb, de vreme ce am trait mereu pe muchie de cutit? Sa ma apropii treptat de Dumnezeu. Din cartea parintelui Porfirie am inteles delicatetea, rabdarea, blandetea, pacea si nobletea sufletului unui sfant daruit cu prisosinta de Dumnezeu. El a facut ascultare inca de copil, iar eu am facut neascultare, pana acum. Incurcate sunt itele sufletului meu. Iar fara Tine asa vor ramane pentru totdeauna si mai rau se vor incalci.

Doamne, larma asta din mine si din jurul meu potoli-se-va vreodata? Am avut acele zile, in urma cu saptamani de zile, in care nu mai vroiam sa zic si sa gandesc nimic.* O tacere adanca s-a asternut in mine, ca si cum orice gand, provocandu-mi atata durere, a incetat. Era o tacere de mormant in mine si nu-mi mai aduceam aminte aproape nimic. Ca si cum tot ce stiusem si tot ce invatasem pana atunci se retrasese intr-un adanc, departe in mine. Era rezultatul unei insingurari maxime, a unei retrageri aproape complete din lume pe care atunci o simteam vitala, altfel nu ar fi urmat altceva decat nebunia. Atunci am vorbit cu parintele C. si i-am spus in cateva discutii: “Uite, parinte, stau aici cu dvs. in biserica si e atata liniste si pace. De indata ce ies intre ceilalti, gesturile, venirile lor catre mine, cuvintele lor ma ranesc.” Cumva, le simteam ca taie in sufletul meu ca in carne vie. Imi era atat de clar atunci ca daca imi voi mai aduce aminte vreodata ceva nu o voi mai putea face singur, ci numai in prezenta lui Hristos. Imi pierdusem aproape complet increderea in capacitatea mea de a distinge intre bine si rau si preferam uitarea absoluta in locul riscului de a lasa sa se strecoare in sufletul meu, din nou, din neatentie si din slabiciune, ceva rau.* Parintele mi-a spus atunci ca trebuie sa incerc sa stau putin si in fata situatiilor neplacute, ca aceasta separare nu este normala. Intr-adevar, imi dezvoltasem un mecanism prin care fugeam automat la propriu sau la figurat de orice poveste spusa in jurul meu despre catastrofe, nenorociri, asasinate, accidente, evenimente nefericite, boli. Orice descriere de acest gen, orice informatie din ziare, Tv, sau spusa de colegii mei de munca ma patrundea adanc pana ma paraliza, imi crea o stare de pre-panica sau o durere surda de cap, in zona frontala. Raul povestit de ceilalti isi gasea cumva o cale nestingherita de a intra in mine si de a ma macina pe dinauntru.

Aveam impresia ca mi se spulberasera toate schemele de gandire, explicare si sublimare, toate filtrele de protectie, analiza, sinteza si discernamant (Doamne, nu stiam ca adevaratul discernamant e un dar de la Tine, si inca unul care vine dupa o viata de induhovnicire…) si ca orice cuvant rostit pe un anumit ton, cu o minima doza de aparenta agresivitate sau malitiozitate, m-ar fi putut rani grav. Iar ce e mai ciudat era ca, de luni de zile traiam cu aceasta frica nesfarsita, cu aceasta panica gata sa se declanseze si cei din jurul meu nu percepeau nimic. Cand i-am comunicat lui S. ca povestirile lui negativiste si morbide (pentru ca in fiecare zi ne aducea tot felul de stiri despre catastrofe, accidente, morti, boli etc), imi creeaza o stare de greata si de rau fizic si ca mi-au devenit de nesuportat, s-a uitat la mine lung, a vazut ca sunt cat se poate de sincer si de serios si mi-a spus: “te credeam un om puternic”. Atunci am inteles ca multi oameni devin puternici in aparenta doar pentru a-si masca abisurile fricii ce a pus stapanire peste ei. Stiam asta. Dar abia atunci am inteles-o de dinauntru.

Am crezut ca e o gluma ca uitarea este un pacat, dar nu uit atat de des raul pe care il provoc in jurul meu? Nu este spovedania, ca marturisire inaintea lui Hristos calea desavarsita de a ne aduce aminte de raul pe care l-am lasat sa lucreze in si prin noi? Iar cand uitam cu un alt fel de uitare ceea ce ne-au gresit altii, adica atunci cand scriem raul pe apa, oare nu este aceasta calea de a rupe lantul cauzal, logica pacatului, de a nu mai deveni purtatori ai razbunarii si ai resentimentului? Si unde se opreste pacatul? In noi? De buna seama ca nu, ci il aratam lui Hristos, iertam nu cu iertarea noastra, ci cu iertarea lui Dumnezeu, pentru ca iertarea mea, asa-zisa mea iertare (prin care zic: lasa, treaca de la mine) curma poate raul din celalalt, dar il ingramadeste in mine, facandu-ma sa ma imbolnavesc de ura si sa mor. Domnul trebuie chemat sa ne invete sa iertam cu iertarea Lui. Poate speculez prea mult. (…) Am crezut atata timp ca iertarea este un simplu efort de vointa personala. Ce ciudat, nimeni nu m-a invatat pana acum – si nici nu cred ca as fi putut intelege – ca iertarea este darul lui Dumnezeu si ca iertand nu inseamna ca am reusit sa las sa treaca de la mine, ci ca m-am deschis prin rugaciune suficient de mult pentru a-L primi. ” (C.D.)

Nota mea:

* Aceasta frica de a pacatui, de a ma rani si de rani (asta implicand si o simpla vorba in vant pentru mine, dar o jignire in conceptia celuilalt) la randul meu pe cei din jur si a ma rani eu iarasi de propria lor durere am simtit-o si eu adesea, si am avut chiar zile cand nu mai voiam sa ma trezesc (nu dintr-un gand sinucicas) ci pur si simplu, pentru ca intelegeam putin din raul pe care il faceam si din ceea ce trebuia facut dar nu stiam de unde sau cum sa incep, si ce sa fac. Eram extrem de stangace .

Mi-amintesc intr-o duminica, dupa liturghie, se terminase tot, si toate cantecele, si ma miluisem, si toti se miluisera si eu tot mai asteptam. O forta nevazuta ma facea sa stau nemiscata. Era asa de bine acolo. Acolo imi venea sa stau. Mi-a venit in minte:” S-ar cadea sa plec…dar unde sa ma duc? ce sa fac acasa?   si iar sa pacatuiesc..?

« Older entries