“Semnele si cunoasterea celui ce are smerenia cea adevarata sunt acestea: a se socoti pe sine ca este mai pacatos decat toti pacatosii si ca niciun bine nu a facut inaintea lui Dumnezeu. A se prihani pe sine in toata vremea si in tot lucrul si in toata lucrarea. A nu napastui pe nimeni, nici a socoti ca este cineva pe pamant mai pangarit decat dansul, sau mai pacatos, sau mai lenes. Pe toti de-a pururea a-i lauda si a-i slavi. A nu judeca sau a defaima sau a grai de rau pe cineva, vreodata. A tacea de-a pururea si a nu grai ceva, fara de porunca sau fara de mare trebuinta. Iar, cand va fi intrebat si va raspunde, aceasta sa o faca cu mare alinare si cu liniste si rar, ca si cum silit ar fi, si, sfiindu-se, sa graiasca. A nu-si face inchipuire de sine in vreo privinta, a nu se supara cu nimeni, ori pentru credinta, ori pentru altceva; ci, daca zice de bine, sa zici si tu asa, iar de zice de rau, sa zici: “Tu stii”. A avea supunere si a uri voia sa, ca pe o pierzatoare de suflet. A nu cauta la nimeni de sus. A avea inaintea ochilor sai moartea. A nu cuvanta in desert sau a grai desertaciuni sau a minti vreodata. A nu grai impotriva celui mai mare. A suferi ocarile, defaimarile, pagubele, cu bucurie. A uri odihna si a iubi osteneala. A nu intarata pe cineva sau a rani stiinta cuiva.
Acestea sunt semnele si cunoasterile smereniei celei adevarate. Si fericit este cela ce le are pe ele, ca acela s-a facut casa si biserica a lui Dumnezeu si Dumnezeu S-a salasluit intru dansul si Imparatiei Cerurilor mostenitor s-a facut. Amin.”
preluat din Proloage
